"De aceea, considerăm sabatul meu, rasa mea de vampiri, a avea sânge pur, iar alte tipuri de a fi impuri. Cu ce te hrănești … este energia care te umple."
Caitlin a stat acolo, gândindu-se.
"Și cu mine cum rămâne?" a întrebat ea.
Se uită la ea.
"De ce vreau să mă hrănesc, uneori, dar nu tot timpul?"
El s-a încruntat.
"Nu sunt sigur. Este diferit pentru tine. Ești de sânge amestecat. Este un lucru foarte rar ....Știu că acum te maturizezi. Cu alții, ei sunt transformați, peste noapte. Pentru tine, este un proces. Este posibil să dureze ceva timp până lucrurile se stabilizează, pentru a trece prin schimbările care ți se întâmplă."
Caitlin s-a gândit și și-adus aminte de chinurile foamei, de modul în care a copleșit-o, venind de nicăieri. Cum a făcut-o să nu poată să se gândească la nimic, decât la a se hrăni. Fusese oribil. Îi era groază de ideea că s-ar întâmpla din nou.
"Dar cum știu când se va întâmpla din nou?"
Se uită la ea. "Nu știi."
"Dar nu vreau să omor vreodată un om", a spus ea. "Niciodată."
"Nu trebuie să o faci. Te poți hrăni cu animale."
"Dar dacă se întâmplă atunci când sunt blocată undeva?"
"Va trebui să învețe să te controlezi. Este nevoie de practică. Si voință. Nu este ușor. Dar este posibil. Poți să controlezi foamea. Fiecare vampir trece prin asta."
Caitlin s-a gândit la cum ar fi să prindă și să se hrănească cu un animal viu. Știa că era deja mai rapidă decât fusese vreodată, dar nu știa dacă era atât de rapidă. Și nici măcar nu ar ști ce să facă în cazul în care ea ar prinde cu adevărat o căprioară.
S-a uitat la el.
"Mă vei învăța?" a întrebat, cu speranță în glas.
El i-a întâlnit privirea, și ea își putea simți inima bătând tare.
"Hrănirea este un lucru sacru pentru rasa noastră. Se face întotdeauna de unul singur", a spus el încet, scuzându-se. "Cu excepția…" El a tăcut.
"Cu exceptia?" a întrebat ea.
"În ceremoniile matrimoniale. Pentru a uni soțul și soția."
Se uită în altă parte, și ea îl putea vedea foindu-se. Și-a simțit sângele năvălindu-i în obraz, și deodată camera a devenit foarte caldă.
A decis să lase lucrurile în pace. Nu avea junghiuri de foame acum, și avea să treacă acea punte când ajungea la ea. Spera că el va fi alături de ea atunci.
În plus, adânc în interior, ei nu-i păsa prea mult despre hrănire, sau vampiri, sau săbii, sau oricare dintre ele. Ce vroia într-adevăr să știe era despre el. Sau, de fapt, ce simțea pentru ea. Erau atât de multe întrebări pe care ar fi vrut să i le pună. De ce ai riscat totul pentru mine? A fost doar pentru a găsi sabia? Sau a fost altceva? Odată ce vei găsi sabia, vei rămâne cu mine? Chiar dacă o poveste de dragoste cu un om este interzisă, ai încălca regulile pentru mine?
Dar îi era frică.
Deci, în loc de asta, a spus pur și simplu: "Sper că vom găsi sabia ta."
Ce penibil, s-a gândit ea. Asta e tot ce poți face? Nu poți să-ți aduni vreodată curajul să spui ce gândești?
Dar energia lui era prea intensă, și ori de câte ori era pe lângă el, făcea să-i fie greu să gândească clar.
"Și eu sper", a răspuns el. "Nu este o armă obișnuită. A fost râvnită de neamul nostru timp de secole. Se zvonește ca ar fi cel mai bun exemplu de sabie turcească artizanală făcut vreodată, creată dintr-un metal care poate ucide toți vampirii. Cu ea, am fi invincibili. Fără ea…"
El s-a oprit, de parcă i-ar fi fost frică să menționeze consecințele.
