După o porție generoasă de paste și descoperirea filmului In the loop care dezvăluie decăderea guvernelor noastre rușinoase, Franck s-a întors acasă. În tren, s-a gândit din nou la Svetlana. Ezitase dacă să o sune sau nu, fie și numai ca să se convingă dacă numărul era valabil sau nu. Începuse de altfel să compună un mesaj sms, mai ușor de redactat decât să dea un telefon, n-ar fi știut dinainte despre ce ar fi putut sa vorbească împreună. Se abținuse să-l trimită, se gândise mai bine. Îi fusese teamă ca acest mesaj, în care ar fi întrebat-o ce mai face să nu fie prea grăbit și nu cumva la citirea lui tânăra femeie să nu aibă decât o dorință să se depărteze de acest bărbat care nu era decât un necunoscut și care, curios, se interesa despre cum își petrecuse ea ziua.
A doua zi dimineață, la șapte, Franck fusese smuls din somn de vibrația telefonului. Detesta când somnul îi era întrerupt in felul acesta. Soluția ar fi fost să închidă complet telefonul, dar acesta îi servea de alarmă. Din principiu, se trezea în jur de ora nouă. Deși nu-l aștepta nici un program în mod special, profita de timp, se uita la filme, citea, bea bere cu prietenii, schimbând noutăți cu ei. Rămânea deseori acasă pentru a căuta pe Internet și a reflecta la un viitor fotoreportaj pe care ar fi putut să-l realizeze. Din când în când, consulta ofertele de muncă. Această căutare îl aducea într-o stare aproape de depresie. Aceleași anunțuri reveneau fără încetare. Cu toate acestea, când le scria societăților, acestea considerau inutil să-l recontacteze. În afară de a face pozele lui Moș Crăciun, de a face pe fotograful de școală sau la nunți, nu găsise nimic în domeniul lui. Franck exercitase deja aceste meserii pe care le găsea de o plictiseală și un automatism... Nu era cucerit de nici un sentiment artistic. Nimic care să-i convină pe o perioadă mai lungă de timp.
Când pleca să facă reportaje, sărăcia și mizeria îl inspirau. La Paris, acestea se dovedeau a fi atât de numeroase și de oribile! Nu-l interesa să facă clișee pentru cărți poștale. Fiecare cu universul lui creativ.
Franck se frecase la ochi. Pe ecranul telefonului apăruse un sms de la Svetlana. Surpriza l-a făcut să sară din pat. În mesaj, Svetlana îi spunea că ar fi liberă duminica viitoare. Ar fi apreciat un ghid care i-ar fi arătat un cartier frumos din Paris. Încheiase mesajul cu un smiley inocent care zâmbea. Uimit că a primit acest mesaj, Franck se simți deodată inundat de o bucurie profundă. Nu mai era nevoie să-și tortureze spiritul dacă trebuia sau nu să ia legătura cu ea, își asumase ea prima această sarcină. Acest demers însemna mult pentru el. Această femeie părea sinceră și dorea să-l revadă, să se plimbe cu el și să-l cunoască. Oare voia și altceva? Aici, Franck avansa puțin cam repede. Această încântare avea să-l facă să fie bucuros în toate cele trei zile care mai rămâneau până la întâlnire. Tulburările psihologice legate de amintirea fostei lui iubiri se îndepărtau deja. Franck se simțea în sfârșit pregătit pentru o poveste nouă. Îi răspunsese imediat. Profitase pentru a-i lăsa adresa de mail. Svetlana reacționase trimițându-i adresa ei, încă o dată cu același smiley, ca și la primul mesaj. Această icoană simplă dovedea atât de multă amabilitate, într-un mesaj atât de scurt, încât era convins că întâlnise o fată minunată.
Seara, Franck avusese răbdare în fața ecranului. Adăugase contactul Svetlanei în mesageria instantanee skype. Deodată, această necunoscută pe care o aștepta nerăbdător, se conectase. Îi vorbise despre profesia ei, îi povestise cât de tracasată era, ca și cum Franck ar fi devenit un confident intim, pe care ea îl frecventa de mulți ani.
În munca ei, îi povestea că ambianța nu era tocmai plăcută. Directoarea le ataca pe vânzătoare pe care le trata drept incapabile. Se mai produceau și furturi și nimeni nu observa nimic, nici măcar paznicul. De aceea, isterică și paranoică, acuza pe rând fiecare din subordonați, mergând până la a-și imagina un întreg complot împotriva propriei persoane.
