— Luz Marina Falco, zise el.
Silueta lui brunetă, slabă, se însufleţi. Se uită la ea, dincolo de ea, căutându-i însoţitorii, apoi iar la ea, cu ochii atenţi, plini de simţire, uimiţi, amuzaţi, neîncrezători.
— Eşti aici… cu…
— Am venit singură. Trebuie să-ţi spun…
— Vera! zise el, fără zâmbet pe figură, cu încordare şi pasiune.
— Vera e bine. Şi ceilalţi. E vorba de tine, de oraş. S-a întâmplat ceva noaptea trecută, nu ştiu ce. Tu ştii.
El dădu din cap privind-o.
— Sunt furioşi, vor veni aici, cred că mâine noapte. Oamenii pe care i-a pregătit tânărul Macmilan. Vor încerca să vă ia prizonieri pe tine şi ceilalţi conducători, apoi — să-i înfurie pe ceilalţi încât să riposteze, să-i înfrângă şi să-i pună să muncească pe latifundie, ca pedeapsă pentru răscoală. Vor veni după lăsarea întunericului, cred că mâine, dar nu-s sigură, vreo patruzeci, toţi cu muschete.
Lev continua s-o privească. Nu spuse nimic. În tăcerea lui se auzea întrebarea pe care nu şi-o pusese singură.
Iar întrebarea o luă prin surprindere, se afla atât de departe de începutul răspunsului, încât rămase privindu-l, cu figura înroşindu-se de uimire şi teamă, fără să scoată un cuvânt.
— Cine te-a trimis, Luz? întrebă el, blând, în cele din urmă.
Era normal ca acesta să fie răspunsul lui la întrebare, pentru că trebuia să presupună că minţea sau fusese folosită pentru înşelăciune sau spionaj de Falco. Era normal să-şi închipuie că-şi slujea tatăl, nu că-l trăda. Tot ce putea face era să dea din cap. Mâinile şi picioarele îi tremurau, prin ochi îi treceau fulgerări de lumină. Simţea că i se face rău.
— Trebuie să mă întorc, zise ea, dar nu se mişcă, pentru că picioarele n-o mai ascultau.
— Te simţi bine? Intră, stai jos. Doar un minut.
— Sunt ameţită, zise ea.
Vocea îi suna subţire, plângăreaţă, îi era ruşine de ea. El o conduse înăuntru, iar ea se aşeză pe un scaun, lângă o masă, într-o cameră întunecoasă, lungă, scundă. Îşi trase şalul de pe cap, să scape de căldura şi greutatea lui. Lucrul acesta o ajută, obrajii i se răcoriră, luminile încetară să-i fulgere prin ochi, se obişnui cu întunericul din cameră. Lev stătea lângă ea, la capătul mesei. Era desculţ, doar în pantaloni. Stătea liniştit. Nu-i vedea faţa, dar nu simţea în liniştea lui ameninţare, furie sau nemulţumire.
— M-am grăbit, zise ea. Am vrut să mă întorc repede. Drumul a fost lung, am obosit.
Apoi se stăpâni, îşi dădu seama unde se afla, dincolo de teamă şi agitaţie, într-un loc din interiorul ei, un colţ tăcut, unde mintea putea să se odihnească şi să gândească. Gândi şi în cele din urmă, vorbi din nou.
— Vera locuieşte la noi. În Casa Falco. Ştiai? Suntem împreună în fiecare zi. Discutăm. Eu îi spun ce-am auzit că se întâmplă, iar ea îmi spune… tot felul de lucruri… Am încercat s-o fac să se întoarcă aici. Să te avertizeze. N-a vrut, a spus că a făgăduit să nu fugă, că trebuie să-şi respecte promisiunea. Aşa că am venit eu. I-am auzit vorbind, pe tatăl meu şi Herman Macmilan. Am ascultat, m-am dus sub fereastră să-i aud. Ce-au spus m-a înfuriat. M-a scârbit. Aşa că, pentru că Vera n-a vrut să vină, am venit eu. Ai aflat de paznicii cei noi ai lui Macmilan?
Lev dădu din cap atent, privind-o.
