Cine e acolo?
Moscova. Mai, anul 1918
Treci la zid! – vocea comisarului m-a străpuns asemeni unui glonte. Mai exact asemeni a trei gloanțe: în frunte, în inimă și în burtă. Probabil anume așa vor nimeri acești trei tineri ai Armatei Roșii, ei încă eri semănau câmpiile undeva pe lângă Riazani, iar acum au fost mobilizați de bolșevici la lupta cu contrrevoluția. – Acum cu o contră va fi mai puțin!
Comisarul a luat poziția de drepți și s-a întins în toată statura lui uriașă, a desfăcut larg picioarele, a dus mâinile la spate și m-a măsurat cu o privire batjocoritoare apoi a făcut un semn tinerilor din Armata Roșie. Țevile puștilor m-au țintit în frunte, în piept și în burtă. Au țintit corect…
Comisarul a trecut prin spatele lor, privind în podea. S-a oprit de altă parte.
Subofițer de cavalerie… ai slujit țarului, ai primit ordine, ai fost prizonier la nemți. Acum ai decis să slujești revoluției?! Și ți-ai închipuit că noi te vom crede? Ai crezut că nu vom întrevedea esența ta imperială?!
Arătam jalnic: nebărbierit, desculț, îmbrăcat doar în izmene. Cele două luni la Lubianka au lăsat urme.
Tovarășe comisar…
Domnule, comisar!
Domnule comisar, am spus în timpul anchetei, că pe front și în captivitate, m-au pătruns ideile revoluționare. Vreau să apăr revoluția și să lupt cu intervenienții.
Comisarul m-a măsurat cu o privire plină de neâncredere.
Fiți gata! – a ordonat el tinerilor roșii. – În numele revoluției și a poporului muncitor…
Lăsați armele! – în cazemată a intrat un om scund cu pensne pe nas și într-o geacă de piele la fel ca a comisarului, era încins cu curele și purta chipiu cu steluță. Avea o bărbuță rară, de sub chipiu se vedea părul negru și des. – Lăsați armele, tovarăși!
Lăsați armele! – a repetat ordinul comisarul și a luat poziția de drepți în fața venitului.
Tovarășe președinte a Sovetului Revoluționar Militar, aducem la îndeplinire hotarârea judecății poporului muncitor. E un purtător de epoleți de aur, a slujit țarului! – a raportat comisarul, iar eu am simțit, că încrederea în sine i s-a evaporat ca aburul deasupra ceainicului fierbinte.
Ce fel de epoleți de aur?! Aceia sunt ofiței de grad înalt și generalii, iar el e subofițer. Aur pe epoleții lui nu a fost niciodată!
Președintele avea în mâini hârtiile mele.
Vă lipsesc unele documente.
Am strâns din umeri.
Am păstrat tot ce am putut.
Originea socială?
Tata e dintr-un neam de nobili sărăciți. A murit când aveam 13 ani. Mama – femeie de cazaci.
De aceia a-ți mers la cavalerie?
Exact.
Vă socotiți nobil sau cazac?
Cazac. Mai degrabă un simplu țăran, m-am grăbit să mă corectez eu, deoarece cei mai mulțți dintre cazaci nu au acceptat revoluția. Deci trebuie să trect drept de-al lor, drept țăran.
Președintele m-a străpuns cu o privire inteligentă, care parcă te îngheța. Sticlele pensneului reflectau lumina roșiatică a lămpii de gaz – unica sursă de lumină în cazemata mea de execuție– această reflecție conferea feței președintelui o evidentă nuanță de surealism. E un demon, m-am gândit eu. Cel mai adevărat demon al revoluției.
Corect! Muncitorii și țăranii – iată pentru cine noi am luptat și continuăm să ne luptăm. Anume pentru ei am făcut revoluția. Vreți să vă alăturați la lupta noastră?
Întocmai, – eram cât pe ce să adaug ”Excelența voastră”.
Sunt bucuros că și Dumneavoastră a-ți conștientizat corectitudinea ideilor noastre. Ce v-a convins, în afară de lucrul nostru de agitație pe care l-am dus pe frontul german?
Să-mi amintesc, ce am citit din literatura comunistă, în 1917.
”Socialismul și religia” și ” Bolșevicii și mica burjuazie” a tovarășului Lenin. La fel și ”Revoluția noastră” și ”Războiul și Internaționala” a tovarășului Troțki.
Un zâmbet reținut a apărut pe fața președintelui, de parcă demonul, a primit în sfârșit următoarea sa jertfă și era gata să serbeze victoria.
