Trebuiau să meargă foarte încet, pe dibuite, prin ploaia măruntă, până când lumina urma să crească. Mulţi dintre ei se furişaseră târâş în orele de după miezul nopţii şi la prima licărire a zorilor erau încă la mai puţin de jumătate din drumul spre casă. Împotriva fricii că vor fi urmăriţi, mulţi dintre ei nu părăsiseră făgaşul drumului în ideea de a merge mai repede. Lev păşea în spate, în urma celorlalţi. Dacă ar fi văzut gardienii venind, ar fi putut să-i avertizeze şi ceilalţi ar fi putut să se salveze în tufişurile de lângă drum. Nu era absolut necesar ca el să facă acest lucru, toţi aruncau câte o privire în urma lor; dar era o scuză pentru el ca să rămână singur. Nu dorea să se alăture celorlalţi sau să vorbească — Voia să fie singur cu sine însuşi, pe când la orizont se profila lumina argintie a răsăritului peste colinele estice. Voia să meargă singur, însoţit doar de victorie.
Au câştigat. Le-a mers. Şi-au câştigat bătălia fără violenţă. Fără morţi, fără o singură jignire. "Sclavii" eliberaţi" fără o singură ameninţare, fără o singură lovitură de pumn; şefii alergând înapoi spre şefii lor, pentru a raporta înfrângerea şi poate, pentru a se întreba de ce au fost înfrânţi şi începând să înţeleagă, să vadă cu ochii lor adevărul… Au fost destul de decenţi, căpitanul şi ceilalţi. Când, în cele din urmă, vor da cu ochii de libertatea lor, vor veni şi ei spre ea. Oraşul trebuie să se unească în cele din urmă cu satul. Când gardienii lor îi vor părăsi, Şefii vor renunţa la mizerabilul lor joc de-a guvernarea, la pretenţia lor de putere asupra altor oameni. Vor sfârşi mai greu decât muncitorii, dar totuşi, vor sfârşi prin a înţelege că pentru a fi liberi trebuie să-şi lase armele şi pavezele jos şi să iasă afară, egali printre egali, fraţi. Şi apoi, într-adevăr soarele va răsări deasupra comunităţii Regatului Oamenilor din Victoria, ca astăzi când binecuvântează turmele grele ale norilor de deasupra dealurilor, cu lumina argintie care se împrăştie clară şi când orice umbră se va retrage de-a lungul drumului îngust şi fiecare ochi de apă, rămăşiţă a ploii din noaptea ce a trecut va plezni ca râsul unui copil.
Şi eu, Lev am fost cel care i-am făcut să se îndoiască, să fie sceptici. Eu am fost cel care le-am vorbit, eu cel care i-a făcut să se răzgândească, eu cel care i-am lăsat cu buza umflată. Am acţionat rapid! O, Doamne, când a tras cu puşca aia în aer şi am crezut că am murit şi apoi am crezut că am surzit. Dar ieri, cu căpitanul, niciodată nu m-am gândit: "Dar dacă trage?", pentru că ştiam că n-ar fi putut niciodată să ridice puşca şi el ştia asta, puşca nu are nici un scop… Dacă există ceva ce trebuie să faci, poţi s-o faci. Poţi să acţionezi repede. Am scos-o la capăt! Noi, cu toţii am scos-o la capăt! O, Dumnezeule, cum îi iubesc, îi iubesc pe toţi. N-am ştiut, n-am ştiut că poate exista fericire pe lumea asta!
Păşea cu paşi mari şi apăsaţi prin aerul strălucitor către casă şi ploaia cădea scânteind, sprintenă, râset rece în jurul picioarelor lui.
