Svetlana îi povestise despre familia ei. Mama era din Ucraina, iar tatăl, un rus get-beget. Sora îi lipsea mult. Își mărturiseau totul în cel mai mic amănunt, ca două bune prietene. Svetlana era la două sute de kilometri de nucleul ei familial. Nu mergea la ei în vizită decât în vacanțe. În restul timpului, stătea într-un cămin studențesc, în centrul orașului Irkutsk, la zece minute de școală. Unul din profesorii de artă era un tânăr francez, pe care îl găsea atrăgător. Nu ar fi deranjat-o dacă s-ar fi întâmplat ceva între ei, într-un context diferit. Franck presupunea că îi dezvăluia această informație pentru a-i arăta direcția de urmat. Trebuia să-i arate voința unui bărbat care dorește o femeie. În orice caz, glumiseră. Mâinile li se întâlneau din ce în ce mai des.
Cu blândețe, Franck își așezase o mână peste cea a Svetlanei, care ședea plictisită pe lângă mâna lui. Ea nu schițase nici o mișcare de respingere, ceea ce confirma gândurile lui Franck. Era conștient că de acum încolo, întâlnirea lor va evolua. Această fată era la fel de tulburată ca și el. Acum nu trebuia să rateze și să dea dovadă de îndrăzneală la momentul potrivit, pentru a da jos următoarele bariere.
Se hotărâseră să-și continue plimbarea, după ce au întârziat destul de mult în acest loc. Franck o oprise pe Svetlana cu un deget, când încercase să se întoarcă pe unde veniseră.
În zbor, tocmai îi prinsese degetul arătător stâng, ca un cârlig. Atât unul, cât și celălalt puteau să dea drumul în orice moment, Senzația de atingere era plăcută. Știau amândoi că nu căutau separarea, ci o înrolare a inimilor. Cu falangele agățate, Franck îi propusese să termine traversarea podului și să de îndrepte spre o cădere de apă. Drept unic răspuns, Svetlana făcuse ochii mari. Se apropiase, dintr-o dată. Cu o voce liniștită, îi spusese că ar dori să vadă acel loc. Mâna stângă a lui Franck capturase mâna stângă a Svetlanei, pentru a-i oferi mai apoi mâna sa dreaptă. Zece degete se înlănțuiau. Buzele lor se complăceau într-o tăcere care le făcea plăcere. O căldură puternică se răspândise în urma acestei atingeri, bucurându-l pe Franck. Când simți tandrețea mâinii unei femei pe care o dorești cu ardoare e un moment pur de eliberare. Și totuși, acest gest îl invită pe bărbat să continue jocul de seducție și mai înverșunat. E un moment în care știe că s-s întâmplat ceva important și că va urma ceva și mai serios. E ca și cum ar încheia un pact sau ar semna un act. Înainte de această înțelegere, nu personificau decât două umbre străine una de alta. Pe viitor, încarnau două suflete împreunate, prin care celălalt purta speranța nașterii unei iubiri.
Ajunși la cascadă, Franck îi propusese Svetlanei să facă poze, din nou. Ea acceptase, cu un gest simplu al capului. Ochii ei străluceau, ca o mie de stele la un loc. Ca o fetiță, alergase înainte ca să se așeze în fața obiectivului, se întorsese doar ca să-și lase geanta la picioarele lui Franck, apoi se întorsese să pozeze. Când se termină distracția cu pozele, Franck îi dăduse aparatul înapoi proprietarei. În schimb, ea îi dăduse mâna din nou. Se jucaseră în felul acesta inocent și naiv în alte două locuri din parc. Astfel, se năștea dorința.
Adâncindu-se într-un sector mai izolat din Parc, care dădea spre centura Parisului, unde se ascundeau câțiva arbori fructiferi, se întâlniseră cu mai multe cupluri care se sărutau. Zâmbiseră, un pic jenați de situație. Se observau ... fiecare lăsase capul în jos. În sinea lor, nu așteptau decât același fel de schimb. Traversarea acestei zone ar fi putut să fie propice pentru această tandrețe, doar că Franck nu simțise declicul, blocat cu siguranță de timiditate. Preferase să nu provoace acest act cu bruschețe, sperând că se va produce spontan.