Și ce V-a plăcut în ”Revoluția noastră”?
Teoria revoluției permanente.
Sunt bucuros, că cartea mea V-a ajutat să alegeți corect viața de revoluționar. A-ți citit lucrările lui Stalin?
Cine e?
De data asta fața președintelui s-a întins într-un zâmbet biruitor, nereținut și a răsunat un hohot asurzitor.
Aveți dreptate! Oh, câtă dreptate!.. De unde sunteți de origine?
De la Țarițîn, provincia Saratov.
Președintele a menținut o pauză, timp în care nu și-a luat privirea de la mine.
Dați-i să se spele, să mănânce, să se îmbrace și mâine la mine la cabinet.
La ordin, tovarășe Troțkii! – a răspuns cadențat comisarul.
Generalul cu pălăria de fetru.
Novocerkassk. Noiembrie, anul 1917.
Anticamera generalului Alexeev, amintea un ștab obișnuit al Armatei Rusiei Imperiale: ofițeri îmbrăcați în uniforme, se salută conform statutului. Ies în evidență doar eu – haine civile și fața nerasă de o săptămână.
Adiutantul studiază documentele mele. În sfârșit se hotărăște să le transmită generalului. Intră în cabinet și peste un minut se întoarce fără ele. Aștept mai bine de o oră și un sfert. În sfârșit la adiutant sună telefonul.
La ordin, Exceleța Voastră. Treceți în cabinet, domnule Istomin. Generalul vrea să discute cu Dumneavoastră.
Mă ridic, mă aranjez pe cât se poate și intru în cabinet. În fața mea la o masă masivă și într-un mundir soios stă un moșnegel micuț, cu frunte înaltă, nas cârn și mustăți stufoase, cu capetele răsucite în sus. În ochi are o tristețe parcă rămasă acolo încă din copilărie.
Deci Dumneavoastră, subofițer de cavalerie, a-ți absolvit Școala de Cavalerie din Nikolaev și a-ți dus slujba pe frontul Vestic? Iar acum vreți să vă înrolați în Armata de Voluntari?
Exact, Excelența voastră.
Armata tocmai se formează. De unde a-ți aflat despre ea?
Din telegrama Dumneavoastră, pe care a-ți trimis-o la ștabul cartierului militar Petrograd, luna trecută.
Cum a-ți nimerit la ștab? De când acolo sunt admiși subofiețrii cavaleriei?
Așa s-a primit, – răspund prima ce mi-a venit în gând și înțeleg că răspunsul meu e unul completamente prost.
Generalul Alexeev din nou răsfoiește documentele mele.
Telegrama a fost codificată. Ea putea fi cititiă doar de ofițerii ștabului.
Tac. Nu am ce spune.
Aveți mâinile curate și îngrijite ale unui ofițer de birou, fără urme de hățuri. Mersul nu e legănat, ca la cavaleriști. Picioarele le țineți împreună și un pic Vă gârboviți, de parcă a-ți lucrat cu documentele foarte mult timp. Se mai simte încă obișnuința de a vorbi cu oameni cu ranguri înalte. Deci? Tot ma sunteți cavalerist?
Deci v-a trebui să recunosc cine sunt, altfel vor refuza să-mi dea o slujbă.
Nu sunt documentele mele. Le folosesc pentru conspirație. Sunt, Proscurin, ștabs-căpitanul serviciului de contraspionaj militar. Am slujit la unitatea lui Istomin, am lucrat asupra legăturilor bolșevicilor sovetici cu spionajul german. Documentele sunt ale fiului lui. Colonelul a socotit că așa voi putea mai ușor să trec verificarea noii puteri și să plec peste hotare. Dar după ce am citit telegrama, am decis să vin la Dumneavoastră voluntar.
Unde sunt documentele Dumneavoastră adevărate?
Sunt ascunse.
Le puteți arăta?
Nicidecum! Sunt la Petrograd, iar acolo sunt bolșevicii.
Care e rezultatul cercetărilor Dumneavoastră în unitatea locotenenet-colonelului Istomin?
Bolșevicii primeau resurse colosale de la comandamentul german pentru pregătirea revoluției. Conducătorii lor au fost duși cu trenul din Elveția la ordinul direct al Ștabului general a Germaniei. Erau conduși de nemți, în general prin revoluționerul Parvus. El a reușit să câștige pe asta câteva milioane de mărci, dar mai târziu a fost înlăturat de la operație.