CAPITOLUL 7
— Avem nevoie de mai mulţi ostatici, îndeosebi conducători, şefi ai lor. Trebuie să-i provocăm, să-i înfuriem, dar nu să-i înspăimântăm într-atât încât să le fie frică să acţioneze. Înţelegi? Apărarea lor constă în vorbărie şi pasivitate. Vrem să riposteze când şefii lor vor fi prizonieri, încât rezistenţa lor să fie dezorganizată şi uşor de înfrânt. După aceea îşi vor pierde moralul, vom putea lucra uşor cu ei. Încearcă să prinzi băiatul, cum îl cheamă? Shults, şi bărbatul acela, Elia. Şi oricare altul ce acţionează ca un conducător. Trebuie să-i provoci, nu să-i terorizezi. Eşti sigur că oamenii tăi se vor opri când le vei spune să se oprească?
Luz nu auzi răspunsul lui Herman Macmilan, ci doar un mormăit nepăsător, nedesluşit. Se vedea că nu-i place să i se spună că "trebuie" să facă un anumit lucru, nici să fie întrebat dacă înţelege.
— Fă tot posibilul să-l prinzi pe Lev Shults. Bunicul lui a fost unul din marii lor conducători. Putem să-l ameninţăm cu execuţia. O s-o facem, dacă va fi nevoie. Ar fi mai bine să nu fie. Dacă-i speriem prea tare, vor reveni la ideile lor şi se vor ţine de ele, pentru că nu au alt sprijin. Noi dorim — şi asta va implica unele reţineri din partea noastră — să-i obligăm să-şi trădeze idealurile, să-şi piardă încrederea în conducătorii lor, în argumentele acestora şi pălăvrăgeala despre pace.
Luz stătea lângă biroul tatălui ei, chiar sub fereastra deschisă lăsând să pătrundă aerul cald, umed. Herman Macmilan năvălise în casă, cu câteva minute în urmă aducând ştiri. Şi-i auzise vocea plină de furie, acuzatoare.
— Ar fi trebuit să folosim oamenii mei de la început! Ţi-am spus asta!
Fusese curioasă să afle ce se întâmplase, fusese dornică să afle de ce-i vorbea tatălui ei pe un asemenea ton. Dar tirada lui Herman nu durase mult. Până să ajungă afară, sub fereastră, Falco deţinea controlul deplin, iar Macmilan mormăia "da, da". De atât fusese în stare Macmilan, cel cu gură mare. Învăţase cine dădea ordine în Casa Falco şi în oraş. Dar ordinele…
Îşi atinse obrajii, udaţi de ploaia fină apoi îşi scutură mâinile iute, de parcă atinsese ceva scârbos. Brăţările de argint zăngăniră, iar ea îngheţă şi se lipi de zid, sub fereastră, încât dacă Herman sau tatăl ei s-ar fi uitat afară, să n-o vadă. La un moment dat, în timp ce Falco vorbea, venise şi-şi puse mâinile pe pervaz. Vocea lui se auzise deasupra ei, iar ea îşi închipuise că simte în aer căldura trupului. Simţi un impuls de nestăpânit să sară şi să strige: "Bau!". În acelaşi timp căuta în grabă scuze, explicaţii — "Căutam degetarul pe care l-am pierdut". Voia să râdă în hohote, dar asculta, asculta, cu o uimire ce făcea să-i dea lacrimile. Tatăl ei spunea asemenea lucruri hidoase? Vera spusese că are un suflet mare. Un suflet mare putea vorbi de înşelatul oamenilor, îngrozirea, uciderea şi folosirea lor?
Asta făcea cu Herman Macmilan, gândi Luz. Îl folosea.
De ce nu? La ce altceva era bun Herman Macmilan?
Iar ea, pentru ce era bună? Să fie folosită. Şi o folosise — pentru vanitatea lui, pentru confortul lui, ca pe un animal frumos — toată viaţa ei. Iar în ultimele zile, ca să-l facă docil pe Herman Macmilan. Seara trecută îi ordonase să fie amabilă cu Herman, de fiecare dată când acesta îi vorbea. Probabil că Herman se plânsese că îl ocolea. Un bătăuş mare, solid, reclamagiu. Nişte scandalagii toţi, cu piepturi late, cu umeri puternici, cu ordinele lor şi cu planurile lor de a se înşela pe alţii.
