Îi era rușine și de fratele ei, de felul cum a acționat, că pierdea vremea cu asemenea fraieri. Nu-l mai văzuse niciodată comportându-se așa. Îi era rușine că-l supusese pe Caleb la așa ceva. Ăsta nu era un mod în care el să-i cunoască familia. Acum probabil avea o părere foarte proastă despre ei. Asta, mai mult decât orice, o rănea cel mai tare.
Cel mai rău dintre toate, îi era teamă să se întrebe unde vor merge mai departe. Sam fusese cea mai bună speranță pentru a-l găsi pe tatăl ei. Nu avea nicio altă idee. Dacă ar fi avut, ea l-ar fi găsit deja, cu ani în urmă. Nu știa ce să-i spună lui Caleb. Oare acum el va pleca? Bineînțeles că o va face. Ea nu-i era de niciun folos, și el trebuia să găsească sabia. De ce ar sta cu ea până la urmă?
Cum mergeau în tăcere, ea a simțit nervozitatea acumulându-se, și a ghicit că Caleb aștepta doar momentul potrivit pentru a-și alege cuvintele cu grijă, pentru a-i spune că el trebuia să plece. Ca toți ceilalți din viața ei.
"Îmi pare foarte rău", a spus ea în cele din urmă, încet, "pentru modul în care m-am comportat acolo. Îmi pare rău că am pierdut controlul."
"Să nu-ți pară. Nu ai greșit cu nimic. Încă înveți. Și ești foarte puternică."
"Îmi pare rău, de asemenea, că fratele meu s-a purtat așa."
El a zâmbit. "Dacă există ceva ce am învățat de-a lungul secolelor, este că nu-ți poți controla familia."
Au continuat să meargă în tăcere. El se uita la râu.
"Deci?" întrebă ea, în cele din urmă. "Ce facem acum?"
El s-a oprit și s-a uitat la ea.
"Ai de gând să pleci?" a întrebat ea ezitant.
El părea cufundat în gânduri.
"Te poți gândi la orice alt loc unde ar putea fi tatăl tău? Oricine altcineva care l-a cunoscut? Ceva, orice?"
Ea încercase deja. Nu era nimic. Absolut nimic. Ea clătină din cap.
"Trebuie sa fie ceva", a spus el insistent. "Gândește-te mai mult. Amintirile tale. Nu ai niciun fel de amintiri?"
Caitlin s-a gândit profund. Ea a închis ochii și s-a străduit să-și amintească. Își pusese și ea aceeași întrebare, de atâtea ori. Îl văzuse pe tatăl ei, de atâtea ori, în vise, că nu mai știa ce era un vis și ce era real. Ar fi putut recita vis după vis unde l-a văzut, mereu același vis, ea fugind pe un câmp, el în depărtare, apoi el îndepărtându-se când ea se apropia. Dar acesta nu era el. Acestea erau doar vise.
Erau flashback-uri, amintiri de când era copil, mergând cu el undeva. Undeva în timpul verii, s-a gândit ea. Își amintea oceanul. Și că era cald, foarte cald. Dar, din nou, nu era sigură dacă fusese real. Linia părea să estompeze tot mai mult. Și nu-și putea aminti exact unde fusese această plajă.
"Îmi pare rău", a spus ea. "Aș vrea să am ceva. Dacă nu de dragul tău, de al meu. Doar că nu am. Nu am nicio idee unde este. Și nu am nicio idee cum să-l găsesc."
Caleb s-a întors și a privit spre râu. El a oftat adânc. Privea la gheață, și ochii lui și-au schimbat culoarea din nou, de data aceasta într-un gri ca al mării.
Caitlin a simțit că se apropie momentul. În orice clipă el se va întoarce spre ea și-i va da vestea. El va pleca. Ea nu-i mai era de niciun folos.
Aproape că a vrut să inventeze ceva, vreo minciună despre tatăl ei, vreo pistă, numai pentru ca el să rămână cu ea. Dar știa că nu putea face asta.
Îi venea să plângă.
"Nu înțeleg", a spus Caleb încet, încă privind afară spre râu. "Am fost sigur că tu ești aceea".
Privea afară în tăcere. Părea că au trecut ore întregi, în timp ce aștepta.
"Și mai e ceva ce nu înțeleg", a spus el în cele din urmă, și s-a întors și s-a uitat la ea. Ochii lui mari o hipnotizau
"Simt ceva când sunt lângă tine. Ascuns. Cu alții, pot vedea întotdeauna viața pe care am împărțit-o împreună, toate momentele care drumurile noastre s-au încrucișat, în orice încarnare. Dar cu tine … e ca o ceață. Nu văd nimic. Asta nu mi s-a mai întâmplat înainte. E ca și cum …Sunt împiedicat să văd ceva."