L-am cunoscut pe colonelul Istomin. Î-mi puteți descrie vre-unul din obiceiurile lui?
Întocmai, Excelența voastră. Se mângâie pe barbă înainte de a începe să vorbească.
Alexeev a râs sincer.
E nemaipomenit! Aceasta m-a amuzat.
Se pare că am fost crezut. Formidabil!
De unde sunteți de origine?
De la Țarițîn.
Generalul m-a privit uimit.
Din provincia Saratov, – am explicat eu.
Alexeev continua să mă privească în tăcere.
Știu, – s-a întors la harta ce era atârnată la spatele lui, apoi din nou s-a întors către mine. – Luați cina cu mine?
Voi fi onorat!
În seara aceleiași zile ședeam vizavi de Alexeev. Pe masă e supă de șalău, cartof fiert, pește afumat cu cardamon, salată și muraturi. Un lux nemaivăzut după foamea de la Moscova și Petrograd! Compoziția era completată cu un grafin de vodkă în capul mesei.
Alexeev mă întreba despre copilăria mea, familie, cum am învăat la Școala din Nikolaev și despre viața de la Țarițîn. Bunele maniere, m-am gândit eu și am greșit.
Acum o să Vă rog să aveți răbdare și să mă ascultați pe mine bătrânul. – a zis el îngândurat după ce a luat masa. – În timpul loviturii de stat din octombrie, la Petrograd eu am creat o nouă armată. Trăiam pe strada Galernaia în apartamentul care a fost închiriat special pentru mine de către Sovetul Activiștilor Sociali. Ne pregăteam să ne împotrivim anarhiei și invației bolșevice, care venea tot mai aproape. Știți, niciodată sufletul meu nu a fost cuprin de o așa nostalgie, ca atunci în acele zile. De jur-împrejur doar neputință, trădare și corupție! Asta se resimțea îndeosebi la Petrograd, care devenise un cuib de viespi și un izvor de decădere morală și spirituală a statului. De parcă la ordinul cuiva se îndeplinea un plan trădător pentru distrugerea Patriei. Când a-ți amintit de Parvus și de ștabul german, la mine în minte totul s-a aranjat la locul său. Da e un plan de distrugere a Rusiei! Autoritățile nu acționau, în schimb vorbăraie era nemaipomenit de mulltă. O trădare evidentă domina peste tot.
Generalul a suspinat greu.
În ziua când bolșevicii au început activitatea, eu fără să știu despre cele ce se petrec în oraș, am mers la ședința Sovetului Provizoriu a Repubicii la palatul Mariin, dar convoiul nu mi-a piermis să intru, bolșevicii m-au dat afară. Atunci m-am dus la ștabul Cartierului militar Petrograd, unde mi-au recomandat insistent să mă ascund urgent, pentru că prin toată Moscova sunt încleiate pliante cu adresarea să fiu arestat. Pritenii apropiați m-au ascuns la aprtamentul lor. Apoi m-au dus la alt apartament, pentru că ieșind în stradă am fost recunoscut întâmplător de un trecător. Mi-au cumpărat bilete la tren până la Rostov și în seara zilei de 30 octombrie, îmbrăcat în straie civile, noi ne-am îndreptat spre gara de trenuri. Închipuiți-vă un general într-un pardesiu ponosit de culoare maro, mai lung decât mi s-ar fi potrivit la înălțimea și cu pantaloni negri trași peste cizmele militărești. Pe cap aveam o pălărie de fetru, albastră, încinsă cu o panglică neagră. Am tras-o până la sprâncene. În buzunar aveam pașaportul tatălui soției prietenului, un fost consilier secret, acum la pensie. Dar totul a fost în zadar – în tren am fost recunoscut de pasageri, cu toate astea, slavă Domnului, la Rostov am ajuns cu bine.
Alexeev și-a făcut semnul crucii.
În acest timp pe Don, atamanul Regimentelor de pe Don, generalul Kaledin deja a introdus situația de război în țară și a alungat bolșevicii. Eu m-am întâlnit cu ei imediat ce am venit încoace, la Novocerkassk. Închipuiți-vă, că a fost refuzată, rugămintea mea de a fi acordat un adăpost pentru un ofițer rus! A făcut referire la aceia că cazacii de pe front au obosit de luptă și urăsc vechiul regim, deaceea plutoanele de cazaci de pe Don, care se întorc de pe front, vor apăra de bolșevici doar regiunea Donului. Am fost rugat să nu mă mai rețin în oraș mai mult de două săptămâni și să nu adun formațiuni de voluntari. Eram foarte furios! Desigur că nu l-am ascultat și am publicat o adresare către ofițeri, cu chemarea să salvăm Patria.