— Nu, zise ea, sec. Nimeni nu se foloseşte de mine. Doar Vera ştie că am părăsit casa. Am venit pentru că m-am săturat să fiu folosită, de minciuni şi de faptul că nu fac nimic. Poţi să mă crezi sau nu. Nu-mi pasă.
Lev dădu iar din cap, clipind.
— Te cred. Dar ia-o mai încet…
— N-am timp. Trebuie să mă întorc înainte să-şi dea seama cineva că lipsesc. Tatăl meu l-a pus pe tânărul Macmilan să pregătească o trupă de fii de şefi, o armată specială ce va fi folosită împotriva oamenilor voştri. De două săptămâni nu vorbesc altceva. Vin aici din cauza a ceva ce s-a întâmplat în Valea din Sud, să te prindă împreună cu ceilalţi conducători şi să-i oblige pe oamenii tăi să riposteze, să-ţi trădeze ideea de pace sau nonviolenţă, cum îi spui tu. Iar voi veţi lupta şi veţi pierde, pentru că-s luptători mai buni şi au arme. Îl ştii pe Herman Macmilan?
— Numai din vedere, spuse Lev.
Era complet diferit de bărbatul al cărui nume abia îl rostise şi a cărui imagine îi umplea mintea — figură splendidă, trup musculos, piept larg, picioare lungi, mâini puternice, îmbrăcăminte groasă, tunică, pantaloni, cizme, centură, haină, pistol, bici, cuţit… Bărbatul acesta era desculţ. Îi vedea coastele sub pielea întunecată, fină, a pieptului.
— Îl urăsc pe Herman Macmilan, spuse Luz, fără grabă, vorbind din colţul rece din interiorul ei, în care putea gândi. Are sufletul cât o unghie. Ar trebui să-ţi fie frică de el. Mie îmi e. Îi place să facă rău oamenilor. Nu încerca să vorbeşti cu el, aşa cum faceţi voi. Nu te va asculta. E atât de plin de el. Tot ce poţi face cu un asemenea om e să-l loveşti sau să fugi. Eu am fugit. Mă crezi?
Acum putea să-l întrebe.
Îi privi mâinile, pe speteaza scaunului. Strângeau puternic barele din lemn. Mâinile lui erau nervi şi oase sub pielea întunecată, puternice, fragile.
— Bine. Trebuie să mă întorc, zise ea şi se ridică.
— Aşteaptă. Trebuie să povesteşti şi celorlalţi.
— Nu pot. Spune-le tu.
— Ai spus că ai fugit de Macmilan. Te întorci la el?
— Nu. La tatăl meu, la casa mea… Avea dreptate era acelaşi lucru.
— Am venit să vă avertizez, zise ea, sec, pentru că Macmilan înşeală şi merită să fie înşelat. Asta-i tot.
Dar nu era.
Se uită pe uşa deschisă şi văzu uliţa pe care trebuia să meargă până-n stradă, apoi pe drum, până în oraş şi pe străzile acestuia, până la casa ei, la tatăl ei…
— Nu înţeleg, zise ea aşezându-se iar, brusc, pentru că tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Nu gândesc. Vera a spus…
— Ce-a spus?
— Să stau şi să gândesc.
— A…
— Aşteaptă. Trebuie să mă gândesc. N-am făcut-o atunci, trebuie s-o fac acum.
Rămase liniştită pe scaun câteva minute, cu mâinile strânse.
— Vera a spus că acesta-i un război. Am trădat tabăra tatălui meu. Vera e ostatecă în cetate. Voi fi ostatecă în oraş. Dacă ea nu poate pleca, nu voi putea nici eu. Va trebui să suport asta.
Răsuflarea i se opri în gât, scoase un sunet înăbuşit la sfârşitul frazei.
— Noi nu luăm ostateci sau prizonieri, Luz
— N-am spus că luaţi. Am spus că rămân aici. Că am ales să rămân aici. Îmi dai voie?
Lev începu să se plimbe prin cameră, aplecându-se în mod automat când trecea pe sub grinzile joase. Cămaşa i se usca pe un scaun, în faţa focului. Şi-o puse, se duse în camera din fund, veni cu pantofii în mână, se aşeză pe un scaun lângă masă să se încalţe.
