- Nu m-ați deranjat, murmură ea, așezându-și o șuviță rebelă și îndepărtându-și privirea de la el.
De ce făcea întotdeauna acest gest? O speriase? Era foarte tânără și probabil nu ieșise prea mult în societate încă. De ce era atât de timidă?
- Ce citiți?
Ea ridică din umeri.
- Nimic important...
Buzele lui se ridicară într-un zâmbet.
- Trebuie să fie interesant dacă v-a captivat atât de mult. Permiteți-mi să mă uit.
Garrick îi smulse cartea din mâini și citi cotorul.
- Visul unei nopți de vară.
Ridică din sprâncene.
- De ce vă ascundeți?
Unii o considerau o prostie romantică, dar era o lectură inofensivă.
Ea ridică din umeri.
- Unii nu înțeleg de ce îmi place să citesc.
El nu înțelegea de ce ar putea să gândească unii astfel. Nu era nimic în neregulă dacă unei fete îi plăceau cărțile. Lui, personal, nu îi plăceau, dar tot citea din când în când. Acea piesă de Shakespeare era, de fapt, una dintre preferatele lui.
- Care este personajul dumneavoastră preferat?
Domnișoara Knight își mușcă buza inferioară. Acest gest i se părea lui Garrick adorabil.
- Bănuiesc că ar trebui să-mi placă Helena sau Hermia - cel puțin să mă regăsesc în ele cât de cât, deoarece sunt două tinere îndrăgostite.
El ridică din umeri.
- Nu văd legătura. Aveți dreptul să vă placă orice personaj doriți.
Îi făcu cu ochiul.
- Atât timp cât îmi explicați de ce vă place. Mi-ați stârnit curiozitatea.
- Îmi place Puck, spuse ea timid. Este atât de amuzant și neastâmpărat. Mi-ar plăcea să fiu și eu așa într-un fel. Nu pune niciodată la îndoială dacă ar trebui să facă ceva sau nu. Nu-i pasă de consecințe. Asta înseamnă curaj. Ea ridică din umeri. Sau prostie. Oricum, ar fi minunat să nu ai griji. A făcut greșeli, dar și le-a asumat. În final, el este motivul pentru care cele două cupluri au găsit dragostea pe care o căutau.
Colțul gurii lui tresări. Era atât de inteligentă și frumoasă. Ce combinație plăcută!
- Și eu îl admir pe spiriduș, spuse el. Este viclean și îi place să se distreze.
Ea îi zâmbi cu căldură.
- Oamenii nu prea vorbesc cu mine despre cărți, de obicei. Mulțumesc că ați fost atât de politicos.
El se încruntă. Politețea nu avea nimic de-a face cu asta. Garrick îi dădu cartea înapoi. Ea fusese tăcută tot timpul cât stătuse la castelul Manchester. Aceasta fusese cea mai lungă conversație pe care o purtase cu ea.
- Dacă nu v-ați ascunde atât de mult în spatele cărților, ați putea descoperi că vă așteaptă foarte multe lucruri în această lume.
- Mă îndoiesc, domnule, spuse ea. Nu sunt demnă de atenție. Este în regulă. M-am resemnat cu faptul că sunt menită să fiu doar de decor.
- E ridicol, spuse Garrick. De ce aveți o părere atât de proastă despre dumneavoastră?
Domnișoara Hannah Knight era o fată drăguță și era o adevărată tragedie că se considera ușor de uitat. Își dorea să facă ceva pentru ea încât să-i ridice stima de sine. Altfel, odată intrată în societate, toți ar fi călcat-o în picioare și i-ar fi sfâșiat și mai tare egoul fragil.
- Spun adevărul, spuse ea. Nimeni nu mă observă. Rareori încearcă cineva. Cărțile sunt cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.
Era o afirmație tristă, iar Garrick simțea că trebuie să facă ceva pentru a-i schimba această părere. Era hotărât, singura întrebare era ce ar fi putut să facă. Domnișoara Knight era atât de finuță și nu ar fi trebuit să-și asume rolul de piesă de decor.
