Gândurile mele despre timpul în Singapore au fost întrerupte când am simțit că cineva mă privește. M-am oprit din seria de practică de pumni și m-am uitat spre ușa celulei. De acolo mă privea ciudat un om pe nume Channarong. Îl știam pentru că auzisem alți deținuți vorbind despre el, întotdeauna cu respect. Numele lui, îmi spuseseră că însemna așa ceva ca luptă să câștigi, ceea ce era exact pentru ce mă pregăteam. Nu știam de ce oamenii îl stimau atât de mult. Nu știam dacă era membrul unei mafii, un luptător celebru sau fiul unui om de afaceri bogat care putea plăti pe cineva să te omoare dacă îi deranjai progenitura. Dar, mă privea așa în tăcere de cine știe cât timp. Am încercat să mă prefac întinzând brațele și făcând mișcări stupide încercând să imit ceea ce în capul meu era Taichi. Eram sigur că era prea târziu și că Channarong știa că mă antrenez în arte marțiale. Ar fi trebuit să fie foarte prost să creadă că ceea ce făceam era Taichi.
M-am simțit ridicol încercând să-l păcălesc, așa că m-am oprit și m-am uitat la el fără să spun nimic. Channarong s-a uitat fix în ochii mei și m-a analizat cu atenție. Fața lui era total inexpresivă. Era imposibil să ști ce gândea. După un scurt timp, care mi s-a părut ore, a făcut câțiva pași și s-a apropiat de mine. Instinctiv am dat înapoi și a ridicat brațele într-o poziție defensivă. Eram obișnuit ca toți cei care se apropiau de mine o făceau pentru a mă lovi, deși de data aceasta ar fi fost la scurt timp, din moment ce mă bătuseră cu mai puțin de o oră în urmă.
Channarong s-a apropiat la mai puțin de douăzeci de centimetri de mine și m-a privit ciudat. A ridicat mâna și m-am crispat în așteptarea primei lovituri, dar în schimb, ceea ce a făcut m-a luat de braț și mi l-a întins imitând un pumn.
Așa nu mi-a spus într-o engleză destul de decentă, dând din cap în semn de nu. Așa nu. Nu, nu, nu.
Mi-a luat brațul și l-a întins din nou, de data aceasta cu mult mai multă forță. Forțându-mă să-mi activez șoldul pentru a nu cădea.
Mișcă șold, lovește șold. Mișcă șold, lovește șold. Știi cum numește această închisoare? Marele Tigru, pentru că se spune că vânează și mănâncă. Vrei pradă sau vânător?
A repetat fraza ca o mantră, în timp ce îmi mișca brațul și îmi dădea cu palma pe talie. Îmi corecta mișcarea! Nu numai că nu voia să mă lovească, dar mă învăța să lovesc corect. Mi-a eliberat brațul și m-a încurajat cu mâna să continui să încerc. Am lansat o nouă serie de pumni folosind șoldurile în timp ce Channarong mă corecta.
A zecea lecție de Muay Thai a spus foarte serios după ceva timp antrenament și exercițiu în mod regulat. Tu în mod constant, eu observ. Foarte bine. Muay Thai războinici de opt brațe. Pumnii, coatele, genunchii și picioarele. Antrenează tot, caută echilibrul.
Așa că mă observase antrenând, fără a-mi da seama. Era clar că nu mă ascundeam suficient de bine cum credeam. Un moment! A spus lecția a zecea? Și restul de nouă? Nu conta, am făcut o altă serie de pumni concentrându-mă să fac totul perfect, așa cum m-a învățat, înfocându-mă în fiecare detaliu al mișcării, încercând să nu mă las influențat de durerea din corp. M-am întors mulțumit să văd ce crede, dar Channarong plecase. Dispăruse la fel cum a apărut. În liniște și fără să spună. M-a lăsat confuz. De ce mă ajuta? De ce a plecat fără să-mi dea timp să-i mulțumesc? Nu aveam răspunsuri și nici un fel de a le obține în acel moment, așa că am făcut ceea ce era de așteptat de la cineva practic ca mine. Am continuat antrenamentul, ajutându-mă de șold pentru a lovi mai tare. Încercând să depășesc durerea provocată de fiecare mișcare în locurile afectate de bătaie.
