— Unii dintre vecinii noştri aflaţi aici, de faţă, ar dori să ne vorbească, spuse ea şi se retrase, pentru a lăsa un bărbat, care se afla în spatele ei, să treacă în faţă. Era îmbrăcat în negru, cu o curea lată, ornamentată cu încrustaţii argintii. Cei şase bărbaţi care stătuseră lângă portic înaintară împreună cu el şi se aşezară în faţă, într-un semicerc, separându-l de ceilalţi oameni aflaţi acolo.
— Salutări vouă, tuturor, spuse bărbatul în negru. Vocea sa era seacă şi puternică.
— Falco, murmurară oamenii între ei. Şeful Falco.
— Îmi face plăcere să prezint acestor bravi exploratori felicitările Guvernului din Victoria. Hărţile şi rapoartele lor vor fi cea mai valoroasă completare a Arhivelor Statului din Oraşul Victoria. Planurile pentru o migrare limitată a femeilor şi a muncitorilor sunt în curs de studiere de către Consiliu. Planificarea şi controlul sunt necesare pentru a garanta siguranţa şi prosperitatea comunităţii, luată ca un tot unitar. Aşa cum această expediţie demonstrează clar, noi trăim într-un colţ, sub un adăpost sigur, al unei lumi mari şi necunoscute. Noi, cei care trăim aici de mai multă vreme, care păstrăm recordurile de stabilitate din ultimii ani, ştim că schemele de dispersare pripită pot să ne ameninţe supravieţuirea şi din această judecată înţeleaptă derivă ordinea şi stricta cooperare. Am plăcerea să vă anunţ că membrii Consiliului îi vor primi pe aceşti bravi exploratori cu salutul de bun venit al Oraşului şi că li se dăruieşte o recompensă pe măsura eforturilor lor.
Se lăsă un altfel de linişte.
Vera luă cuvântul. Părea atât de fragilă alături de grupul de bărbaţi mătăhăloşi şi vocea ei suna senină şi clară.
— Mulţumim reprezentanţilor Consiliului pentru amabila lor invitaţie.
Falco spuse:
— Consiliul este pregătit să-i primească pe exploratori şi să examineze hărţile şi rapoartele lor, în termen de trei zile.
Din nou se înstăpâni liniştea.
— Mulţumim Consilierului Falco, spuse Lev, dar îi refuzăm invitaţia.
Un bărbat mai în vârstă, smuci braţul lui Lev, răsucindu-l zdravăn. Dar oricât de repede o făcuse, glasurile scăzute ale oamenilor din portic începură să se audă, în timp ce mulţimea din faţa Casei Adunării continua să păstreze o linişte de mormânt.
— Trebuie să luăm nişte decizii în privinţa unor probleme — îi spuse Vera lui Falco, dar destul de tare pentru ca s-o poată auzi cu toţii — înainte de a fi gata să răspundem invitaţiei Consiliului.
— Deciziile au fost luate, Seniora Adleson. Ele au fost luate de către Consiliu. Se aşteaptă doar obedienţa dumneavoastră — se înclină Falco spre ea, înălţându-şi mâna spre a saluta mulţimea şi părăsind porticul, înconjurat de gardieni. Oamenii se dădură în lături, pentru a-l lăsa să treacă.
În portic se formară două grupuri: exploratorii şi alţi bărbaţi şi femei, strânşi în jurul unui bărbat atrăgător, cu ochi albaştri, pe nume Elia. Jos, în mulţime, se întâmplă acelaşi lucru, până când totul începu să semene cu pădurea circulară: cercurile mici, în majoritate tineri, cercurile mari, în majoritate vârstnici. Toţi argumentau pasionaţi, încă potoliţi. Până când, un bărbat înalt şi în vârstă, începu să-şi agite frunza roşie a umbrelei la vociferările vehemente ale unei fete.
— Să o ştergi! Vrei s-o ştergi şi să ne laşi pe noi să plătim Şefilor oalele sparte! Ceea ce-ţi trebuie este o bătaie sănătoasă şi o pocni — demonstrativ — cu umbrela. Instantaneu, oamenii din jur părură a se topi, luând-o cu ei pe fata recalcitrantă. Bătrânul rămase în picioare, părăsit, roşu la faţă precum propria umbrelă, pe care o flutura posomorât spre vidul din jurul său. În acelaşi timp, încruntându-se şi muşcându-şi buzele, fata se alătură unui alt cerc.
Cele două grupuri din portic se uniră.
Elia vorbi cu o intensitate moderată.
— Nesupunerea directă înseamnă violenţă, Lev, precum orice altă lovitură de pumn sau cuţit.
— Aşa cum refuz violenţa, aşa refuz şi să-l servesc pe cel violent, replică tânărul.