Caitlin își dorea ca Sam să fi fost aici, își dorea ca el să-i poată ajuta conducându-i la tatăl ei. S-a uitat din nou prin hambar. Nu a văzut niciun semn recente de la el. Își dorea, din nou, să nu-și fi pierdut telefonul mobil pe drum. I-ar fi făcut viața mult mai ușoară.
"Sam obișnuia mereu sa doarmă aici", a spus ea. "Am fost sigură că va fi aici. Dar știu că el a venit înapoi în acest oraș – sunt sigură de asta. El nu s-ar duce altundeva. Mâine vom merge la școală, și voi vorbi cu prietenii mei. Voi afla."
Caleb a dat din cap. "Crezi că știe unde este tatăl tău?" a intrebat el.
"Eu … nu știu," răspunse ea. "Dar știu că el știe mai multe despre el decât mine. A încercat să-l găsească dintotdeauna. Dacă cineva știe ceva, e el."
Caitlin s-a gândit și și-a amintit toate acele momente cu Sam, el mereu în căutare, arătându-i noi piste, fiind mereu dezamăgit. În toate nopțile el se ducea în camera lui și venea să stea pe marginea patului ei. Dorința sa de a-l vedea pe tatăl lor fusese copleșitoare, ca un lucru viu in interiorul lui. Și ea o simțise, dar nu la fel de tare ca el. Într-un fel, dezamăgirea lui a fost mai greu de văzut.
Caitlin s-a gândit la copilăria lor distrusă, la tot ce au pierdut, și dintr-o dată s-a simțit copleșită de emoție. O lacrimă i s-a format la colțul ochiului, și, rușinată, a șters-o repede, sperând să nu o fi văzut Caleb.
Dar el o văzuse. S-a uitat în sus și a privit-o, intens.
S-a ridicat încet și s-a așezat lângă ea. Era atât de aproape că ea îi putea simți energia. Era ceva intens. Inima ei a început să bată repede.
El și-a trecut ușor un deget prin părul ei, împingându-i-l înapoi de pe față. Apoi l-a trecut pe la coada ochiului ei, și apoi în jos pe obraz.
Ea și-a păstrat fața în jos, cu ochii la podea, temându-se să-i întâlnească privirea. Îl putea simți examinând-o.
"Nu-ți face griji," a spus el, vocea lui blândă, profundă, făcând-o să se simtă complet în largul ei. "Îl vom găsi pe tatăl tău. O vom face împreună."
Dar nu despre asta își făcea ea griji. Ea își făcea griji pentru el. Caleb. Își făcea griji despre când o va părăsi.
Dacă ea se întorcea cu fața spre el, se întreba dacă el o va săruta. Abia aștepta să-i simtă atingerea buzelor.
Dar îi era frică să întoarcă capul.
Părea că au trecut ore întregi până când în cele din urmă și-a adunat curajul de a se întoarce.
Dar el se întorsese deja în altă direcție. Sătea sprijinit ușor pe fân, cu ochii închiși, adormit, cu un zâmbet blând pe fața luminat de flăcările focului.
Ea a alunecat mai aproape de el și s-a lăsat pe spate, odihnindu-și capul la câțiva centimetri de umărul lui. Aproape se atingeau.
Și aproape era de ajuns pentru ea.
DOI
Caitlin a tras înapoi ușa hambarului și și-a mijit ochii la o lume acoperită de zăpadă. Lumina soarelui se reflecta din orice. Și-a adus mâinile la ochi, simțind o durere mai tare ca niciodată: ochii o dureau îngrozitor.
Caleb a ieșit alături de ea, terminând de înfășurat pe brațe și gât un material subțire, transparent. Aproape că arăta ca folia alimentară, dar părea să se dizolve în pielea lui odată ce era întins. Nici măcar nu putea să-și dea seama că era acolo.
"Ce-i asta?"