"Poate că nu am avut nicio întâlnire", a răspuns Caitlin.
El a clătinat din cap.
"Aș vedea asta. Cu tine, nu pot vedea de niciun fel. Nici nu ne pot vedea viitorul împreună. Și asta nu mi s-a mai întâmplat. Niciodată – în 3000 de ani. Simt că…Îmi amintesc de tine într-un fel. Simt că sunt pe punctul de a vedea totul. Îmi stă pe vârful limbii. Dar nu vine. Si mă înnebunește."
"Ei bine, atunci", a spus ea, "poate că nu e nimic până la urmă. Poate e doar aici, acum. Poate nu a fost niciodată ceva mai mult, și poate că nu va fi niciodată."
Imediat, ea și-a regretat cuvintele. Din nou, gura ei mare, spunând lucruri stupide pe care nu le credea. De ce a trebuit să spună asta? Era exact opusul a ceea ce gândea, a ceea ce simțea. Ea vrusese să spună: Da. Și eu simt asta. Mă simt ca și cum am fost cu tine dintotdeauna. Și că voi fi cu tine pentru totdeauna. Dar, în loc de asta, a ieșit greșit. Era pentru că era nervoasă. Iar acum nu putea lua cuvintele înapoi.
Dar Caleb nu a fost descurajat. În loc de asta, el a pășit mai aproape, a ridicat o mână și încet a pus-o pe obrazul ei, împingându-i părul înapoi. S-a uitat adânc în ochii ei, și ea i-a văzut ochii cum se schimbă din nou, de data aceasta de la gri la albastru. Ei priveau adânc în ai ei. Conexiunea era copleșitoare.
Inima ei bubuia și ea a simțit cum o căldură extraordinară crește prin tot corpul. Se simțea ca și cum s-ar fi pierdut.
Oare el încerca să-și amintească? Era pe cale să-i spună la revedere?
Sau avea să o sărute?
PATRU
Dacă era ceva ce Kyle ura mai mult decât oamenii, erau politicienii. Nu putea suporta pozele lor, ipocrizia lor, fățărnicia lor. Nu le putea suporta aroganța. Și bazată pe nimic. Cei mai mulți dintre ei abia trăiau 100 de ani. El trăise peste 5.000. Cand ei vorbeau despre "experiența lor anterioară", lui i se făcea rău fizic.
Soarta făcea să fie necesar pentru Kyle să se amestece cu ei, să treacă pe lângă acești politicieni în fiecare seară, după ce se trezea din somn și ieșea la suprafață, prin centrul lor de la Primărie. Sabatul Blacktide își săpase locuințele adânc sub Primăria din New York City cu secole în urmă, și avusese întotdeauna o colaborare strânsă cu politicienii. De fapt, majoritatea așa-zișilor politicieni care se învârteau pein cameră erau în secret membri ai sabatului său, executându-și agenda prin oraș și prin întregul stat. Era un rău necesar, acest amestec, această situație de a face afaceri cu oamenii.
Dar destui dintre acești politicieni erau într-adevăr oameni, și pielea lui Kyle se încrețea din cauza lor. Nu suporta să le permită intrarea în această clădire. Îl deranja mai ales atunci când ajungeau prea aproape de el. Cum mergea, și-a împins umărul într-unul dintre ei, lovindu-l tare. "Hei!" a strigat bărbatul, dar Kyle a continuat să meargă, scrâșnind din dinți și îndreptându-se spre ușile mari, duble, de la capătul coridorului.
Kyle i-ar fi ucis pe toți dacă ar fi putut. Dar nu i se permitea. Sabatul lui încă trebuia să se supună Consiliul Suprem, și, indiferent de motiv, aceștia încă îi rețineau. Așteptând pentru a distruge rasa umană odată pentru totdeauna. Kyle aștepta asta de mii de ani, și nu știa cât de mult mai putea aștepta. Fuseseră câteva momente frumoase de-a lungul istoriei atunci când fuseseră aproape, când primiseră permisiunea. În 1350, în Europa, când toți ajunseseră până la urmă la un consens, și răspândiseră împreună ciuma neagră. Fusese un moment extraordinar. Kyle a zâmbit cu gândul la el.
Mai fuseseră și alte momente frumoase – ca Evul Mediu, atunci când li s-a permis să ducă un război total în Europa, ucigând și violând milioane de oameni. Kyle a zâmbit larg. Fuseseră unele dintre cele mai bune secole ale vieții sale.
Dar, în ultimele câteva sute de ani, Consiliul Suprem a devenit atât de slab, atât de patetic. Ca și cum s-ar fi temut de oameni. Al doilea război mondial a fost frumos, dar atât de limitat, și așa de scurt. El tânjea după mai mult. Nu au existat epidemii majore de atunci, nici războaie reale. Era aproape ca și cum rasa vampirilor ar fi fost paralizată, temându-se de numărul tot mai mare și de puterea raselor umane.