— Dacă sfidezi cererea Consiliului, vei declanşa violenţă.
— Gâlcevi, bătăi poate, în regulă. Vrem libertate, Elia, sau nimic altceva decât siguranţă?
— Înfruntându-l pe Falco, în numele libertăţii sau a orice altceva, provoci represiune. Te dai pe mâna lui.
— Suntem deja la mâna lui, nu-i aşa? spuse Vera. Ceea ce vrem este să scăpăm.
— Cu toţii suntem de acord că acesta este momentul, marele moment în care să ne adresăm Consiliului. Să o facem ferm şi rezonabil. Dar dacă începem prin nesupunere, prin violenţă morală, nu vom realiza nimic şi vom răspunde prin forţă.
— Nu intenţionăm să nu ne supunem, spuse Vera, vrem doar să ajungem cât mai repede la adevăr. Dar dacă ei încep cu forţa, ştii bine, Elia, chiar şi apelul nostru la raţiune devine act de rezistenţă.
— Rezistenţa este speranţă, trebuie să vorbim împreună! Dacă violenţa se insinuează în fapte sau cuvinte, adevărul este pierdut — viaţa noastră în Shantih, libertatea noastră, vor fi distruse. Forţa va deveni regulă, aşa cum s-a întâmplat pe Pământ.
— Nu a devenit o regulă pentru toţi cei de pe Pământ, Elia. Numai pentru cei care au consimţit s-o servească.
— Pământul ne-a alungat taţii, spuse Lev. Era o strălucire pe faţa lui. Vocea sa atrăgătoare şi aspră, cu o notă de îndurerare, precum sunetele grave ale corzilor unei harfe, era plină de cutezanţă.
— Suntem excomunicaţi, copii de excomunicaţi. Nu spune Fondatorul că excomunicaţii sunt suflete libere, copii ai Domnului? Viaţa noastră aici, în Shantih nu este o viaţă liberă. În nord, în noua aşezare, vom fi liberi.
— Ce înseamnă libertate? spuse o femeie frumoasă, smeadă, Jewel, care stătea alături de Elia. Nu cred că vrei să o apuci pe calea nesupunerii, a rezistenţei, a refuzului. Libertatea vine cu tine, dacă mergi pe drumul iubirii. A accepta totul este a da, de fapt, totul.
— Noi oferim o lume întreagă, spuse Andre cu vocea sa liniştită. O acceptăm?
— Nesupunerea este o capcană, violenţa este o capcană, trebuie să fie refuzaţi — şi asta e ceea ce vom face, spuse Lev. Vom deveni liberi. Şefii vor încerca să ne oprească. Vor uza de forţă morală, poate că vor uza şi de forţă fizică; forţa este arma celor slabi. Dar dacă noi credem în noi înşine, în tăria noastră, dacă acţionăm repede, toată puterea lor asupra noastră se va destrăma, precum ceţurile când soarele se înalţă pe cer.
— Lev, spuse blând femeia smeadă, Lev, asta este o lume a umbrelor.
CAPITOLUL 2
Peste Songe Bay se târăsc nori de ploaie în şiruri întunecate. Ploaia răpăie întruna pe acoperişul Casei Falco. În spatele casei, dinspre bucătării, se insinuează murmurul îndepărtat al vieţii agitate şi al vorbăriei servitorilor. Nici un alt sunet, doar ploaia.
Luz Falco Cooper stă în adâncitura pervazului, cu genunchii ridicaţi la bărbie. Din când în când, rămâne cu privirea aţintită dincolo de sticla groasă, verzuie a ferestrei, spre mare şi spre ploaie şi spre nori. Din când în când, se uită în jos, la cartea ce zace deschisă şi citeşte câteva rânduri. Apoi oftează şi priveşte din nou pe fereastră. Cartea nu este interesantă.
Păcat. Îşi pusese mari speranţe în ea. Nu mai citise niciodată până atunci o carte.
Învăţase, bineînţeles să citească şi să scrie, fiind fata unui şef. Pe lângă memorizarea cu voce tare a lecţiilor, mai copiase precepte morale şi putea să scrie o scrisoare, oferind sau refuzând o invitaţie, în chenare ornamentate fantezist şi cu saluturile şi semnătura scrise mare şi ceremonios. La şcoală ei foloseau tăbliţe şi "cărţi" pe care învăţătoarea le scria de mână. Niciodată nu mai atinsese o carte. Cărţile erau mult prea preţioase pentru a fi folosite în şcoală: existau doar câteva duzini în întreaga lume, păstrate în Arhive. Dar, intrând în hol în după-amiaza aceasta, văzuse zăcând pe masa scundă o carte cafenie, mică. Ridicase coperta pentru a vedea ce este înăuntru şi descoperise o mulţime de cuvinte. Cuvinte ordonate, micuţe, cu toate literele identice ca mărime. Şi ce răbdare trebuie ca să le faci pe toate de aceeaşi dimensiune!