Luz nu mai asculta de mult ce vorbeau cei doi. Se depărtase de zidul casei, stând dreaptă, indiferentă dacă o vedea cineva. Merse în jurul clădirii, către intrarea din spate, intră în bucătăria tăcută, murdară, rămasă aşa din timpul siestei, apoi se duse în camera ce-i fusese dată Verei Adelson.
Vera îşi făcea şi ea siesta şi o primi somnoroasă.
— Am tras cu urechea la ce discutau tatăl meu şi Herman Macmilan spuse Luz, stând în mijlocul camerei, în timp ce Vera, aşezată pe pat, o privea clipind. Plănuiesc un raid în oraş. Vor să-i ia prizonieri pe Lev şi alţi conducători, să încerce să înfurie oamenii şi să-i facă să lupte, încât să aibă motiv să-i învingă şi să trimită o mulţime dintre ei la munca silnică, în fermele noi. Au mai trimis unii, dar au fugit, sau paznicii au fugit — n-am înţeles prea bine. Acum Macmilan se va duce cu "mica lui armată", iar tatăl meu l-a sfătuit să-i oblige pe oameni să riposteze, să-şi trădeze ideile, ca apoi să-i folosească după plac.
Vera o privea, fără să spună nimic.
— Ştiu ce-a vrut să zică. Dacă nu ştii, Herman ştie. A vrut să spună ca Herman să-şi lase oamenii să umble după femei, zise Luz foarte repede, cu voce calmă. Ar trebui să-i avertizezi.
Vera nu zise nimic. Îşi privi picioarele goale, cu detaşare, deşi gândea la fel de iute, pe cât vorbea Luz.
— Refuzi să te duci? Îţi ţii făgăduiala? Chiar după aşa ceva?
— Da, spuse femeia mai în vârstă, cu voce stinsă, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva, apoi cu voce mai puternică: da.
— Atunci mă duc eu.
— Unde?
Ştia, dar întreba ca să câştige timp.
— Să-i avertizez, spuse Luz.
— Când va avea loc atacul?
— Cred că noaptea viitoare. În timpul nopţii, dar nu ştiu despre ce noapte vorbeau.
Urmă o pauză.
— Poate chiar în noaptea asta. Au zis "e mai bine când sunt în pat".
Tatăl ei spusese asta, iar Herman Macmilan râsese.
— Şi dacă te duci… ce vei face?
Vera vorbea ca şi cum ar fi fost somnoroasă, cu voce slabă, făcând pauze.
— O să le spun şi o să mă întorc.
— Aici?
— Nimeni n-o să ştie. O să las vorbă că mă duc în vizită la Eva. Dacă o să le spun oamenilor din oraş ce-am auzit, ce vor face?
— Nu ştiu.
— Dar le va folosi să ştie, îşi vor face planuri? Mi-ai spus că trebuie să plănuiţi ce aveţi de făcut, să pregătiţi oamenii…
— Îi va ajuta. Dar…
— Atunci plec. Chiar acum.
— Luz, gândeşte-te la ce faci. Poţi să pleci în plină zi fără să nu te vadă nimeni părăsind oraşul? Poţi să te întorci? Gândeşte-te…
— Nu-mi pasă dacă mă întorc. Casa asta e plină de minciuni, spuse fata, cu aceeaşi voce iute, calmă, apoi plecă.
Să pleci era uşor. Să continui să mergi era greu.