Se lăsase seara. Era din ce în ce mai frig. Pe o bucățică de pământ izolată, Franck o întrebase pe Svetlana dacă i-ar fi plăcut să ia cina împreună. Surprinsă de această propunere neașteptată, ea ezitase, neștiind ce răspuns să-i dea. Era oare prezentabilă? Ce voia de fapt acest băiat? Întârzierea răspunsului era jenantă. Această nehotărâre îl uimise pe Franck. Își punea întrebări. Oare trecuse la altă viteză puțin cam devreme, cu riscul să strice tot ambreiajul? Presupusese că ea va zice da, fără nici o ridicare din sprâncene. Atunci, ce anume o reținea? Nu-i dăduse drumul la mână toată după-masa!
Deodată, Svetlana îi răspunsese: De acord! Un cuvânt simplu care de-abia îi ieșise din gură, ca o decizie radicală care ar fi angajat-o pentru tot restul vieții...
Franck se simțise ușurat. Îi apăruse un zâmbet pe față. Apoi se îndepărtaseră de parc. O luaseră pe trotuarul învecinat. Mâinile nu li se dezlipeau. Degetele se mângâiau și mai intens, cu generozitate. Senzualitatea se instalase prin palmele lor.
Pe drum, se opriseră o singură dată, fără nici un motiv, doar discutau deja. Adevăratul scop al acestei opriri era instinctiv. Cele două turturele se regăseau ochi în ochi. Privirea lui Franck se bifurca mai jos, învăluită de jocul de seducție al lui Venus, care îl scruta cu poftă. Ah, da, Svetlana pretindea același lucru ca și Franck! Nu mai aștepta decât ca el să-și dovedească flacăra care era pe cale să-l cuprindă.
Cu o atitudine hotărâtă, Franck se apropiase de fața ei. Voise să guste din dulceața buzelor care stăteau țanțoșe la câțiva centimetri de ale sale. Simțind ceea ce avea să se întâmple, ca pe ceva sigur, Svetlana își mușcase buza de jos, mașinal, oferind înflorirea unei buze roșii-sângerii. Ambalare a encefalului! Corpul lui Franck deviase de la impulsul inițial, cuprins de o panică incredibilă. Rămăsese în retragere, fixând privirea albastră, intrigată a Svetlanei, care se întreba de ce și cum de se oprise brusc acțiunea care ar fi trebuit să se producă. Întorcându-și privirea, înfrânt de propriile instincte, o luase de mână spre a-și continua drumul.
Franck se tot întreba, încercând să înțeleagă ce anume putuse provoca această mușcătură brutală a buzei. Oare ea îl dorea într-un fel atât de pasionat? Tentativa lui promptă se soldase cu un eșec. Se dezumflase în ultima secundă, la câțiva centimetri de această gură care îl ademenea și pe care o dorea. Era ocazia de aur la care sperase din secunda în care îi înlănțuise degetele. Ratase minutul carnal al unei relații, declicul care permitea avansarea, deoarece, eliberat de un act esențial, ca un carton de invitație oferit, dă acces mai departe spre măreția unei pasiuni în devenire: o poveste de dragoste de înfăptuit. De ce oare primul sărut e atât de greu de oferit? De ce oare declanșează atâta angoasă, din moment ce fiecare e capabil să recunoască momentul în care persoana din față nu așteaptă decât acest schimb? La fel cum fiecare percepe momentul în care buzele sunt dispuse să se unească, tot așa fiecare e apt și să simtă corpul care arde de dorința de a se ghemui în brațele celuilalt.
Observând această gură, orice bărbat ar fi cedat în fața buzelor împrospătate și strălucitoare. Franck trebuia să le guste înainte de sfârșitul serii. Se ambiționase în totalitate și își interzicea să o lase să plece la fel de liberă cum venise, știind că ar fi riscat să nu o mai revadă dacă nu se comporta cum trebuie. Simțea că trebuie să-și lase semnătura de neuitat a acestei seri.
Plecaseră din nou spre un restaurant care apăruse ca din întâmplare în fața lor. Franck era pierdut, într-un cartier pe care nu-l cunoștea. Mergeau la cheremul întâmplării.