"Folie pentru piele", a spus el, privind în jos în timp ce o înfășura cu grijă, iar și iar, peste brațe și umeri. "Este ceea ce ne permite să ieșim în lumina soarelui. Altfel pielea noastra ar arde." El o privi. "Nu ai nevoie de ea – deocamdată."
"De unde stii?" a întrebat ea.
"Crede-mă", a spus el, rânjind. "Ai fi știut."
A băgat mâna în buzunar și a scos un mic flacon de picături de ochi, s-a lăsat pe spate și a pus câteva picături în fiecare ochi. Încet, s-a întors și s-a uitat la ea.
Trebuie să fi fost evident că o dureau ochii, pentru că el i-a pus ușor mâna pe frunte. "Lasă-te pe spate", a spus el.
Ea s-a lăsat pe spate.
"Deschide ochii", a spus el.
Când a făcut-o, el s-a întins și i-a pus o picătură în fiecare ochi.
Înțepa groaznic, și ea a închis ochii și și-a aplecat capul.
"Au", a spus ea, frecându-și ochii. "Dacă ești supărat pe mine, doar spune-mi."
El a rânjit. "Îmi pare rău. Arde la început, dar te vei obișnui. Sensibilitatea îți va disparea în câteva secunde."
Ea a clipit și și-a frecat ochii. În cele din urmă, s-a uitat în sus, și ochii ei se simțeau din nou bine. El avea dreptate: toată durerea dispăruse.
"Cei mai mulți dintre noi tot nu se aventurează să iasă în timpul orelor cu soare, dacă nu sunt obligați. Suntem cu toții mai slabi în timpul zilei. Dar, uneori, trebuie să o facem."
Se uită la ea.
"Această școală a lui", a spus el. "Este departe?"
"Doar o scurtă plimbare,", a spus ea, luându-l de braț și conducându-l pe peluza înzăpezită. "Liceul Oakville. A fost și școala mea, până cu câteva săptămâni în urmă. Cineva dintre prietenii mei trebuie să știu unde este."
*
Liceul Oakville arăta exact cum își amintea Caitlin. Era ireal să se întoarcă aici. Privind în sus la el, s-a simțit ca și cum ar fi luat doar o vacanță scurtă, și acum era înapoi la viața normală. Chiar și-a permis să creadă, pentru un moment, că evenimentele din ultimele săptămâni au fost doar un vis nebunesc. Și-a permis să-și imagineze că totul era complet normal din nou, la fel cum fusese. Se simțea bine.
Dar când s-a uitat și l-a văzut pe Caleb stând lângă ea, a știut că nimic nu era normal. Dacă era ceva mai suprarealist decât întoarcerea aici, era întoarcerea cu Caleb alături de ea. Avea să intre în vechia ei școală alături de acest bărbat superb, de peste 1,80, cu umeri largi, solizi, îmbrăcat tot în negru, cu gulerul mare al hainei sale negre de piele îmbrățișându-i gâtul, strecurându-se pe sub părul destul de lung. Arăta ca și cum tocmai coborâse de pe coperta uneia dintre revistele populare pentru adolescente.
Caitlin și-a imaginat ce reacție vor avea celelalte fete când o vor vedea cu el. A zâmbit la acel gând. Nu fusese deosebit de populară, și cu siguranță nici băieții nu-i acordaseră multă atenție. Nu fusese nepopulară – avusese niște prieteni buni – dar nu fusese în centrul celei mai populare găști. Se gândea că fusese undeva pe la mijloc. Chiar și așa, și-a amintit că fusese disprețuită de unele dintre cele mai populare fete, care păreau toate să rămână împreună, să meargă pe holuri cu nasul pe sus, ignorând pe oricine nu considerau că este la fel de perfect ca ele. Acum, poate, o vor observa.
Caitlin și Caleb au urcat treptele și au trecut prin largile uși duble ale școlii. Caitlin s-a uitat la ceasul mare: 8:30. Perfect. Prima clasă tocmai se termina și holurile se vor umple în câteva secunde. Asta-i va face să iasă mai puțin în evidență. Nu vor trebui să-și facă griji despre pază sau despre un permis de hol.