Să iei un şal vechi, negru, să te înfăşori într-un trenci, ca deghizare; să te strecori pe uşa din spate, pe străduţă, alergând ca o servitoare grăbită; să părăseşti Casa Falco, să părăseşti oraşul, toate astea erau uşoare. Erau aţâţătoare. Nu-i era teamă că va fi oprită, nu-i era frică de nimic. Dacă ar fi oprit-o cineva, ar fi fost suficient să spună: "Sunt fata consilierului Falco" şi nu ar fi îndrăznit nimeni să-i spună un cuvânt. Dar n-a oprit-o nimeni. Era sigură că n-o recunoscuse nimeni, pentru că mersese pe alei întunecoase, pe drumul cel mai scurt, pe lângă şcoală. Şalul negru îi acoperea capul, iar oceanul de ploaie ce-o izbea lovea în ochi pe oricine venea spre ea. În câteva minute părăsise străzile, pătrunzând în depozitul de cherestea al lui Macmilan, printre stive de buşteni şi scânduri. Apoi, pe faleză, ajunsese pe drumul spre oraş.
Abia atunci începuse greul, când pusese piciorul pe drum. Fusese în oraş doar o dată, când mersese cu un grup de prietene, escortate de mătuşi, guvernante şi paznici ai Casei Marquez, să vadă dansul de la Casa de Reuniuni. Fusese vară, pălăvrăgiseră şi râseseră tot drumul. Pedical-ul Caterinei, mătuşa Evei, îşi pierduse o roată şi o răsturnase în praf, iar toată după-amiaza, mătuşa Caterina privise dansul cu un cerc mare de praf alb pe spatele rochiei negre, aşa că nu se putuseră stăpâni să nu chicotească tot timpul. Dar nu ajunseseră chiar în oraş. Cum o fi arătând? De cine să întrebe şi ce să-i spună? Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Vera, nu să fugă în grabă. Ce-i vor spune? O vor lăsa să intre, având în vedere că venea din cetate? Se vor uita la ea, o vor insulta, vor încerca să-i facă rău? Se zicea că nu fac rău nimănui. Probabil că nu vor discuta cu ea. Simţea acum vântul rece din spate. Ploaia udase şalul şi rochia, poalele fustei erau grele de noroi şi umezeală. Câmpurile arătau pustii, cenuşii din cauza toamnei. Când se uită înapoi, nu văzu decât turnul monumentului, pal, părăsit, îndreptându-se spre cer fără nici un sens. Tot ce cunoştea se afla în spatele acelui marcaj. Câteodată, zărea în stânga râul, lat, cenuşiu, iar ploaia izbea în el în rafale.
Ar trebui să transmită mesajul primei persoane pe care o va întâlni, iar aceasta să facă ce vrea cu el. Apoi să se întoarcă spre casă. Ar ajunge într-o oră, cu mult înainte de cină.
Văzu căsuţa unei ferme în stânga drumului, printre copacii unei livezi şi o femeie în curte. Ar trebui să se ducă spre fermă, să încredinţeze femeii mesajul… Femeia putea să-l transmită celor din oraş, iar ea s-ar fi întors acasă… Ezită, porni spre fermă, se întoarse şi se îndreptă prin iarba udă spre drum.
— Mă duc, îl transmit şi mă întorc, îşi şopti ea. Mă duc, îl transmit şi mă întorc.
Mergea mai repede ca înainte, aproape alerga. Obrajii îi ardeau, respira greu. Nu mai mersese atât de mult şi de repede de luni de zile, chiar ani. Nu putea ajunge între străini roşie la faţă şi gâfâind. Se strădui să-şi încetinească mersul, să păşească dreaptă. I se uscaseră gura şi gâtul. Îi venea să se oprească şi să bea ploaia de pe frunzele tufişurilor de pe marginea drumului, să întindă limba să strângă toţi stropii reci ce acopereau firele de iarbă. Dar ar fi însemnat să se poarte ca un copil. Drumul era mai lung decât crezuse. Se afla măcar pe drumul spre oraş? Dacă greşise şi pornise pe un drum de ţară, vreo cărare fără sfârşit, ce ducea în pustietate?