Plecaseră din nou spre un restaurant care apăruse ca din întâmplare în fața lor. Franck era pierdut, într-un cartier pe care nu-l cunoștea. Mergeau la cheremul întâmplării.
Se opriseră încă o dată, cu aceleași intenții. Se observau reciproc cu atenție. Dorința devenea tot mai intensă. Privirile se devorau. Nici unul nu îndrăznise să treacă de această barieră invizibilă, imposibil de descris. Doar câțiva centimetri îi despărțeau de o relație sentimentală. Era stupid! Franck era conștient că Svetlana nu ar fi făcut în nici un caz primul pas. El trebuia să acționeze, să îi arate că avea curajul necesar pentru a o săruta, pentru a-i dovedi pofta naturală dintre două ființe care se plac și se atrag în mod irezistibil.
Franck simțise o ezitare asemănătoare cu prima tentativă. Porniseră din nou la drum... Ce se întâmpla? Franck o simțea, Svetlana nu aștepta decât temeritatea lui. Unde era ea oare? Lăsase să-i scape două ocazii excelente. A treia ar fi fost și ultima. Dacă nu, putea să-i spună Adio frumoasei Svetlana: ea nu ar fi vrut să mai audă niciodată vorbindu-se de acest incompetent.
Totul îl seducea la această fată: fizicul, comportamentul, personalitatea. Cu ea, un sentiment de încredere îl făcea să se simtă în largul lui. Atunci, de ce anume îi era frică? Franck tocmai hotărâse ca acest act să se întâmple în ultimul moment, ca să evite inițiative minabile pe care le tot începea fără să fi dorit cu adevărat. După ce ar fi mâncat, și mai ales băut, aplombul lui ar trebui să se manifeste mai puternic.
La un moment dat, un restaurant indian le apăruse în față. Prețurile afișate păreau a fi avantajoase pentru bursa lui Franck. Dimpotrivă, Svetlana nu avea aerul prea încântat la ideea acestui loc. În plus, locul nu era deloc romantic. Își continuaseră peregrinarea, până când au ajuns la o intersecție mai animată. În jurul pieței erau mai multe terase. Prima la care se duseseră tocmai închidea. Patroanei îi părea rău. Traversaseră strada pentru a intra în cafeneaua din față. Fațada nu spunea mare lucru, dar interiorul se dovedise foarte șic. Un pic prea mult, chiar. Franck înțelesese că nota avea să fie costisitoare. Ce contează! Această femeie care-l însoțea merita un efort financiar. Nu avea de gând să se culce cu ea din prima seară. Nu! Intenționa să o cucerească și să facă din ea viitoarea lui parteneră.
O ospătăriță îi instalase într-un colț liniștit și confortabil. Masa era înconjurată de două banchete îmbrăcate în piele. Discutaseră, comandaseră, mâncaseră, băuseră. Seducția era la ea acasă: degete care se căutau, zâmbete voioase care vânau priviri strălucitoare, inimi care palpitau, elocuțiunea care era la ea acasă. Farmecul era prezent și opera după toate regulile artei.
Odată achitată factura pipărată, plecaseră în căutarea unei stații de metrou. Svetlana stătea la Montparnasse. O luaseră pe aceeași linie. Franck putuse să profite pentru o conduce până în fața casei.
Svetlana stătea într-un cămin de tineri care munceau. Camera era minusculă. Chiria, deși ridicată pentru o cameră atât de simplă, lăsa totuși impresia că era decentă pentru un asemenea oraș. În fața porții imobilului, Franck luase primul cuvântul: Am petrecut o zi foarte frumoasă și am...
Nu avusese timp să-și termine propoziția că buzele lor se apropiaseră, se amestecaseră, se întrepătrunseseră. Fuseseră atrase unele de celelalte. Acolo, în acel moment precis lua naștere o situație care avea să le deranjeze zilele de mâine care urmau să vină.
Limbile lor simpatizaseră. Saliva se mutase. Cele două corpuri fuzionaseră. Prin acest sărut se schimba un munte de tandrețe, într-o formă de blândețe rafinată care se diluase în finețe, eliberând note acidulate. După ce se doriseră atât de mult, acest moment le apăruse ca o ușurare, amândurora.
