Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.
Dar sînt oameni diferiţi.
Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.
Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta Ciocîrlia, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: Străinelul nostru, străinel. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă! Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.
Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce. Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama mereu recita o poezie Şapte pui şi o biată mamă. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.
Studiile mele
Şcoala primară
La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic. Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti, ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă. Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.
Clasa 8. Chisinau. 1980
Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi. Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte. Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii, fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună, dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor, au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova, adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici, s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu, fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta. Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar, fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat, dar, de spaimă, nu vorbeam cu nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit. Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de 4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chişinău.