O carte — o carte adevărată de pe Pământ. Probabil că tatăl ei a lăsat-o aici. Puse stăpânire pe ea, o duse pe pervazul ferestrei, îi deschise din nou coperta şi citi încet toate acele cuvinte ciudate de pe prima foaie de hârtie:
PRIMUL AJUTOR
MANUAL DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR ÎN
CAZURILE DE ACCIDENTE
ŞI DE BOALĂ
M. E. Roy, M.D.
Editura Geneva
Geneva, Elveţia
2027
Autorizaţie Nr. 834A38014
Gen.
Ceva ce nu prea avea sens. PRIM AJUTOR înţelegea ce înseamnă, dar celălalt rând era o enigmă. Începea cu numele cuiva, Manual şi apoi sărea la ceva despre accidente. Apoi veneau o mulţime de majuscule cu puncte după ele. Şi ce erau o "genevă" sau o "elveţie"?
La fel de enigmatice erau şi literele roşii, înclinate din colţul paginii, ca şi cum s-ar fi prăvălit unele peste altele "Donată de Crucea Roşie Internaţională pentru uz penal". Colonia de pe Victoria.
Întoarse foaia de hârtie, admirând-o. Era netedă la pipăit ca cea mai fină pânză, fragilă şi totuşi flexibilă, precum frunzele de stuf tinere şi de un alb imaculat.
Parcurse greu, cuvânt cu cuvânt rândurile până la capătul primei pagini şi apoi începu să întoarcă mai multe pagini deodată. Oricum mai mult de jumătate din cuvinte nu aveau nici un sens. Apărură poze înspăimântătoare: interesul ei renăscu, datorită şocului. Oameni susţinând capetele altor oameni, suflându-le în gură. Imagini cu oase în interiorul unui picior, cu vene în interiorul unui braţ. Poze colorate pe hârtie minunată, lucioasă ca oglinda, în care apăreau oameni cu pete mici roşii pe umeri, cu umflături imense în obraji, cu ulceraţii oribile peste tot trupul şi cuvinte misterioase dedesubtul imaginilor: urticarie alergică, bojar, bojărel. Nu, erau pojar şi pojărel. Studie toate pozele făcând, din când în când, incursiuni în cuvintele din paginile explicative. Înţelese că era o carte de medicină şi că doctorul, nu tatăl ei, era cel care trebuie s-o fi lăsat pe masă, noaptea trecută. Doctorul era un om bun, dar sensibil. Ar putea să se înfurie dacă ar afla că s-a uitat prin cartea sa? Îşi are secretele personale în ea. El niciodată nu răspunde la întrebările care i se pun. Îi place să-şi păstreze secretele doar pentru sine.
Luz oftă din nou şi privi afară la norii zdrenţuiţi de ploaie.
Analizase toate pozele iar cuvintele nu erau interesante.
Se ridică şi tocmai aşeza cartea pe masă exact aşa cum o găsise zăcând, când tatăl ei intră în cameră.
Mersul îi era energic, spatele drept, ochii limpezi şi pătrunzători. Când o văzu pe Luz, zâmbi. Cu o mică tresărire vinovată, făcu o plecăciune — o politeţe exagerată — ascunzând cu poalele fustei masa şi cartea.
— Senior! Mii de salutări!
— Uite-o pe mica mea frumuseţe. Michael! Apă fierbinte şi un prosop! Mă simt murdar de sus până jos!
Se aşeză într-unul din jilţurile de lemn sculptat şi îşi întinse picioarele până când spatele deveni la fel de drept ca întotdeauna.
— Unde te-ai murdărit, papa?
— În mijlocul plebei.
— Shanty-Town?
— Trei specii de creaturi au venit de pe Pământ pe Victoria. Oamenii, păduchii şi locuitorii din Shantih. Dacă mi-ar sta în puteri să fac să dispară una dintre aceste specii aş alege-o pe ultima. Zâmbi din nou, încântat de propria-i glumă şi apoi se uită în sus, la fiica sa şi spuse:
— Unul dintre ei a îndrăznit să-mi riposteze. Trebuie să-l ştii.
— Îl ştiu?
— De la şcoală. Plebea n-ar trebui admisă la şcoală. I-am uitat numele. Numele lor sunt nonsensuri. Sticktight (Nuia Rezistentă), Holdfast (Mână-Iute), Howd'youdo (Ce-Mai-faci), ia să te vedem pe tine… Un ţâşti-bâşti de băiat cu părul negru.
— Lev?