A doua zi l-am căutat pe Channarong să-i mulțumesc, dar nu l-am putut găsi. E drept că nu am căutat întregul complex, deoarece era mai bine să nu fiu văzut prea mult pentru a evita probleme. Când unul este folosit ca sac de box e mai prudent să nu te găsească. Am continuat să-mi antrenez pumnii și restul mișcărilor. Mi-ar fi plăcut să decidă să fie mentorul meu precum domnul Miyagi în Karate Kid sau Angel, profesorul de box care mă învățase ce înseamnă respectul pentru ceilalți și respectul de sine, dar mă îndoiam că bărbatul acesta, atât de îndrăgit și care niciodată nu-mi vorbise era prea interesat de mine. Pe de altă parte, m-ar ajuta, sau nu? În orice caz cum nimeni nu îmi vorbea eram recunoscător cel puțin pentru asta.
Câteva zile mai târziu, l-am văzut pe Channarong la coadă, în sala de mese. M-am dus să-i mulțumesc pentru interesul lui, dar m-a îndepărtat cu mișcări rapide de mână și un sunet ca de șarpe.
A doua lecție -a strigat în timp ce mă îndepărtam confuz fi util altora.
În timp ce mâncam am încercat să înțeleg sensul cuvintelor lui. Voia să ajut oamenii din închisoare? Voia să mă gândesc la mine? Oamenilor din Est le plăcea uneori să vorbească indirect. Nu era mai ușor să-mi spună direct? Să mă fac util altora ... să-i apăr pe alții de agresori în loc să mă apăr pe mine? Filozofie ieftină. Când a spune lucrurile în mod direct e mult mai util. M-am uitat la Channarong care făcea semne înspre masa mea și spunea ceva prietenilor săi, care râdeau cu poftă. Nu știam ce să mai cred. Eram pierdut complet. Poate că doar își bătea joc de mine, dar atunci, de ce mă ajuta?
Am observat că grupul care mă teroriza a intrat în cantină, așa că m-am ridicat, am lăsat tava cu toată mâncarea și am ieșit din cameră repede. După cum spunea mama mea: "Cine evită ocazia evită pericolul. Ăsta da sfat util. Și, desigur.
M-am dus în celulă să mă antrenez. Nu cum că era recomandabil să te antrenezi după ce mănânci, dar era unul dintre puținele momente când nu era nimeni înăuntru și trebuia să profit. Făceam ceea ce trebuia să fac. Ceea ce era necesar. Mi-am început rutina de antrenament. Încălzire, flotări, abdomene ... Lucrând fiecare parte a corpului, independent și toate împreună. Apoi am continuat cu lovituri în aer, mai întâi pumni, apoi șuturi și în cele din urmă genunchi și coate așa cum văzusem că se antrenau prizonierii în curte. Așa cum îmi spusese Channarong, războinicul cu opt brațe. Cum nimeni nu vorbea cu mine de teamă să nu devină și ei ținta abuzatorilor, aveam mult timp să mă gândesc. Într-una dintre reflecțiile mele zilnice am considerat că, în afară de a mă pune în cea mai bună formă fizică posibilă și de a-mi îmbunătăți tehnica și viteza, ar trebui să-mi întăresc, de asemenea, corpul și să mă obișnuiesc cu loviturile. Așadar am adăugat la rutina mea o serie de lovituri în perete cu pumnii, coatele, tibia și exteriorul mâinii la început cu bucăți de pânză și ușor. Uneori exageram și aveam o parte a corpului umflată câteva zile, dar consideram că era necesar pentru a-mi obișnui corpul să depășească durerea. Când îmi lipsea motivația trebuia doar să-mi amintesc unii din dușmanii mei din tinerețe sau oricare dintre bătăile primite, pe jos, lovit și bătut, ghemuit ca un animal și așteptând să se termine. Așa creșteam ritmul loviturilor, efortul de antrenare canalizând furia, frica, disperarea intensă.
De asemenea, trebuia să-mi măresc rezistența așadar alergam non-stop în curte; ceea ce abuzatorii sărbătoreau cu glume și râsete pentru că probabil credeau că mă antrenam ca să pot fugii de ei. Pentru mine, în același timp, era ca o terapie. Nu mi-a plăcut dintotdeauna să alerg. La scurt timp după ce am început să boxez în Madrid, a trebuit să adaug alergarea pentru a-mi întări rezistența și pentru a fi în măsură să stau în picioare un meci întreg. Era obositor, dar necesar. În cele din urmă, o jumătate de oră de alergare în fiecare zi, s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru a-mi îndoctrina corpul și mintea.