La țanc, a sunat clopoțelul și în câteva secunde holurile au început să se umple.
Lucrul bun despre Oakville era că era pe altă lume față de groaznicul liceu din New York. Aici, chiar și atunci când se umpleau holurile, exista încă suficient spațiu de manevră. Geamuri mari se aliniau pe toți pereții, lăsând să intre lumina și să se vadă cerul, și puteai vedea copaci oriunde te-ai fi dus. Aproape că era destul pentru a o face să-i fie dor. Aproape.
Se săturase de școală. Tehnic, mai avea doar câteva luni până la absolvire, dar se simțea ca și cum ar ar fi învățat mai mult în ultimele săptămâni decât ar fi învățat vreodată stând într-o sală de clasă pentru încă câteva luni și obținând o diplomă oficială. Îi plăcuse să învețe, dar ar fi fost la fel de fericitĂ să nu se mai ducă vreodată înapoi.
În timp ce mergeau pe hol, Caitlin s-a uitat după chipuri familiare. Treceau mai ales pe lângă copii de a noua și a zecea, și nu a văzut pe nimeni din clasa ei de-a doisprezecea. Dar, cum treceau pe lângă ceilalți copii, a fost surprinsă să vadă reacția pe toate fețele fetelor: fiecare fată pur și simplu se holba la Caleb. Niciuna dintre fete nu a încercat să o ascundă, și n-a putut să se uite în altă parte. Era incredibil. Era ca și cum ar fi mers pe hol cu Justin Bieber.
Caitlin s-a întors și a văzut că toate fetele se opriseră, privind în continuare. Câteva își șopteau una alteia.
Se uită la Caleb, și se întrebă dacă el a observat. Dacă o făcuse, el nu a arătat niciun semn, și cu siguranță nu părea să-i pese.
“Caitlin?” a venit o voce șocată.
Caitlin s-a întors și a văzut-o acolo pe Luisa, una dintre fetele cu care fusese prietenă înainte să se mute.
"Dumnezeule!" a adăugat Luisa emoționată, deschizând larg brațele pentru o îmbrățișare. Înainte să poată Caitlin reacționa, Luisa o îmbrățișa. Caitlin a îmbrățișat-o și ea. Era bine să vadă o față cunoscută.
"Ce ți s-a întâmplat?" a întrebat Luisa, vorbind grăbită, cum făcea mereu, ușorul ei accent hispanic ridicându-se la suprafață, deoarece se mutase aici din Puerto Rico doar cu câțiva ani înainte. "Sunt așa de confuză! Am crezut că te-ai mutat!? Ți-am trimis SMS-uri și mesaje, dar nu mi-ai răspuns deloc – "
"Îmi pare rău", a spus Caitlin. "Mi-am pierdut telefonul, și nu am fost pe lângă niciun calculator, și-"
Luisa nu asculta. Tocmai îl observase pe Caleb și se holba la el, fascinată. Literalmente rămăsese cu gura deschisă.
"Cine e prietenul tău?" întrebă ea în cele din urmă, aproape în șoaptă. Caitlin a zâmbit: n-o mai văzuse niciodată pe prietena ei atât de amețită.
"Luisa, aceasta este Caleb," a spus Caitlin.
"E o plăcere", a spus Caleb, zâmbind în jos, întinzând mâna.
Luisa a continuat să se holbeze. A ridicat încet mâna, amețită, evident prea șocată pentru a vorbi. Se uită la Caitlin, neînțelegând cum ar fi putut Caitlin să agațe un astefel de tip. Se uita altfel la Caitlin, aproape ca și cum nici n-ar fi știut cine era.
"Um …" a început Luisa, cu ochii mari, "… um … adică … unde … deci … cum v-ați întâlnit voi doi?"
Pentru o secundă, Caitlin s-a jucat cu cum să-i răspundă. S-a imaginat spunându-i Luisei totul, și a zâmbit la acest gând. Asta nu ar funcționa.
