Drumul spre zâmbet
Lidia Ruban
Photograph Iulia Torșenco
Translator Lidia Ruban
© Lidia Ruban, 2022
© Iulia Torșenco, photos, 2022
© Lidia Ruban, translation, 2022
Created with Ridero smart publishing system
Ruban Lidia
Cuvânt de la autor
Această carte a apărut detorită faptului că în 2012 soțul mi-a recomandat să-mi expun gândurile și sentimentele pe hârtie. Și eu am început a scrie, iar în toamna anului 2019 eu am hotărât să mă împart și cu tine dragă cititor, și să-ți povestesc diferite istorii din viața mea, despre aceea cum am trecut prin situații grele în viață și necătînd la toate acestea nu am piеrdut bucuria și zâmbetul. Acesta este drumul vieții mele, istoria mea. Și încă multe istorii rămâne a se întâmpla, multe vise spre care tind, multe bucurii și zâmbete vor veni de-a lungul vieții.
1. Deveniți soția mea!
Eu am ieșit în coridor din billiard pentru a o suna pe Oxana, meșter de manichiură, deoarece câteva zile în urmă îmi făcusem manichiura la ia și mi sa deformat o unghie. În acest moment s-a apropiat un tânăr ce joacă des billiard la noi, crezând că eu am finisat discuția m-a întrebat:
Tânărul:
Lidia ați fi deacord să deveniți soția mea?
Eu nu m-am așteptat la așa întrebara de la acest tânar, dar în glumă deja de multe ori răspunsesem multora dintre oaspeții care veneau să joace billiard la noi cu regularitate. Așa că și acestu-i tânăr i-am răspuns la fel:
Eu:
Nu vă este frica că vă voi raspunde Da?
Însă, în acest moment, tânărul scoate din buzunarul jachetului un inel de aur nespus de frumos și mi-l îmbrecă pe deget! Eu am ramas șocată și plăcut surprinsă.
Eu:
Vai! Vă sunt foarte recunoscătoare! Însă nu pot primi așa cadou! Eu am răspuns așa în glumă!
Tânărul:
Cînd aveți o zi liberă? Vă invit la o cafea!
Eu:
Nu! Nu, eu nu pot primi așa cadou! Primiți inelul înapoi, vă rog!
Tânărul:
Nu! La revedere! Pe curând!
Și tânărul a plecat în grabă. Tot acest timp, Oxana era pe fir. Și eu continui discuția cu Oxana:
Eu:
Îți imaginezi! Acum o secundă în urmă un tînăr m-a cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deget!
Oxana:
Da? Felicitări! Este iubitul tău?
Eu:
Nu! Este un oaspete ce joaca cu regularitate billiard aici la noi. Sinceră să fiu, încă nici nu-i cunosc numele.
Oxana:
Da așa ceva se poate întîmpla doar în povești! Îi vei răspunde da?
Eu:
Nu, eu am deja mire! Peste o saptamînă va fi nunta noastră pe 18.12.2008, eu am cumparat deja biletele. Iar înapoi în Sanct-Petersburg ne vom întoarce împreuna cu soțul deja.
Oxana:
Mă bucur mult pentru tine! Iar în ce privește reparația unghiei, poți veni mâne la mine la salon?
Eu:
Da, pot! Ne sunăm mâne! Larevedere!
Eu în stare de șoc și cu inelul pe deget mă întorc în billiard unde lucrez ospătar de pe 01.10.2008.
Barman în această seară lucrează Iulia. O doamnă blândă și binevoitoare în jur de 35 de ani născută în Sanct-Petersburg. Are părul de o culoare deschisa, simpatică, comunicabilă și oricând este gata să te susțină și să te ajute.
Eu m-am apropiat de ea și zic:
Iulia, acel băiat ce mă tot privește de fiecre dată cînd vine să joace billiard ma cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deghet!
Iulia:
De aur! Poate te căsătorești cu el, și rămii să trăiești în Sanct-Petersburg, ce bun ai tu în Moldova ta, doar aici trăiești mai bine!