— Ăsta e. Un agitator.
— Ce ţi-a spus?
— Mi-a spus "nu".
Servitorul lui Falco veni în grabă cu un lighean mare şi cu o cană cu apă aburindă; îl urma fata în casă cu prosopul. Falco îşi frecă faţa şi mâinile, pufăind şi vorbind între apă şi prosoape.
— El şi încă vreo câţiva tocmai s-au întors dintr-o expediţie din nord, din sălbăticie. Afirmă că au găsit un loc bun de ridicat o aşezare. Vor să se mute cu toţii acolo.
— Să părăsească Shanty Town?
Falco mormăi în semn de aprobare şi îşi ridică picioarele pentru ca Michael să-i scoată cizmele.
— Ca şi cum ar fi în stare să lase să treacă o iarnă, fără ca Oraşul să aibă grijă de ei! Pământul i-a trimis aici acum cincizeci de ani, ca imbecili incurabili, ceea ce chiar sunt. Este timpul să primească o lecţie.
— Dar nu pot să plece pur şi simplu în sălbăticie, spuse Luz care îşi ascultase între timp gândurile la fel de bine ca şi cuvintele tatălui ei. Cine ne va lucra pământurile?
Tatăl ei îi ignoră întrebarea repetând-o, transformând astfel o exprimare tipic feminină, într-o constatare de fapt tipic masculină.
— Nu pot, desigur, să fie lăsaţi să se împrăştie în acest mod. Ei sunt cei care prestează munca necesară.
— De ce numai locuitorii din Shantih fac majoritatea muncilor agricole?
— Pentru că nu sunt buni de nimic altceva. Şterge băltoaca asta din drum, Michael.
— Mă, îndoiesc că vreunii din oamenii noştri ştiu să muncească pământul, observă Luz. Căzu pe gânduri. Avea sprâncene negre, arcuite, aidoma tatălui ei. Atunci când cădea pe gânduri, ele deveneau o linie dreaptă deasupra ochilor. Aceste linii drepte îi displăceau tatălui ei. Nu cadrau cu faţa unei fete drăguţe, de douăzeci de ani. Dădeau privirii un aer sumbru, nefeminin. I-a spus-o de nenumărate ori, dar ea nu s-a dezbărat niciodată de acest obicei urât.
— Draga mea, noi suntem orăşeni, nu ţărani.
— Dar cine a făcut muncile agricole înainte de venirea celor din Shanty Town? Colonia era deja de şaizeci de ani, când au venit ei.
— Muncitorii fac munca manuală, desigur, dar chiar şi muncitorii noştri nu au fost niciodată ţărani. Suntem locuitori ai Oraşului.
— Şi murim de foame, nu-i aşa? Au fost ani de foamete. Luz vorbea ca prin vis, ca şi cum ar fi recitat o poveste veche, dar ochii ei negri erau în continuare umbriţi de linia neagră şi dreaptă.
— În primii zece ani ai Coloniei, şi nu numai atunci… o mulţime de oameni au murit de foame. Nu ştiau cum să cultive orezăriile, trestia de zahăr, până la venirea celor din Shanty Town.
Arcurile negre ale sprâncenelor tatălui ei erau acum şi ele o linie dreaptă. Îl concedie pe Michael şi pe fata din casă şi îşi sublinie spusele cu o mişcare largă a mâinii.
— Este o greşeală, spuse cu voce fermă, să trimiţi ţărani şi femei la şcoală. Ţăranii devin insolenţi, iar femeile plictisitoare.
Asta ar fi făcut-o să plângă cu doi sau trei ani în urmă. Se pierdea cu firea şi se târa în camera ei, pentru a vărsa lacrimi. Se simţea neglijată până când tatăl ei îi spunea ceva drăguţ. Dar acum, el nu mai putea s-o facă să plângă. Luz nu ştia de ce şi i se părea ciudat. În mod cert se temea de el şi îl admira la fel de mult ca de obicei; dar întotdeauna ştia ce avea de gând să-i spună. Nimic nu era niciodată nou.
Se întoarse şi privi afară, prin geamurile groase şi curbate, spre Songe Bay, spre cea mai îndepărtată curbă a ţărmului, estompată de ploaia fără sfârşit. Stătea dreaptă, cu chipul transfigurat de lumina mată, în fusta lungă din pânză de casă, roşie şi în bluza cu volane. Părea indiferentă şi însingurată, stând aici, în centrul încăperii înalte şi lungi; şi astfel se şi simţea. Observă privirea insistentă a tatălui ei. Ştia ce urmează să-i spună.
— Ar trebui să fi fost măritată, Luz Marina.
Aşteptă următoarea propoziţie.
— De când mama ta a murit… Suspină.
Destul, destul, destul.