Curând venea momentul meu și situația se va schimba complet. Curând râsetele se vor transforma în țipete. Țipete de durere. Sau cel puțin asta voiam să cred. Asta sau moartea.
Nu existau alte alternative.
Singapore 4
În sfârșit luni. Prima zi de servici. M-am trezit la șase și jumătate, am băut cafea și un pahar de suc și am mâncat cereale. Un mic dejun complet. Colegii de apartament mi-au spus între timp ce făceau ei de obicei, și mulți oameni, luau micul dejun la în cantina companiei, unde erau băuturi, fructe și produse de patiserie gratis, sau în alte locuri din clădire dacă voiau ceva diferit. Așa puteau vorbi cu colegii înainte de a începe ziua de lucru. Uneori erau oameni care mâncau la micul dejun, în special străini din Asia, produse alimentare precum: fidea, supe, legume... Era ciudat să-i vezi cu asemenea mâncare dimineața. M-am îmbrăcat și am așteptat zece minute să fie și ei gata.
Un pic dezorganizați am decis să luăm un taxi. Pentru doar zece dolari Singaporezi, pe care i-a plătit Josele, am ajuns în cincisprezece minute la ușa clădirii, care avea o intrare ca hoteluri unde mașinile opresc să descarce bagajele.
Zona era un complex de patru zgârie-nori albi numită Raffles City Tower. Aparent, un complex cu mall, birouri, centru de convenții, restaurante și două hoteluri. Fiecare zgârie-nori avea cam patruzeci sau patruzeci și cinci de etaje. Era impresionant. La dreapta de intrarea la care eram era un bar numit Salt Tapas & Bar, un nume pentru spanioli, ca la noi acasă. Soarta, în care nu credeam, părea să-mi spună că eram unde trebuia să fiu.
Birourile noastre erau la etajul 36. Panorama trebuia să fie spectaculară. La intrare, dat fiind că era prima mea zi, au trebuit să mă identifice și să-mi dea cartela de acces permanent. După ce mi-au dat-o, am urcat cu liftul la birou. Etajul nostru era diafan, aproape fără pereți, cu excepția sălilor de ședințe. Pe drum spre șeful meu, ne-am întâlnit cu Teresa și Diego. Ne-am salutat repede și am convenit să ne întâlnim la cafeneaua de pe etaj. Apoi Damaso s-a dus la biroul lui și Josele m-a dus la Amit Josele Dabrai, un indian care era noul meu șef.
Amit era o persoană foarte seacă și încrezută. Mi-a spus în mare în ce consta proiectul ca și când îmi făcea o favoare și mi-a arătat biroul meu, unde mă aștepta laptopul. Am semnat toate documentele de livrare a calculatorului și mobilului și m-am instalat. Amit mi-a dat acces la un dosar în nor, cu toate documentele și mi-a spus că Jerome, cel cu care îmi făcuse cunoștință și care era partenerul meu de proiect, îmi va spune ce era cel mai important de citit la început. A insistat asupra faptului că trebuie să mă familiarizez cu proiectul rapid și că spera ca săptămâna asta să încep să lucrez în ritm normal. Ce noroc de șef rigid și serios! Îmi amintea de unul ce avusesem într-un proiect în Spania.
Jerome, care era francez, s-a dovedit a fi un tip cu totul diferit de Amit. Era ca o capră, nebun ca o capră. Să-l descriu drept extrovertit nu era suficient. În plus, avea un entuziasm și o vitalitate contagioase și părea să fie întotdeauna bine dispus. Vorbea engleza cu un accent franțuzesc marcant de care îmi era foarte greu să mă abțin să nu râd. Mi-a spus care erau principalele documente pe care trebuia să le citesc și mi-a făcut o prezentare a proiectului de aproape o oră, subliniind ceea ce era important cu adevărat: în ce consta, ce se aștepta de la noi, în ce punct eram și care erau următorii pași. Toate astea, după ce am fost la cantină și am vorbit încântat cu Tere și Diego.