Generalul a turnat din nou vodka în păhărele și a continuat.
Peste o lună mi s-a alăturat generalul Kornilov, Lavr Gheorghievici. Cred că a-ți auzit despre el, – Alexeev a zâmbit fără subânțelesuri pentru prima dată de când eram la el.
Desigur! E comandantul Cartierului militar Petrograd!
Exact. A venit la Novocerkassk, având în vedere nu doar să găsească un adăpost, dar și să înceapă lucrul de salvare a Patriei, la fel ca mine. La noi au început să vină ofițerii din cele mai diferite regimente mai veneau și iunkerii și gardemarinii din școlile distruse. Noi am început nu doar lucrul de organizare a Armatei de Voluntari dar și lucrul de împotrivire antibolșevică și la fel și organizarea organizațiilor clandestineîn orașele mari. Sunt sigur că e necesar să restabilim monarhia, să oprim transformarea țării în comună și să restabilim legătura cu aliații!
Eu tot susțin monarhia.
Generalul a tăcut. Se vede se pregătea să spună ceva important.
Î-ți pot propune două opțiuni pentru slujbă. Prima e să fii cavalerist la mine la armată, recunosc ă-mi doresc asta mai puțin. A doua, pe care mi-aș dori-o cu mult mai mult e să mergeți la Moscova și să încercați să obțineți de la bolșevici numire la Țarițîn. O să luăm legătura cu Dumneavoastră, atunci când va veni timpul să acționați. După planul nostru eliberarea Patriei de revoluție va începe anume de la Țarițîn.
Sunt de acord cu a doua opțiune.
Formidabil! Detaliile le ve-ți discuta cu cu șeful serviciului de spionaj din subordinea mea, locotenent colonelul Raniaskii. Iar până atunci adiutantul meu o să vă conducă la apartamentul de la marginea orașului. Aveți grijă să nu ieșiți nicăieri și să nu comunicați cu nimeni.
Să fie oprită distrugerea Imperiului!
Kiev. Harkov. Moscova. Aprilie-mai, anul 1918.
Colonelul în vârstă de patruzeci de ani, Anatolii Leonidovici Nosovici, din Armata Imperială a Rusiei, absolventul Academiei Nikolaev a ștabului General, participant la Primul război Mondial și cavaler al ordinului Sfântului Gheorghe, primăvara anului 1918, l-a găsit la Kiev. Era un om activ, inteligent, plin de energie și optimizm, în primăvara anului 1918, era unul din cei mai buni studenți ai academiei și din cei mai buni sportivi ai Sankt-Peterburgului și acum el urmărea neputincios evenimentele dramatice din oraș.
Republica Populară Ucraineană, care se formase la acel timp, nu a acceptat revoluția bolșevicilor și a semnat convenția militară cu Germania și Austro-Ungaria. Regimentele germane au ocupat într-un timp foarte scurt cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv și Kievul. În aprilie, anul 1918, Republica Populară Ucraineană a fost lichidată în urma loviturii de stat a hatmanului Skoropadskii, susținut de regimentele de ocupaționoiști.
Să fie oprită distrugerea Imperiului! Să fie alungați toți revoluționarii, intervenienții și țarișorii localnici! Să fie restabilită monarhia! Iată decizia mea! – a decis pentru sine Nosovici. Decizia lui a fost irevocabilă.
În Kiev, Nosovici s-a întâlnit cu generalul Dragomirov, care avea legături cu generalii albi pe Don și în Caucaz. Dragomirov l-a sfătuit să-și facă drum și să ajungă la Moscova și acolo să ia legătura cu reprezentanții Armatei de Voluntari.
În Harkov la gară Nosovici l-a întâlnit absolut întâmplător pe colegul și prietenul apropiat – colonelul artileriei cavalerești de gardă Cebîșev, care slujea acum la Direcția Principală de Artilerie a bolșevicilor. Cebîșev conlucra cu mișcarea albă în mod clandestin și se afla acum la Harkov la însărcinarea unității de la Moscova a ștabului Armatei de Voluntari a generalului Alexeev. El l-a invitat pe Nosovici să trăiască la el la Moscova pe strada Bolișaia Dorogomilovskaia și să intre în organizație. Șeful ștabului unității de la Moscova a direcției Armatei de Voluntari, colonelul Stradețkii deja trăia la Cebîșev.