— Poţi să stai aici, zise el. Oricine poate. Noi nu obligăm pe nimeni să plece, nu obligăm pe nimeni să rămână. Dar ce va crede tatăl tău? Chiar dacă ar crede că ai rămas de bunăvoie…
— Nu-mi va permite. Va veni să mă ia.
— Cu forţa.
— Da, cu forţa. Fără îndoială, împreună cu Macmilan şi armata lui.
— Atunci vei deveni pretextul pe care-l caută pentru a recurge la violenţă. Trebuie să te întorci acasă, Luz
— Pentru siguranţa voastră, spuse ea.
Gândise cu voce tare, văzând ce făcuse şi care puteau fi consecinţele. Dar Lev rămase nemişcat, cu un pantof — unul murdar, vechi observă ea — în mână.
— Da, spuse el, pentru siguranţa noastră. Ai venit aici pentru siguranţa noastră. Acum te vei întoarce pentru siguranţa noastră. Dacă vor descoperi că ai fost aici? Nu, spuse el, după o pauză. Nu te poţi întoarce. Vei fi prinsă în minciuni — a ta şi a lor. Ai venit aici pentru Vera, pentru noi. Eşti alături de noi.
— Nu, nu sunt, spuse furioasă Luz, dar lumina şi căldura de pe figura lui Lev o zăpăciseră.
Vorbea cu atâta linişte, cu atâta certitudine! Zâmbea.
— Luz, îţi aminteşti de vremea când am fost la şcoală? întotdeauna am vrut să vorbesc cu tine, dar n-am avut curaj. Am discutat doar o dată, la apus, când m-ai întrebat de ce nu lupt cu Angel şi banda lui. N-ai fost niciodată ca alte fete din oraş, nu te potriveai cu ele, nu le aparţineai. Tu faci parte din cei de aici. Adevărul are importanţă pentru tine. Îţi aminteşti când te-ai înfuriat pe un profesor, când a spus că iepurii nu hibernează, iar Timmo a încercat să-i spună că găsise o peşteră plină cu iepuri hibernând, iar profesorul a vrut să-l biciuiască pentru obrăznicie?
— Am spus că o să-l reclam tatălui meu, zise Luz, albă la faţă.
— Te-ai ridicat în picioare, ai spus că profesorul nu cunoaşte adevărul şi-l biciuia pe Timmo pentru că i-l spunea — aveai doar paisprezece ani. Luz, vino cu mine, vom merge în casa lui Elia. Le vei spune ce mi-ai spus mie şi vom stabili ce avem de făcut. Nu te poţi întoarce acum ca să fii pedepsită, făcută de râs! Poţi locui la Southwind, are casa afară din oraş, vei avea linişte. Vino cu mine, nu putem pierde timpul!
Întinse mâna spre ea, peste masă. Mâna lui fină, caldă, plină de viaţă. Ea o luă şi-l privi în ochi, iar ochii ei se umplură de lacrimi.
— Nu ştiu ce să fac, spuse ea, plângând. Ţi-ai pus doar un pantof, Lev.
CAPITOLUL 8
Aşa scurt cum era timpul, toată comunitatea trebuia adunată laolaltă, să fie împreună, să reziste. Graba era într-adevăr în favoarea lor, pentru că fără nici o constrângere cei temători şi lipsiţi de curaj s-ar fi putut retrage. Sub ameninţarea unui atac iminent, toţi erau nerăbdători să găsească şi să menţină centrul, forţa grupului.