La jumătatea dimineții Josele m-a însoțit la o sucursală a băncii POSB pentru a deschide un cont. El îl avea la aceeași bancă, care era de stat, a serviciului de corespondență, care lucra foarte bine. Mi-a spus că datorită faptului că era un paradis fiscal deschiderea unui cont era un proces foarte simplu. Mi-au cerut numărul FIN, care era ca și cartea de identitate spaniolă. Mi-l scosese compania cu permisul de muncă, dar, aparent, puteai deschide un cont și fără și îl aduceai când îl aveai. Totul era cât de ușor posibil. Mi-au dat un card de debit și parolele pentru a îl putea folosi prin internet și prin telefon.
În apropiere era un birou exclusiv pentru servicii bancare private.
Acolo, cu un teanc de bancnote, nici nu trebuie să te identifici mi-a spus Josele cu o privire insinuantă. Deși nu se spune în mod deschis, bineînțeles. Fac totul cât mai ușor să primească bani.
Ei bine, sper că pot deveni clientul lor am asigurat râzând.
După, ne-am întors la birou.
Singapore 5
Josele a venit la biroul meu zâmbitor.
Ghici, ghici.
Nu știu, ai nevoie să termin ceva pentru tine înainte de sfârșitul săptămânii? Încerc mă pun la zi cu treaba mea, dar te ajut cum pot.
Nu! Mult mai bine.
Spune-mi.
Sâmbăta asta avem o petrecere la Avalon, unul dintre cele mai tari cluburi. Cel care ți-am spus că e de partea cealaltă a râului, lângă Muzeului de Artă și Știință.
Omule, nu prea este surpriză. Am impresia că în fiecare sâmbătă avem o petrecere.
Asta este specială. Este un tribut pentru spanioli expatriați. Va fi plin de spanioli și străini din alte țări. Este șansa ta de a întâlni oameni de toate felurile și din toate părțile!
Vă cunosc deja pe voi, nu cred că am nevoie de altcineva pentru următorii cinci ani ... am zâmbit fericit să fiu cu ei.
Da, dar noi trebuie să scăpăm de tine un pic. Ești precum peștele remora care e atașat de rechini. Uneori avem nevoie de libertate. Dacă înțelegi ce vreau să spun.
Dacă vreți să vă las în pace doar trebuie să-mi spuneți, nenorociților.
Glumeam! Doar ști. Dar nu e nimic rău să cunoști oameni noi și să te îmbeți puțin.
Da omule, știu. M-am săturat să plâng prin colțuri ca un fraier. Să vedem dacă putem cunoaște un trio de australiene frumoase care au nevoie de afecțiune. Că de spaniole sunt sătul pentru o bună perioadă de timp. De ce am nevoie este un pic de exercițiu de pelvis. Înțelegi ce vreau să spun am spus făcând o mișcare indiscretă înainte și înapoi.
Așa da! Hai să-i spunem lui Damaso și să ne organizăm.
M-am ridicat și ne-am dus să-i spunem planul lui Damaso. Sâmbăta asta distrugem Singapore.
Restul săptămânii mi s-a părut etern. Toată lumea din jurul nostru vorbea despre această mare petrecere pentru spanioli. Toți făceau planuri și râdeau gândindu-se la lucrurile pe care le vor face. Am ieșit să alergăm, toți trei cu Diego, câteva seri încercând să eliberăm tensiunea și să ne concentrăm pentru o vreme la altceva, dar toate eforturile au fost fără succes; și picioarele ne-au durut toată săptămâna. Inclusiv meciul de baschet cu liga companiei a fost doar o scuză să vorbim despre același lucru.
În cele din urmă s-a făcut sâmbătă. Petrecerea era seara târziu. Așa că de dimineața m-am trezit devreme și am coborât la sala de sport pentru un timp. Picioarele îmi erau zdrobite, dar încă trebuia să-mi lucrez brațele. Apoi m-am dus cu Diego la un matineu la Golden Village Cinema, la doar cincisprezece minute de mers de la birou. Aveau săli cu scaune mari, mult spațiu pentru a-ți întinde picioarele și, ocazional, aveau cicluri de filme clasice. Puneau unele dintre cele mai bune filme științifico-fantastice și Diego și eu am cumpărat abonamentul pentru toate. Nu exista preț să putem vedea din nou Alien, Războiul Stelelor, Dune sau Blade Runner pe ecran gigant. Ambii eram fani ai genului.