Cele mai multe colege veneau din alte țări. Visând să descopere Franța, oamenii veneau în țară pentru sezonul estival care cerea mai multă forță de muncă. În afară de Svetlana, originară din Rusia, era o fată din Moldova, două din Ucraina, una din China și una din Brazilia. Două franțuzoaice completau echipa. Cât privește directoarea care gestiona magazinul în prezent, ea era franțuzoaică. Un adevărat amalgam în acest comerț. Unele vânzătoare nu vorbeau o boabă de franceză. Compensau această lacună cu engleza, necesară de altfel pentru clienții care nu înțelegeau franceza. Svetlana putea să exerseze limbile străine pe care le învățase. Considera că acesta era singurul avantaj al acestui loc de muncă.
Se hotărâseră să meargă să se plimbe prin Montmartre. Svetlana nu apucase să viziteze propriu-zis Parisul. Acum, pentru că avea mai mult timp, dorea să-și ia revanșa. Tocmai descoperise Tour Eiffel ... și doar pe dinafară. Când zărise masa metalică, își spusese: Cum? Ăsta e faimosul Tour Eiffel? Chiar nimic extraordinar!
Prietena ucraineană care o însoțea avusese o lipsă totală de reacție. Cunoscut ca simbol al Franței libertăților în întreaga lume, acest monument nu avusese, asupra acestor două femei, decât un efect minabil, tare îndepărtat de prima exaltare pe care ele o trăiseră privind la diverse fotografii înainte de sosire. Toată magia unui clișeu fotografic se ascunde în echilibrul corect al obturatorului, care definește timpul de expunere și deschiderea diafragmei care lasă lumina să treacă. Alegerea focalei trebuie să ofere un unghi bun de captură și o încadrare corectă, putând astfel să dea viață oricărei himere.
De când venise în Franța, Svetlana nu avusese timp pentru plimbări, din cauza unei lucrări de sfârșit de an, pe care trebuia să i-o predea profesorului cât mai curând cu putință. Pentru a-și îmbina pasiunile arta și franceza - Svetlana dorise să traducă în rusă și să subtitreze mai multe cântece din filmul Umbrelele din Cherbourg. Era filmul francez preferat. În ciuda unei ușoare întârzieri față de data fixată pentru predarea lucrării, Svetlana l-ar fi trimis prin internet, odată terminat. Ar fi obținut astfel cea mai bună notă. Ce încântare! Putea astfel să se asigure pe viitor că ar fi trecut în al cincilea și ultimul an, în plus cu felicitări din partea profesorului. Ca recompensă, ar fi câștigat autorizația de a-și oferi timp liber și de a se distra după pofta inimii, după atâtea eforturi susținute.
În cele trei zile de așteptare, Franck primise un mail de la unul din prieteni, Elie, coleg de la cursul postliceal, dar care, din motive obscure, spre deosebire de el, se îndreptase ulterior spre cinema. Câțiva ani mai târziu, Franck îl reîntâlnise. Elie își justifica alegerea cu o un citat de-al lui Jean-Luc Godard, din filmul Micul soldat: Fotografia e adevărul, iar cinematografia e adevărul de 24 de ori pe secundă! De 24 de ori adevărul pe secundă... acest gând impune atâta considerație încât nici un cuvânt nu poate descrie impresia resimțită.
Elie devenise un cineast destul de talentat în genul pe care-l alesese, un gen de film care alterna între geniu și nebunie și care lăsa să-i scape un uriaș upercut în această industrie de snobi, care ascunde o mare familie de ipocriți, în care nenumărate persoane se detestă, sunt geloase și vă fac figuri urâte fără nici un motiv real.
Elie era în Liban pentru două luni. El se gândea la cel de-al doilea lungmetraj. La fel ca și primul proiect, această producție era realizată datorită unor sponsori generoși, cunoștințe ale unui prieten apropiat al lui Elie, care nu cereau nimic în schimb. Costul producției se ridica la mai puțin de 5000 de euro, datorită unor oameni pasionați și prieteni apropiați care credeau în munca lui. În mail, Elie îl informa pe Franck despre scenariu, care era gata în curând. Prietenii libanezi și familia erau bine. Respira libertate, departe de opresiunea pariziană, departe de palatul vetust de 15 metri pătrați, cadru de viață care reprezenta suprafața uneia din sălile sale de baie din Liban și în limbaj propriu: Cât toaleta mea!