Acum, în cele din urmă, își reveneau. Cum Kyle a ieșit țanțoș pe ușile din față, în jos pe trepte, afară din Primărie, a mers cu pas săltat. A crescut ritmul deoarece era nerăbdător să ajungă la porul din South Street. Trebuia să fie acolo o livrare serioasă pentru el. Zeci de mii de containere de ciumă bubonică modificată genetic, perfect intacte. O stocaseră în Europa de sute de ani, perfect conservată de la ultima epidemie. Și acum o modificaseră să fie complet rezistentă la antibiotice. Și toate îi vor aparține lui Kyle. Să facă ce vrea cu ele. Să pornească un nou război pe continentul american. Pe teritoriul său.
Își vor aminti de el timp de secole de acum încolo.
Gândul l-a făcut pe Kyle să râdă cu voce tare, deși cu expresia feței sale, râsul lui părea mai mult un mârâit.
Va trebui să raporteze lui Rexius al său, conducătorul sabatului lor, desigur, dar asta era doar o formalitate. În realitate, el va fi cel care va conduce. Miile de vampiri din propriul sabat – și din toate sabaturile vecine – vor trebui să răspundă în fața lui. Va fi mai puternic decât a fost vreodată.
Kyle știa deja cum va dezlănțui ciuma: va răspândi un transport în stația Penn, unul în Grand Central și unul în Times Square. Toate perfect la timp, toate la o oră de vârf. Asta va pune cu adevărat lucrurile în mișcare. În câteva zile, estima el, jumătate din Manhattan ar fi infectat, și în încă o săptămână, toți vor fi infectați. Această ciumă se răspândea rapid, și cu modul în care o modificaseră, se va răspândi prin aer.
Oamenii cei patetici vor izola orașul, desigur. Vor închide podurile și tunelurile. Vor închide traficul aerian și naval. Și asta era exact ce-și dorea el. Se vor închide singuri în teroarea care va urma. Închiși, murind de ciumă, Kyle și miile lui de adepți vor dezlănțui un război al vampirilor ca nimic din ce a văzut vreodată rasa umană. În câteva zile, îi vor extermina pe New-Yorkezi.
Și apoi orașul va fi al lor. Nu doar sub pământ, ci și deasupra. Va fi începutul, chemarea pentru fiecare sabat din fiecare oraș, din fiecare țară, să urmeze acest exemplu. În câteva săptămâni, America va fi a lor, dacă nu întreaga lume. Și Kyle va fi cel care a început totul. El ar fi de care-și aminteau. Cel care a adus rasa vampirilor pentru totdeauna deasupra solului.
Desigur, se va găsi întotdeauna o utilizare pentru oamenii rămași. I-ar putea face sclavi pe cei care supraviețuiau, i-ar putea stoca în enorme ferme pentru reproducere. Lui Kyle i-ar plăcea asta. S-ar asigura că toți vor fi rotunjori și grăsuți, și apoi, ori de câte ori rasa lui simțea nevoia să se hrănească, ar avea o nesfârșită varietate din care să aleagă. Toți în pârg. Da, oamenii ar fi sclavi buni. Și o masă destul de delicioasă, dacă ar fi crescuți în mod corespunzător.
Kyle saliva la acest gând. În fața lui erau vremuri mărețe. Și nimic nu-i va sta în cale.
Nimic, totuși, cu excepția afurisitului de sabat alb, înrădăcinată sub Cloisters. Da, ei vor fi un ghimpe în coasta lui. Dar nu unul mare. După ce o va găsi pe acea fată oribilă, Caitlin, și pe trădătorul renegat, Caleb, ei îl vor duce la sabie. Si apoi, Sabatul Alb va rămâne fără apărare. Nu va mai rămâne nimic care să le stea în cale.
Furia a izbucnit în Kyle când s-a gândit la acea fetiță prostuță scăpându-i printre degete. Îl făcuse să arate prost.
A cotit pe Wall Street, și un trecător, un bărbat masiv, a avut ghinionul să-i iasă în cale. În timp ce se intersectau, Kyle l-a lovit cu umărul, cu toată puterea. Bărbatul s-a împleticit înapoi câțiva pași, izbindu-se într-un perete.
Bărbatul, îmbrăcat într-un costum bun, a strigat, "Hei amice, care e problema ta!?"
Dar Kyle s-a încruntat la el, și expresia omului s-a schimbat. La un metru nouăzeci și cinci, cu umeri lați și constituție masivă, Kyle nu era un bărbat pe care să-l provoci. Bărbatul, în ciuda dimensiunii sale, s-a întors repede și a continuat să meargă. Știa mai bine.