- Înțeleg tăcerea dumneavoastră, spuse ea. Nu vă faceți griji pentru mine. Voi fi bine, nu trebuie să mă căsătoresc pentru a-mi găsi fericirea. Este perfect în regulă să fii marea iubire a vieții tale. Nu mă definesc prin ceea ce cred ceilalți despre mine.
Colțurile buzelor ei se ridicară într-un zâmbet.
- Chiar îmi place cine sunt.
Gura lui se deschise a surpriză. Domnișoara Knight era ștrengăriță și îi plăcea tot mai mult, pe măsură ce vorbea cu ea.
- Îmi pare rău că nu voi fi aici pentru a vă vedea ieșind în societate, spiridușule.
- Nu veți pierde prea multe, spuse ea timid și se uită spre el, întâlnindu-i privirea. Am auzit că mergeți la război.
El aprobă. Pentru prima oară, aproape regreta decizia. Garrick nu mințise. Îl întrista faptul că nu va fi acolo când ea va ieși în societate.
- Așa este. După nunta fratelui meu.
Ea aprobă solemn.
- Datoria este o povară greu de purtat. Mă voi ruga să vă întoarceți în siguranță la noi.
Garrick ar fi vrut să completeze această afirmație. Și el dorea să se întoarcă în siguranță la ea. Ea era o enigmă pe care el ar fi vrut să o descifreze și, în același timp, spera să nu o descifreze niciodată în întregime. Avea ceva ce-l atrăgea și nu-și dădea seama exact ce era. Domnișoara Knight începu să-și muște din nou buza de jos. Trebuia s-o sărute. Probabil era o greșeală, dar un sărut scurt nu putea face rău.
Se înclină spre ea și-și apăsă buzele pe ale ei. Un fior îi străbătu întregul corp la atingere. Ea trase aer în piept și respirația lor se amestecă. Perfect - ea era tot ce nu și-a închipuit vreodată că și-ar dori sau că ar fi putut avea. Oricât i-ar fi plăcut, nu ar fi putut s-o aibă pe domnișoara Hannah Knight. Garrick nu era genul de bărbat cu care doreau femeile să se căsătorească. Era prea neastâmpărat și nu era genul care să se domolească. Dacă și-ar fi unit destinul cu al ei, i-ar fi adus numai probleme. Nu ar fi vrut să-i facă asta niciodată.
Garrick se dădu un pas înapoi, înainte să facă ceva și mai nesăbuit. Ceea ce făcuse nu era un capăt de țară. Puteau să se despartă, căci nu fusese făcut niciun rău. Cel puțin nu unul care să se vadă cu ochiul liber - inima lui nu avea să mai fie niciodată la fel.
- Nu ar fi trebuit să fac asta. Iertați-mă, spuse el.
Ea își duse mâna la buze și dădu din cap absentă.
- Desigur.
Domnișoara Knight se uită la el și zâmbi.
- Scuzați-mă, domnule. Trebuie să mă pregătesc pentru cină.
Cu aceste cuvinte, trecu grăbită pe lângă el, iar parfumul ei îi umplu nările. Îl memoră și pe acesta pentru nopțile lungi care urmau. Era o amintire care avea să-l bântuie mulți ani de atunci înainte și pe care avea s-o prețuiască. Domnișoara Hannah Knight nu va lipsi niciodată din gândurile lui.
CAPITOLUL 1
După zece ani...
Hannah se trezi speriată. Inima îi bătea rapid. Ceva nu era în regulă... Se uită prin cameră cu atenție. Nimic nu era nelalocul lui, din câte observa. Așternuturile erau încâlcite în jurul picioarelor ei. Le împinse și se ridică din pat. Scârțâitul podelei se auzi ca un ecou pe hol, indicând că era cineva în apropiere.
- Cine-i acolo? strigă.
Ușa dormitorului ei se deschise brusc și se trânti cu zgomot de perete. Un corp mare acoperi intrarea. Respirația lui Hannah deveni mai rapidă și își putea auzi inima bătând cu putere. Se uită prin cameră după o armă. Nimic nu părea util. Avea să fie ucisă sau mai rău... O carte mare era așezată pe o măsuță din apropiere. Cu mișcări rapide, o apucă și o îndreptă spre cel care urma să o atace. El gemu când îl lovi cu cartea în cap și căzu pe podea.