Eu:
Nu, eu am deja mire, degrabă ne căsătorim și voi avea o familie fericită. Și casă am deja în Moldova, eu cu bunelul am început s-o construim de la fundament! Mai tîrziu am invitat oameni care se ocupă cu construcția caselor, podul l-am pus împreună cu sătenii și prietenii noștri, așa cum este primit în sat la noi să ne ajutăm unii pe alții. Și eu vreau să trăiesc acolo împreună cu iubitul meu.
Iulia:
Ah! Lidasic, Lidasic! (A zis Iulia cu tristrțe și regret în voce).
2. Nunta nu va avea loc!
Draga cititor, pentru a întelege mai profund situația voi descrie această istorie de la început. Doar fiecere istorie de dragoste este frumoasă și se deosebește de altele. Dar firul istoriei din capitolul precedent va continua.
Deci tânărul billiardist mi-a dăruit un inel de aur și insistă să devin soția lui, eu i-am raspuns ca nu pot deoarece peste o saptamână mă căsătoresc cu cel pe care îl iubesc mult. Tânarul m-ia zis că oricum i-ar placea ca inelul să fie pe degetul meu.
Pe 18 decembrie 2008 urma să înregistrăm oficial cu iubitul meu căsătoria noastră intr-un palat pentru înregistări a căsătoriilor foarte frumos din orașul Orhei, Republica Moldova. Așa era dorința mirelui, deoarece la noi în satul Neculăieuca în sediul Primăriei era mai simplu. Eu am acceptat ideea și așa și am făcut, și am organizat totul.
În asceastă zi îmbrăcații frumos și fericiți eram așteptați la orela 14:00 în sediul Palatului pentru înregistrarea casatoriei. Prietena mea Silvia care lucra secretară la noi în satul Neculaieuca, a fost deacord să fie martoră la nunta noastră împreună cu soțul ei. Iar rochia sa frumoasă în care cîțiva ani în urmă a fost ea mireasă, era deacord să mi-o împrumute pentru nunta mea, ca să fiu și eu frumoasă.
Ziua nunții se apropia, și îndată după casatorie noi planificam să merghem împreună la Sanct-Peterburg să mai lucrăm și să adunam bani pentru necesitățile familiei. Eu vorbisem cu Vadim, directirul pazei centrului commercial Пионер ca îndată cum ne întoarcem, soțul să lucreze în pază.
Istoria acestei povești de dragoste începe pe 12 martie 2006, în această zi în satul Neculaieuca era planificat recensămîntul poulației cu scopul de a verifica cîți cetățeni are satul. În aceă perioadă eu lucram bibliotecară în biblioteca publică. Deoarece biblioteca se află în subordonarea primăriei mi-a fost repartizat un teritoriu împreună cu Elizaveta, directorul casei de cultură a satului nostru. În satul Neculaieuca eu am învatat trei ani din clasa a șaptea pâna în clasa a noua, în 1997 am plecat să învăț la Chișinău. M-am întors în toamna anului 2005 deoarece mamica se plîngea și insista ca cineva dintre noi cei trei copii ai ei, să se intoarcă în sat. Și deci eu m-am întors, și mi-a fost propusă funcția de bibliotecar în biblioteca publică. Surioara mea Cristina cu 6 ani mai mică, doar începuse ași atinghe scopurile propuse în Chișinău, iar fratele Grigirii, lucra de cițiva ani în Sanct-Petersburg. Iată că m-am hotărît sa-i fac mămicăi viața mai frumosă și m-am întors în sat, unde pe mulți nu-i cunoșteam, doar că avem multe rude și prieteni de școală. Din acest motiv nu-i cunoșteam pe toți sătenii pe nume, dar Doamna Elizaveta îi cunoștea bine pe toți. Sătenii toți erau gentili și ospitalieri. Eu am primit multe emoții pozitive de la această zi. Toți cu plăcere făceau cunoștință cu mine și se bucurau cînd aflau că sânt biblioteceră în biblioteca publică. Și mai ales când aflau că sânt nepoata lui Grigore Iacoblevici Ganta își făceau concluzii bune. Bunelul era veteran al celui de-al doilea razboi mondial, a luptat în anii 80 și a contribuit la deschiderea bisericii din sat care era închisă deja de 32 de ani, așa ere peste tot în Uniunea Sovietică. Bunelul mult timp a lucrat în mănastirea Hirova din satul nostru așa că sătenii îl respectau și priveau cu mult respect și la mine. Bunelul Grișa și bunica Vasilida eru din familii cu mulți copii și ei aveau șase copii, așa că o bună parte din săteni sunt rude cu mine.