"Ne-am întâlnit … după un concert", a spus Caitlin.
Cel puțin asta era parțial adevărat.
"Dumnezeule, ce concert? În oraș? Cumva Black Eyed Peas!?" întrebă ea în viteză, "Sunt atât de geloasă! Am fost disperată să-i văd!"
Caitlin a zâmbit la gândul lui Caleb la un concert rock. Cumva, nu reușea să și-l imagineze acolo.
"Um … .nu chiar", a spus Caitlin. "Luisa, ascultă, îmi pare rău să te întrerup, dar nu am prea mult timp. Trebuie să știu unde este Sam. L-ai văzut?"
"Desigur. Toată lumea l-a văzut. S-a întors săptămâna trecută. Arăta ciudat. L-am întrebat unde ești și care era treaba cu el, dar nu a vrut să-mi spună. Probabil s-a aciuat în hambarul acela gol care-i place."
"Nu e acolo", a răspuns Caitlin. "Tocmai am trecut pe acolo."
"Serios? Îmi pare rău. Nu știu. El e într-a zecea, știi? Nu prea ne încrucișăm drumurile așa de mult. Ai încercat să-i dai un mesaj? E mereu pe Facebook."
"Nu am avut telefonul -" a început Caitlin.
"Ia-l pe al meu", a întrerupt-o Luisa, și înainte să termine, și-a pus mobilul în mâna lui Caitlin.
"Facebook-ul este deja deschis. Doar te conectezi și îi dai mesaj."
Bineînțeles, s-a gândit Caitlin. De ce nu m-am gândit la asta?
Caitlin s-a autentificat, a scris numele lui Sam în caseta de căutare, a intrat pe profilul, și a făcut clic pe mesaje. Ezită, întrebându-se exact ce să scrie. Apoi, a scris: "Sam. Eu sunt. Sunt la hambar. Vino să ne întâlnim. Cât de repede se poate."
A dat clic pe trimite și i-a înapoiat telefonul Luisei.
Caitlin a auzit ceva agitație și s-a întors.
Un grup dintre cele mai populare fete din ultimul an venea pe hol, chiar spre ei. Șușoteau. Și toate se uitau direct la Caleb.
Pentru prima dată, Caitlin a simțit o nouă emoție crescând în interiorul ei. Gelozie. Putea vedea în ochii lor că acestor fete, care nu-i acordaseră nicio atenție înainte, le-ar plăcea să i-l fure pe Caleb într-o clipă. Aceste fete aveau influență asupra oricărui tip în școală, oricărui tip vroiau. Nu conta dacă el avea sau nu o prietenă. Tu doar sperai să nu pună ochii pe tipul tău .
Iar acum toate erau cu ochii pe Caleb.
Caitlin a sperat, s-a rugat pentru Caleb să fie imun la puterile lor. Să o placă în continuare pe ea. Dar, pe când se gândea la asta, nu putea înțelege de ce el ar face-o. Ea era atât de obișnuită. De ce ar rămâne cu ea când fete ca acestea ar face orice să-l aibă?
Caitlin s-a rugat în tăcere ca fetele pur și simplu să meargă mai departe. Doar de data asta.
Dar, desigur, nu au făcut-o. Inima îi bubuia pe când grupul s-a întors și s-a îndreptat drept spre ei.
"Bună Caitlin," a spus una dintre fete, cu o voce fals-drăguță.
Tiffany. Înaltă, cu păr blond drept, ochi albaștri, și slabă ca un băț. Îmbrăcată din cap până-n picioare în haine de firmă. "Cine e prietenul tău?"
Caitlin nu știa ce să spună. Tiffany și prietenele ei nu îi dăduseră niciodată atenție lui Caitlin. Nici măcar nu se uitaseră în direcția ei. Era șocată că ele știau chiar că ea există și că îi știau numele. Iar acum deschideau o discuție. Desigur, Caitlin știa că nu avea nimic de-a face cu ea. Ele îl vroiau pe Caleb. Suficient de mult pentru a se umili să vorbească cu ea.