- La naiba, Hannah, spuse bărbatul. Am știut întotdeauna că dependența ta infernală de cărți va omorî un om nevinovat, dar nu m-aș fi gândit niciodată că eu voi fi acela.
- John? întrebă ea confuză. Ce cauți în camera mea?
- Camera ta? întrebă râzând. Este casa mea acum. Nimic din ea nu-ți aparține.
Asta tot nu-i dădea dreptul să intre în camera ei. Sau îi dădea? Of, la naiba, probabil că da. De ce au lăsat-o părinții ei singură, pe seama unui asemenea nenorocit? Morțile lor au lăsat mai multe goluri în viața ei. Cel puțin, el nu era tutorele ei realmente. Avocatul i-a acordat ei moștenirea și a aprobat banii la care avea acces până la vârsta de 30 de ani. Încă patru ani și putea să-l dea afară pe verișorul ei.
Ar fi făcut moarte de om pentru o lumânare, să vadă mai bine în întuneric. John Witt, verișorul ei și noul viconte Redding, s-a gândit că nu ar fi economic. Îi spusese că nu va cheltui bani pentru lucruri care nu îi sunt necesare. Întreținerea lui Hannah era deja prea scumpă și i-a cerut mai mulți bani avocatului, pentru a o hrăni. Avocatul a răspuns printr-o scrisoare riguroasă, calculând exact cât ar fi trebuit să coste întreținerea lui Hannah. John nu era prea fericit și se răzbuna pe ea în toate modurile posibile. De aici și lipsa lumânării... Hannah traversă încăperea și trase draperiile, pentru a lăsa lumina lunii să pătrundă prin ferestre. Constată cu surprindere că soarele începuse deja să răsară. John o trezise la răsărit.
Se întoarse spre el și ridică bărbia.
- Ai vrut să-mi spui ceva important încât m-ai trezit atât de devreme?
- Da, spuse el scărpinându-se în cap. Azi este ultima zi când vei mai locui în casa mea. Fă-ți bagajele și pleacă până la prânz.
Hannah rămase cu gura deschisă. Cum îndrăznea...
- Dar avocatul ți-a dat deja alocația mea pentru acest semestru. Cum voi trăi?
- Nu mă interesează, nu mai ești problema mea, din fericire. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc sau o să regreți.
Ce bărbat groaznic, groaznic - îl ura atât de mult. De ce nu a putut moșteni un bărbat decent titlul tatălui ei? Nu prea avea de ales și nu avea idee unde să meargă. Alocația nu avea să-i ajungă mult timp și mai avea încă trei luni până când avocatul urma să-i elibereze mai multe fonduri. Tot ce avea era în camera ei de la conacul Redding. Toate lucrurile de valoare îi fuseseră luate atunci când John a preluat custodia. Măcar nu avea niciun drept asupra bijuteriilor sau hainelor ei. Putea să vândă câteva dacă ar fi avut nevoie.
- Regret doar că avem același sânge, spuse Hannah printre dinți. Ești un ticălos și mă bucur că nu va mai trebui să te văd vreodată.
- Târfă! strigă el, lovind-o peste față. Pentru asta vreau să pleci înainte să luăm micul dejun. Nu mai irosesc mâncare pentru cineva ca tine.
John surâse disprețuitor.
- Lumea nu are nevoie de piese de decor savante. Nu mă mir că nu ți-ai găsit un bărbat.
Se întoarse pe călcâie și ieși din cameră. Hannah își șterse gura cu mâna tremurândă. O picătură de sânge îi rămase pe degete. Ce făcuse? Gura ei o băgase din nou în probleme. Timpul era crucial, iar al ei se scurgea rapid. Scoase o valiză și își adună lucrurile în ea. Își împătură rochiile, cămășile și lenjeria. Avea trei rochii de zi și una de seară. Nu participa foarte des la baluri - nimeni nu o mai invita. Bijuteriile și lucrurile mai mici rămăseseră la sfârșit. Lăsă una dintre rochiile de zi afară pentru a o îmbrăca. Ultimul lucru pe care îl adăugă în valiză era o miniatură a părinților ei și un pachet cu scrisori. Acestea erau cele mai prețioase lucruri ale ei.