Spre seară puțin epuizate, dar pline de emoții positive noi cu Elizaveta am finisat terenul încredințat.
Am ajuns acasa cu picioarele ude și înghețată, așa-i primăvara zăpada se topește și peste tot curg pîrăiașe. Astăzi afară sunt cinci grade de căldură!
Mămica și binelul mă așteptau la cină. Masa plină de bucate gustoase pregatite de mămica, le-am povestit ce zi frumoasă am avut și multe infirmații noi am primit, am făcut cunoștință cu mulți săteni. După cină bunelul a plecat acasă, locuia nu departe de noi. Eu cu mămica am continuat discuția însă sunetul telefonului fics n-ea înterrupt:
Mămica: Alo!
Vocea unui tânăr: Bună seara! Doamnă Mila, ași putea vorbi cu fiica dumneavoastră?
Trebuie să vă spun că toți prietenii și tinerii care mă curtau rămăseseră în Chișinău, în sat eu trăiam doar de vreo șase luni și nu aveam prieteni s-au tineri care să mă curteze. Iar prietenii de la Chișinău mă sunau întotdeuna pe telefonul mobil. Și din toamnă până în primăvară nimeni nu ma sunat pe telefonul fics nicodată. Mămica era puțin dezorientată și cu o voce severă i-a răspuns tânărului:
Mămica: Cine o intreabă!
Tânărul: Dumneavoastră oricum nu mă cunoașteți! Astăzi fiica dumneavoastră a fost la noi cu recensămîntul populației, iar eu m-am îndrăgostit! Și neapărat mă voi căsători cu ea!
Mămica: Nu trebuie cuvinte goale!
Tânărul: Da! Da! O să vedeți mă voi casători!
Mămica: Mai bine nu ne mai sunați! Larevedere!
Dupa această zi tânărul, a început sa vină la bibliotecă foarte des. Aflînd ca eu iubesc sa joc șahmate într-o zi mi-a daruit un set de șahmate.
Iar în luna mai ne-a invitat la nunta surorii sale. Nunta coincidea cu Festuvelul de cîntece și dansuri populare a reionului Orhei, care în annul 2006 sa petrecut în Casa de Cultură la noi în satul Neculăieuca. Eu eram prezentatoarea Festivalului, totul a fost frumos și fascinant. Eu am îmbracat un costum frumos de culoare albestră, mi-am facut cuafura frumoasă.
La Festival au venit ansamburi de dansuri și cânt din diferite sate a raionului Orhei, și au prezentat programe foarte frumoase, erau îmbracați în costume națtionale moldovenești.
Iar la sfirșitul festivalului a avut loc înregistrarea căsătoriei surioarei tânărului ce tot pretindea să devină soțul meu.
Cu cât mai mult mă cunoștea tânarul, tot mai mult se îndrăgostea și tot spunea că oricum se va căsători cu mine.
În toamna anului 2006 am fost înmatriculară la învățătură la facultatea de Jurnaism a Universității de Stat a Republicii Moldova. Toată vara au fost în ospeție copiii surorii de pe tată, Taisia: Nica de trei anișori, Serghei de patru anișori și Rustam de unsprezece ani. Noi aveam Văcuță și aveam lape proaspăt, brânză, smântână, fructe și legume în grădină, așa că copiii au mâncat produse proaspete și naturale. Tânărul ce mă curta foarte insistent, tot mai des intra pe la noi prin ospeție. Intr-o seara a venit în momentul în care eu veneam cu căldarea cu lapte:
Tânărul:
Bună seara! Eu credeam că ești o prințesă de la oraș, dar tu poți mulge vaca și prelucra grădina!
Tot mai mult și mai mult tânărul se ândrăgostea și părinților săi și mămicăi mele le tot striga că se căsătorește. Așa încît mama tânărului era foarte curioasă de a mă cunoaște.
La sfîrșitul verii, surioara mea Taisia a venit și i-a luat pe toți trei copii la Chișinău, deoarece începea annul școlar și la gădiniță cei mici trebuiau să meargă. Și, numai au plecat peste cîteva zile ma sunat Taisia:
Lidia, surioară dragă a ce-ai facut cu copiii mei?