În cele trei zile de așteptare, Franck primise un mail de la unul din prieteni, Elie, coleg de la cursul postliceal, dar care, din motive obscure, spre deosebire de el, se îndreptase ulterior spre cinema. Câțiva ani mai târziu, Franck îl reîntâlnise. Elie își justifica alegerea cu o un citat de-al lui Jean-Luc Godard, din filmul Micul soldat: Fotografia e adevărul, iar cinematografia e adevărul de 24 de ori pe secundă! De 24 de ori adevărul pe secundă... acest gând impune atâta considerație încât nici un cuvânt nu poate descrie impresia resimțită.
Elie devenise un cineast destul de talentat în genul pe care-l alesese, un gen de film care alterna între geniu și nebunie și care lăsa să-i scape un uriaș upercut în această industrie de snobi, care ascunde o mare familie de ipocriți, în care nenumărate persoane se detestă, sunt geloase și vă fac figuri urâte fără nici un motiv real.
Elie era în Liban pentru două luni. El se gândea la cel de-al doilea lungmetraj. La fel ca și primul proiect, această producție era realizată datorită unor sponsori generoși, cunoștințe ale unui prieten apropiat al lui Elie, care nu cereau nimic în schimb. Costul producției se ridica la mai puțin de 5000 de euro, datorită unor oameni pasionați și prieteni apropiați care credeau în munca lui. În mail, Elie îl informa pe Franck despre scenariu, care era gata în curând. Prietenii libanezi și familia erau bine. Respira libertate, departe de opresiunea pariziană, departe de palatul vetust de 15 metri pătrați, cadru de viață care reprezenta suprafața uneia din sălile sale de baie din Liban și în limbaj propriu: Cât toaleta mea!
Paris... inima artificială a Franței. Oraș de sacrificii și de suferințe, în speranța de a reuși într-o bună zi.
Franck îi răspunsese la mesaj. Îi povestise viața lui din ultimele zile și cum întâlnise întâmplător o tânără frumoasă din Rusia, care poate îi va permite să o uite pe aceea care îl făcuse să se simtă atât de rău în ultimele săptămâni: fosta lui prietenă, și ea de origine străină. Pe această persoană nu o mai considera decât o amantă efemeră, în momentul în care ea venea să se destindă și să se distreze pe durata unui sejur la Paris, lucru care se întâmpla o dată sau de două ori pe an. Franck îi mai promitea lui Elie să-l țină la curent dacă se mai întâmpla ceva cu această femeie tânără și îi ura să se bucure din plin de vacanța la soare, înainte de a veni să se închidă în acest Paris decolorat.
2.
Întâlnirea cu Svetlana fusese stabilită la stația de metrou Abbesses. Franck trebuia să-i arate cartierul Montmartre, precum și Sacré-Cœur. Vremea nu era cea mai primitoare; nori nimbus uriași amenințau cu precipitații. Raze zgârcite de soare traversau din când în când stratul gros de nori. Ce timp gri și trist pentru o primă întâlnire!
Franck o aștepta de mai bine de zece minute. Nu ajunsese mai devreme. Nu. Svetlana întârzia. Încercase deja să o sune și îi răspunsese robotul.
În fața ieșirii de la metrou, o pereche de miri tocmai apăruse de nicăieri. Urmați de o echipă de filmare, acești oameni invadaseră piața minusculă. La vederea materialului, Franck crezuse că era vorba despre o ședință de filmare pentru o ficțiune. Era un cameraman cu o cameră steady în jurul mijlocului. Echipamentul părea mai greu decât camera propriu-zisă, care era un camescop digital, mic. O altă persoană orienta un sistem portabil de lumini. Un asistent ghida operatorul care nu se baza decât pe ecranul LCD. Un al patrulea tip oprea pe toată lumea să înainteze prea mult fără îndoială familiile celor doi și prietenii. Franck se îndepărtase, pentru a nu fi în câmpul lor vizual. Îndrăgostiții pozau în poziții acrobatice, împiedicând în același timp accesul către gura de metrou. În ochii lui Franck, acest circ era indigest. Iată genul de nebunie pe care o produc prea mulți bani.
Oameni începuseră să iasă în sfârșit din stația de metrou, odată ce fuseseră lăsați să treacă. Franck tot nu o vedea pe Svetlana, în această mare de indivizi. Continua să urmărească mișcările dezordonate ale cuplului. Apoi, se întorsese pentru a observa copiii care țipau în jurul unui manej. Chiar lângă el, un clovn făcea jonglerii. Era înconjurat de turiști. În dreapta, un bărbat ținea ritmul învârtind manivela unei cutii muzicale. Ce ambianță anacronică! Farmecul era la el acasă. Magia cartierului Montmartre se arăta în văzul tuturor, în ciuda vremii mohorâte.
