În ce fel?
la să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti.
Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!
Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!
A leu! destul! Nu mai chiui!
Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stânga una!
Va leu! destul!
Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!
Auleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.
Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani şi se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea drac i se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mână, pe care îl trânteşte la pământ şi zice:
Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.
«Na! Dănilă, zice el în gândul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?»
Dar vorba ceea: «Nevoia învaţă pe cărăuş».
la zvârle-l tu întâi, măi dracule!
Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi când îl zvârle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi trei nopţi, căzând jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii!
la azvârle-l şi tu acum, zise dracul îngâmfat.
L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în faţa pământului, cum a fost şi la tine.
Dracul ascultă şi-l scoate.
Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat
Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale!
Dracul îngăduie, căci n-are încotro.
Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoţând capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.
Daʼ nu-l mai zvârli, omule?
Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dânsul.
De ce?
Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?
Le văd,
Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mâna pe dânsul.
Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mână, şi fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.
Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigând:
Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit.
Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând.
Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.
Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.
Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă.
Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; daʼ acuşi am să te vâr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ia banii!
Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descânta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul!
Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeşte la fapte bune!.. Ş-apoi ce este mai gingaş decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise:
Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ţi muşti mâinile şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta!
Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură şi blestemă şi tu acum, să te văd cât eşti de meşter.
Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. înţeles-ai?
Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate şi zboară iute ca gândul taman la casa lui Dănilă Prepeleac.
Copiii şi nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.
Dragii tatei, băieţi! la veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi!
Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile părinteşti în mână. îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.
Puneţi mâna, copii, pe jupânul ista, şi începeţi a-l blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.
Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Au tăbărât cu toţii pe dânsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a început dracul a ţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi.
Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi scăpând deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.
POVESTEA PORCULUI
Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
în una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:
Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi marnă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?
Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte?
Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.
la, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, daʼ şarpe, daʼ, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.
Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ
şi face cum i-a zis baba Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.
Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă,
Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.
Şi cum ajunge-acasă, zice:
Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!.. Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi Ba poate şi mai nevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.
Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai cumpere câte ceva.
Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!
Bine, măi babă. Dar în gândul său: «Daʼ mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, daʼ nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi Când m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua câmpii!»
În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:
Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg?
Ce să ştiu, măi babă? la, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata.
Şi asta-i veste rea, moşnege?
D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi ţie carnea pe tine.
Daʼ de ce, moşnege? Vai de mine!
D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!