La cuvântul acesta — pustietate — un fior rece îi străbătu trupul, oprind-o în mijlocul unui pas.
Se uită înapoi, să vadă cetatea, scumpa, înghesuita, calda, minunata cetate, cu ziduri, acoperişuri, străzi, figuri, voci, cu casa ei, viaţa ei, dar nu zări nimic, chiar şi turnul dispăruse în urma curburii drumului. Câmpurile şi dealurile erau pustii. Vântul puternic bătea dinspre marea părăsită.
N-ai de ce să te temi, îşi spuse Luz. De ce eşti atât de fricoasă? Nu te poţi rătăci. Eşti pe drum, dacă nu-i drumul spre oraş n-ai decât să te întorci şi vei ajunge acasă. Nu urci, deci n-ai cum să dai peste un scorpion de stâncă. Nu eşti în pădure, n-ai cum să nimereşti peste un trandafir otrăvit, de ce ţi-e frică, n-are cine să-ţi facă rău, pe drum eşti în siguranţă…
Dar mergea îngrozită, cu ochii la fiecare piatră, tufiş sau crâng, până când zări, peste culmea unei ridicături pietroase, acoperişuri roşii şi simţi miros de fum. Intră încet în oraş. Faţa i se uscase, îşi ţinea spatele drept şi şalul strâns în jurul ei.
Casele mici erau risipite printre copaci şi grădini de legume. O mulţime de case, dar locul nu era izolat, înconjurat de ziduri protectoare ca în cetate. Doar un fel de tabără împrăştiată, ce părea umilă în după-amiaza liniştită, ploioasă. Nu se vedeau oameni. Luz mergea încet pe strada principală, încercând să se decidă — să chem bărbatul acela? să bat la uşa asta?
De nicăieri, apăru un copil ce se uita la ea. Avea pielea deschisă la culoare, dar murdară de noroi de la tălpi la genunchi şi de la degete la coate, cu pete peste tot, încât părea pestriţ sau tărcat. Hainele de pe el erau şi ele dungate şi pătate în diferite nuanţe de noroi.
— Bună, zise el, după un timp. Cine eşti?
— Luz Marina. Tu cine eşti?
— Marius, răspunse el şi începu să se îndepărteze.
— Ştii unde locuieşte Lev Shults?
N-ar fi vrut să-l vadă pe Lev, ar fi preferat să întâlnească un străin, însă nu-şi amintea alt nume. Vera îi vorbise despre mulţi dintre ei, îl auzise pe tatăl ei menţionând numele "conducătorilor de cercuri", dar acum nu şi le reamintea.
— Care Lev? zise Marius, scărpinându-şi urechea şi adăugând un strat gros de mâl pe ea.
Locuitorii din oraş păreau că nu foloseau între ei nume de familie, ci doar în relaţiile cu oraşul.
— E tânăr şi este…
Nu ştia ce-i Lev, un conducător, un căpitan, un şef…
— Casa lui Sasha e acolo, zise copilul pestriţ, întinzând un deget lung, plin de noroi, apoi dispăru, de parcă s-ar fi transformat într-o parte a ceţii şi noroiului general.
Luz strânse din dinţi şi se duse spre casa ce-i fusese arătată. N-avea de ce să-i fie frică. Era doar un loc murdar. Copiii erau murdari, iar locuitorii ţărani. Va transmite mesajul cui va deschide uşa, iar cu asta termina, se va întoarce acasă, în camerele înalte, curate ale Casei Falco.
Bătu în uşă. Lev deschise.
Îl recunoscu, deşi nu-l văzuse de doi ani. Era îmbrăcat doar pe jumătate, fusese trezit din siestă, o privea cu stupiditatea blândă, copilărească a celui pe jumătate treaz.
— Oh, zise el, căscând, unde-i Andre?
— Sunt Luz Marina Falco. Din cetate.
Înfăţişarea blândă se schimbă, tânărul se trezi.