Când Franck se uitase din nou către metrou, o femeie începuse să alerge în direcția lui. Era Svetlana, pe care Franck nu o recunoscuse din prima. Își lăsase părul liber, care era ușor ondulat, în acea zi.
Svetlana avea o tehnică specială pentru a-și face bucle. Făcea duș, apoi își împletea codițe pe care le desfăcea apoi una câte una. Acest procedeu îi cerea o mare investiție ca timp, dar coama suporta acest tratament timp de aproape trei zile complete. Chiar cu o zi înainte, Svetlana își spălase părul, pentru ca Franck să-i vadă bine buclele. Părul ei era blond cenușiu la bază și luminos la extremități. La o primă privire părea șaten, mai degrabă deschis. Lui Franck părea să-i placă această tunsoare, care nu mergea mai jos de umeri, ca și nuanța naturală, deosebită.
În acest comportament neașteptat, Franck zărise tandrețe și simțise un atașament imediat pentru ea. Oare tocmai era victima a ceea ce numim dragoste la prima vedere? În orice caz, era hipnotizat, sedus și vrăjit de această apariție. Această spontaneitate, aliată cu farmecul înnăscut și de necontestat, îl lăsaseră înmărmurit. Una fără cealaltă ar fi produs un efect diferit.
I se mai întâmplase să întâlnească femei foarte frumoase care ascundeau un temperament urâcios sau puțin jovial, chiar uneori un comportament puțin cam avid, care distrugeau de îndată orice urmă de atractivitate. Alura Svetlanei se arăta plină de veselie, călduroasă și se străduia să ofere o grație care o scotea în evidență din mulțime.
Au schimbat câte un pupic pe fiecare obraz, amândoi la fel de jenați și de încântați că se revăd. Ea s-a scuzat pentru întârziere. Franck nu părea prea supărat. Era deja iertată. Aura ei simplă, care strălucea, era suficientă ca să deseneze din nou un zâmbet pe chipul oricărui bărbat in faza de depresie. Svetlana i se părea un astru frumos, care, precum o auroră, inunda cerul și Pământul cu o atmosferă specială, magică, unică, grandioasă. Era ca un cânt închinat vieții.
Franck se întrebase care era cel mai bun traseu ca să urce până la Sacré-Cœur. Se hotărâseră să o ia pe prima stradă din față, știind că oricum se vor aventura pe străduțele care urcau. Franck venise aici de nenumărate ori, fără să o ia niciodată pe același drum. Erau multe căi de acces. Îi plăcea mult acest cartier. Îl găsea minunat pentru o plimbare între îndrăgostiți, mai ales dacă soarele onora ziua cu prezența lui. Deși nu era vreme frumoasă, dorința de a se cunoaște nu-i oprise de la întâlnire. Discutaseră un pic despre câte în lună și în stele, așa cum se întâmplă de obicei când două persoane se întâlnesc pentru prima dată. Fiecare îl întreabă pe celălalt pentru a-l cunoaște, pentru a vedea dacă reacționează corect, dacă îndreaptă dialogul spre subiecte noi. Svetlana îi povestise multe banalități. Printre altele, nu reușea să-și asculte mesajele primite pe robotul de la telefon. Cărticica furnizată odată cu cartela SIM conținea prea puține informații utile. Și pentru că erau amândoi conectați la același operator de telefonie mobilă, Svetlana îi dăduse aparatul rugându-l să-i explice ce trebuia să facă. Meniurile erau afișate în rusă! Franck se arătase incapabil să navigheze prin ele. Mobilul în chestiune era un Nokia vechi în culori, pe care îl avusese și el. O dată ce vara s-ar fi sfârșit și ar fi reușit să pună ceva bani deoparte, ea avea ambiția de a-și lua un smartphone. Se întorcea în cursa tehnologică și mai ales în cea a consumului... În afară de omul din peșteră, cine s-ar fi putut abține? Acest proces evolutiv face parte din peisajul cotidian. Nimeni nu e obligat să achiziționeze ultima versiune a unui obiect, de multe ori doar datorită unei schimbări de design și a unei funcții șmechere prezentate ca fiind revoluționară; cu atât mai revoluționară pentru portofel. Franck își scosese Samsung-ul, un model foarte vechi, și acesta. După ce scotocise prin meniu, îi indicase combinația de cifre pe care trebuia să o înregistreze pentru a avea acces la mesaje.