Eu: (Speriată)
Ce sa îintâmplat?
Taisia:
Am adus la tine trei copii neascultători, care mîncau și pe pat și în odaie, și îmi răspundeau înapoi, iar tu mi-ai întors trei copii ascultători, recunoscători, mănâncă toți doar la bucătărie, sunt foarte amabili, cânta cântece pentru copii și permanent se cer înapoi la Tanti Lida în sat! Îți multumesc scump-o că ai dăriut atîta dregoste și grijă copiilor mei!
Așa și treceau lunile și anii în sătucul meu, uneori veneau în ospeție prietenele de la Chișinău: Ala, uneori Catea, Inga, Tanea, Maria. În serile frumoase cu cerul înstelat cântam la ghitară cântece frumoase. Ghitara am împrumitat-o de la Domnul Vasilii, doarece eram rude îndepărtate și prieteneam cu soția lui, așa că îndrăznisem să-l rog.
În luna august a anului 2006 în ospeție a venit Anișoara, o bună prietenă din sat cu doi ani mai mare decât mine, și mi-a propus:
Lidia, tu doar visai să primești permis de conducere?
Eu:
Da! Încă visez!
Anna:
Eu merg la școala auto din Orhei din septembrie pînă în decembrie, poate merghem împreună va fi mai vessel și daca cineva lipseste cealaltă poate face conspect pentu ambele! Ce zici?
Eu:
Vai! Ași vrea foarte mult! Însă eu am fost înmatriculată la învățătură la Universitatea de Stat din septembrie nu ștui cum pot reuși și aici și acolo, și nici bani nu am pentru școala auto!
Anna:
Eu pot achita pentru noi două, iar tu cu încetișorul îmi vei întoatce!
Eu:
Bine! Mersi mult, că contribui la împlinirea visului meu!
Și am mers ambele și ne-am înscris la școala auto.
Așa și am procedat eu reușeam și la facultate și la școala auto, și să lucrez la bibliotecă. Uneori dacă eram la sesiune la Chișinău Anișoara îmi dădea conspectul său și eu învățam.
Și iată că în ianuarie 2007 am venit noi împreună să primim permisele de conducere, fericite că am atins scopul. Anișoarei i-au înmânat permisul, iar mie inspectorul mi-a spus:
Inspectorul:
Lidia, buletinul Dumneavoastra este anulat! Eu ași putea să vă arestez, însa sânteți o domnișoară bineeducată și cred că este o greșeală! Mergheți la secția de pașapoarte și aflați care este cauza și întorcețivă la noi!
Eu:
Bine! (Eram șocată, și nu puteam să cred că cu mine se poate întîmpla așa ceva)
Pe drum spre secția de pașapoarte mi-am amintit că în annul 2000 când am fost îndreptată de la Școala Profesionala Polivalentă numărul 2 și plecasem la practică la mare în Coblevo, mi-a fost furat buletinul și eu am adus la cunoștinșă atunci și poliția și secția de pașapoarte. Da, măcar am înțeles în ce constă problema.
Eu: (La secția de pașapoarte)
Bună ziua!
Lucratorul de la secția de pașapoarte:
Bună ziua! Ce întrebare aveți?
Eu:
Nu pot primi permisul de conducere deoarece buletinul este anulat!
Lucratorul de la sectia de pașapoarte:
Bine, Dumneavoastra puteți presunune din ce motiv?
Eu:
Da! Eu cunosc cu siguranță motivul. Eu în annul 2000 am scris cerere pentru anulare, deoarece mi-a fost furată geanta și în ea era și buletinul! Însă cineva a găsit buletinul și eu am plecat în ziua următoare la Ucraina, iar peste trei luni cînd ne-am întors eu am și uitat că am avut așa problemă și că a fost anulat buletinul, și nici nu știam că trebuie să vin în caz că va fi găsit buletinul la Dumneavoastră.
Lucrătorul de la secția de pașapoarte:
Cerem scuze că nu v-am explicat așa nuanțe! Acuși scoatem înlesnirile și buletinul va fi valabil, și nu va fi necesar să faceți buletin nou!
Eu:
Mulțimesc!
M-am întors fericită sa primesc permisul de conducere.