De mai multe ori îi spusese Svetlana că trebuia să se întoarcă acasă. La ora unu noaptea, porțile erau închise de paznic, în timpul săptămânii. În week-end, rămâneau deschise până șa ora două, iar ei se apropiau de acest moment. Franck nu voia să-i dea drumul. Svetlana nu dorea să urce la ea. Momentul de grație se prelungise.
Înainte de dezlipirea definitivă a mâinilor și a buzelor, pentru noapte, Svetlana îl întrebase pe Franck când se puteau revedea. A doua zi, ea urma să plece să viziteze orașul Bruxelles. Nu se întorcea decât marți seara. Trenul având plecarea destul de târziu, Franck îi propusese să o conducă la gară. Venea să o caute aici, de îndată ce termina ziua. Ochii Svetlanei răspunseseră în locul gurii și ea zâmbise, înainte de a confirma întâlnirea din ziua următoare, cu câteva cuvinte. Se sărutaseră pentru ultima dată.
Cât îl privește pe Franck, el începuse să lucreze ca paznic responsabil de curățenia unui imobil, timp de trei săptămâni. Era vorba despre un loc de muncă ce nu-i aduce nici o satisfacție. Să cureți mizeria și să scoți pubelele nu-i permitea să fie împlinit, așa cum ar fi vrut. Doar că salariul părea corect, grație unei prime complementare de la sfârșitul contractului, care contrabalansa avantajul pe care un paznic fără studii l-ar putea găsi în acest loc de muncă, deoarece el dispune de o locuință de serviciu cu cheltuieli minime, aproape gratis. În plin Paris, și pentru anumite locuințe, acest privilegiu se dovedește un lux: un avantaj incontestabil când ne uităm la chiriile astronomice din acest oraș burghez. O atracție pentru mulți, fără îndoială.
De atunci, acest bonus nu mai există. A fost eliminat de un guvern care a ratificat texte noi de lege și care estima că acești oameni acești înlocuitori, acești muncitori ai incertitudinii câștigau prea mulți bani, și astfel i-a adâncit și mai mult în dezechilibrul financiar. Pe viitor, nu mai există nici o motivație pecuniară; nu mai există decât o formă de dezgust, pe de o parte față de guvern, care oprimă proletarul, acționând numai în interesul sferelor celor mai înalte ale finanțelor de care este el însuși la rândul lui, dependent la limită, un sclav deliberat și pe de altă parte față de munca în sine, din moment ce intră în dezacord cu aspirațiile noastre profunde. Printr-o politică de o austeritate excesivă, conducătorii noștri au justificat și au însămânțat în spirite ideea că se dezvoltă practici absurde. Inutil să vorbim despre descurajarea unui șomer în fața unei remunerații care înclină deplorabil către SMIC. La Paris, cu aproximativ o mie de euro net pe lună, cine se poate descurca, cu un asemenea salariu? Chiria lunară a unei garsoniere decente e de minimum șapte sute de euro. Cel mai des, e în jur de opt sute. Calculul e simplu și rapid. Un venit mizerabil nu poate oferi o existență decentă. E vorba despre salariul de supraviețuire.
Viața unei ființe umane nu reprezintă mare lucru. Contează numai înmulțirea marilor averi, privilegiații.. Dacă oamenii obișnuiți se trezesc pe stradă sau mor de foame, asta nu e important... Când ești un nimeni mai bine e, fără întârziere, să devii un nimic... Politicienii sunt prietenii bogătașilor. Mână în mână, nu apără cu nimic interesele poporului. Sunt capabili doar să pronunțe discursuri mărețe și frumoase, bune ca să adoarmă și mai mult masele, care altfel ar fi început să se agite, să se împotrivească, să se revolte chiar. În cel mai bun caz, ajung să resimtă pentru populație un pic de dispreț. Nimic mai mult. Sunt mult prea ocupați să negocieze contracte de înarmare sau să se angajeze într-un nou război. Cetățenii strigă în număr mare: Stop!. Dar ei nu ascultă și ignoră mulțimea îmbufnată. Fisura dintre guvernul deconectat de la realitățile sociale și populație e implacabilă. Acești conducători sunt ruina noastră. Ei sunt responsabili de toată mizeria unei țări.