Hannah își împleti părul într-o coadă lungă pe spate. Nu mai avea timp să-l aranjeze cum trebuia. Era suficient până când se gândea unde să meargă. Se îmbrăcă rapid și apoi își împinse bagajul până la scări. Cum se va descurca să-l scoată în afara casei? Se uită în jos la scări și își mușcă buza de jos. I se părea imposibil.
- Domnișoară Hannah! auzi o voce profundă. Ce faceți?
Hannah se întoarse și văzu ochii blânzi ai majordomului. Foarte mulți dintre angajați demisionaseră sau fuseseră concediați de John. Singurul servitor dintre cei vechi care rămăsese era Grimly.
- Noul viconte nu mai vrea să audă de mine. Am primit ordine să plec.
- Neno...
Fața lui se încruntă și spuse ceva pe sub mustață. Hannah știa că era mai bine să nu-l întrebe ce.
- Unde veți merge?
Ea ridică din umeri.
- Încă încerc să-mi dau seama cum să cobor valiza singură pe scări.
- Mă ocup eu de asta. Lăsați-mă să vă chem și o trăsură.
Hannah îi zâmbi.
- Lui John nu o să-i placă asta. Ți-ai putea pierde locul de muncă pentru că nu i-ai respectat ordinele.
Nu voia să fie responsabilă pentru concedierea lui Grimly. Bărbatul nu avea unde să plece și servitorii nu erau angajați în alte gospodării fără o scrisoare de recomandare. Societatea era crudă și îi ignora pe cei care aveau cea mai mare nevoie de ajutor.
- Singurul motiv pentru care am rămas atât de mult a fost pentru a avea grijă de dumneavoastră, spuse el. Dacă plecați, și eu plec. În plus, veți avea nevoie de cineva acolo unde mergeți.
Hannah îi zâmbi cu tristețe.
- Ești atât de drăguț, dar știi că nu te pot plăti. Nici măcar nu știu unde merg.
Îi veni o idee exact când spuse asta. Exista un loc unde ar fi putut merge. Lady Manchester ar fi ajutat-o dacă ar fi mers la castel. Era nașa ei, la urma-urmei. De ce nu se gândise mai devreme la asta?
- Mă întreb dacă lui John i-ar lipsi trăsura câteva zile...
Grimly zâmbi ușor.
- Vă pasă?
Ea ridică din umeri.
- Nu prea. Să luăm una dintre cele nemarcate. Nu vreau să iau una cu blazonul familiei;
i-ar fi mult mai simplu să ne găsească.
Majordomul îi luă valiza și o puse pe umăr. - Unde mergem?
- În sălbăticia de la Kent, spuse ea fericită. Ultima dată fusese acolo cu zece ani în urmă și aceea fusese una dintre cele mai fericite perioade din viața ei. Din păcate, persoana care o făcuse astfel nu mai era acolo, dar nu conta. Era ultima ei speranță și avea de gând să profite de ea.
Garrick își frecă piciorul cu mâna și se încruntă de durere. Sabia care îl tăiase își lăsase amprenta și mușchii încă îl dureau din când în când. În special când călărea mai mult decât ar fi trebuit... Calul pe care îl călărea respiră zgomotos și își scutură capul.
- Da, știu, spuse el visător. Și eu m-am săturat de această călătorie.
Erau aproape de casa lui strămoșească. Nu aștepta neapărat întoarcerea. Plecase fericit și se întorcea trist. Când se înrolase, nu se gândise că va trebui vreodată să preia responsabilitățile moșiei. Fratele lui ar fi trebuit să aibă cel puțin un fiu. Avuse? Nu, bineînțeles că nu. Apoi, nenorocitul murise. Încă nu-i venea să creadă. Nathaniel era mort și îngropat. Când primise scrisoarea, trecuseră deja șase luni și încă o jumătate de an să se poată întoarce. Fusese rănit în luptă și avuse nevoie de timp să se vindece. Mama lui îi scrise din nou după aceea, reproșându-i întârzierea în preluarea responsabilităților. Nu era prea nerăbdător să audă personal aceeași tiradă.