Să-l izbească pe bărbat l-a făcut să se simtă un pic mai bine, dar furia lui Kyle încă mocnea. O va prinde pe fata aceea. Și o va omorî încet.
Dar acum nu era momentul. Trebuia să-și limpezească capul. Avea lucruri mai importante de rezolvat. Transportul. Debarcaderul.
Da, a inspirat adanc, și, încet, a zâmbit din nou. Transportul era doar la câteva blocuri distanță.
Va fi ziua lui de Crăciun.
CINCI
Sam s-a trezit cu o durere de cap imensă. El a deschis un ochi, și și-a dat seama că leșinase pe podeaua hambarului, pe paie. Era frig. Niciunul dintre prietenii săi nu se deranjase să alimenteze focul în noaptea dinainte. Toți fuseseră prea drogați.
Mai rău, încăperea încă se învârtea. Sam și-a ridicat capul, a scos un pai din gură și a simțit o durere îngrozitoare în tâmple. Dormise într-o poziție ciudată, și gâtul îl durea când încerca să-l întoarcă. Se frecă la ochi, încercând să-și limpezească vederea, dar asta nu se întâmpla prea repede. Chiar că exagerase aseară. Și-a amintit de bong. Apoi bere, apoi Southern Comfort, apoi mai multă bere. Vomitatul. Apoi ceva mai multă iarbă, ca să liniștească totul. Apoi pierderea cunoștinței, cândva în timpul nopții. Când și unde, nu-și putea aminti.
Îi era și foame și greață, în același timp. Simțea că ar putea mânca un teanc de clătite și o duzina de ouă, dar, de asemenea, că le-ar vomita imediat. De fapt, acum îi venea să vomite.
A încercat să pună cap la cap toate detaliile zilei precedente. Și-a amintit de Caitlin. Asta nu putea uita. Asta îl dăduse de fapt peste cap. Ea apărând aici. Punându-l pe Jimbo la pământ așa. Câinele. Ce naiba? Toate astea chiar se întâmplaseră?
S-a uitat în jur și a văzut gaura din peretele lateral, prin care a trecut câinele. A simțit aerul rece care intra, și a știut că s-a întâmplat. Nu știa cu adevărat ce să creadă despre asta. Și cine era tipul ăla care era cu ea? Tipul arata ca un fundaș din NFL, dar palid ca dracu'. Arăta ca și cum tocmai a ieșit din Matrix. Sam nu putea ghici ce vârstă avea. Chestia ciudată era că lui Sam i se părea că-l cunoaște de undeva.
Sam s-a uitat în jur și a văzut că toți prietenii lui erau inconștienți, în diferite poziții, cei mai mulți dintre ei sforăind. Și-a apucat ceasul de pe podea și a văzut că era 11 dimineața. Ei vor mai dormi o vreme.
Sam a traversat hambarul și a luat o sticlă de apă. Era gata să bea bea din ea, când s-a uitat în jos și a văzut că era plină de mucuri de țigară. Revoltat, a pus-o jos și s-a uitat după alta. Cu coada ochiului, a văzut pe podea o cană de apă pe jumătate goală. A apucat-o și a băut, și nu s-a oprit până când nu a golit aproape jumătate din ea.
Se simțea mai bine. Gâtul lui fusese atât de uscat. A inspirat adânc și și-a dus mâna la o tâmplă. Încăperea încă se învârtea. Puțea aici. Trebuia să iasă.
Sam a traversat încăperea și a deschis ușa hambarului. Aerul rece de dimineață se simțea bine. Din fericire, era înnorat astăzi. Tot prea luminos, totuși, și el și-a mijit ochii împotriva luminii. Dar nu atât de rău pe cât ar fi putut fi. Și zăpadă cădea din nou . Super. Mai multă zăpadă.
Lui Sam îi plăcea zăpada într-o vreme. Mai ales zilele când ningea, atunci când putea să nu meargă la școală. Și-a amintit când mergea cu Caitlin până în vârful dealului și se dădeau cu sania jumătate de zi.
Dar acum de obicei chiulea de la școală, așa că nu era cu adevărat vreo diferență. Acum, era doar o mare pacoste.
Sam a băgat mâna în buzunar și a scos un pachet mototolit de țigări. A pus una în gură și a aprins-o.
Știa că nu ar trebui să fumeze. Dar toți prietenii lui fumau, și continuau să-l preseze și pe el. În cele din urmă, s-a gândit, de ce nu? Deci a început cu câteva săptămâni în urmă. Acum, îi cam plăcea. Tușea mai mult, iar pieptul deja îl durea, dar s-a gândit, ce naiba? Știa că-l va ucide. Dar oricum nu se vedea trăind prea mult. Niciodată nu o făcuse. Undeva, în adâncul minții lui, nu a crezut niciodată cu adevărat că ar ajunge la 20 de ani.