Exista un centru şi el se afla acolo — era chiar centrul, el cu Andre, Southwind, Martin, Italia, Santha şi toţi ceilalţi, cei tineri, cei hotărâţi. Vera nu se afla acolo şi totuşi se afla, în toate hotărârile lor, cu blândeţea şi fermitatea ei nestrămutată. Elia nu se afla acolo, el şi Jewel şi alţi câţiva, majoritatea oameni mai în vârstă stăteau de-o parte, trebuia să stea de-o parte, fiindcă voinţa lor nu era voinţa comunităţii. Elia nu fusese niciodată pe de-a-ntregul pentru planul emigrării şi acum susţinea că merseseră prea departe, că fata trebuie trimisă imediat înapoi la tatăl ei, cu o delegaţie care să "se aşeze cu Sfatul şi să discute — dacă ne-am aşeza să stăm de vorbă unii cu alţii, n-ar fi nevoie de toată neîncrederea asta şi de sfidare…"
— Oamenii înarmaţi nu stau la discuţii, Elia, zise bătrânul Lyons obosit.
Cei tineri nu se îndreptară spre Elia, ci spre "oamenii Verei". Lev simţea forţa prietenilor lui şi a întregii comunităţi susţinându-l şi fiind de partea lui. Părea că el nu e Lev singur, ci Lev de o mie de ori — el, dar el mărit, uriaş, nemărginit, amestecat cu toţi ceilalţi, eliberat, aşa cum niciodată n-ar putea fi un om singur liber.
Nu prea era nevoie să se sfătuiască, să le explice oamenilor ce au de făcut, rezistenţa îndârjită şi răbdătoare pe care trebuia s-o opună violenţei din Cetate. Ştiau deja, gândeau pentru el şi el pentru ei; vorbele lui exprimau voinţa lor.
Luz era străina, autoexilată: prezenţa ei în Shantih accentua prin contrast această senzaţie de comunitate perfectă şi o întărea prin milă. Ştiau de ce venise şi încercaseră să se poarte frumos cu ea. Era singură printre ei, speriată şi bănuitoare, retrasă în mândria şi aroganţa ei de fiică a Şefului de câte ori nu înţelegea. Dar înţelegea, se gândi Lev, oricât de mult ar fi împiedicat-o raţiunea; înţelegea cu inima, pentru că venise la ei încrezătoare.
Când el îi spuse lucrul ăsta, că era şi fusese întotdeauna în cuget una de-a lor, una din Oamenii Păcii, ea arboră privirea ei dispreţuitoare.
— Nici nu ştiu ce înseamnă ideile astea ale voastre, zise.
Dar de fapt învăţase multe de la Vera; şi în acele zile ciudate, încordate, fără activitate, de aşteptare a unui mesaj sau a atacului din partea Cetăţii, când munca obişnuită era întreruptă şi "oamenii Verei" stăteau mult împreună, Lev vorbi cu ea cât putu de des, dorind s-o aducă printre ei cu totul, în centru, unde era atât de multă pace şi forţă şi unde nu erai singur.
— E foarte plictisitor, zău, explică el, un fel de listă cu reguli, ca la şcoală. Mai întâi faci una, apoi alta. Mai întâi încerci negocierea şi arbitrarea problemei, oricare ar fi ea, cu mijloacele şi instituţiile existente. Încerci să stai de vorbă, aşa cum spune Elia într-una. În etapa asta însemna ca grupul Verei să discute cu Consiliul, înţelegi? N-a mers. Aşa că ajungi la etapa a doua: noncooperarea. Un fel de a te aşeza şi sta liniştit, ca ei să ştie că ai vorbit serios. Aici suntem noi acum. Apoi urmează etapa a treia, pe care o pregătim acum: elaborarea unui ultimatum. Un apel final, ce oferă o soluţie creatoare şi explicarea clară a celor ce vor urma dacă nu vor fi de acord cu soluţia asta.
— Şi ce va urma, dacă nu vor fi cumva de acord?
— Trecem la etapa a patra. Nesupunerea civilă.
— Ce înseamnă asta?
— Refuzul de a ne supune ordinelor legilor, oricare ar fi ele, emise de autoritatea contestată. Noi ne întemeiem propria autoritate, independenţă, în paralel, şi ne vedem de treabă.
— Pur şi simplu?
— Pur şi simplu! zise el zâmbind. Ştii, pe Pământ a mers mereu. Faţă de tot felul de ameninţări, închisori, torturi, atacuri. Poţi citi despre asta, ar trebui să citeşti "Istoria…" Mirovskăi.
— Nu pot citi cărţi, zise fata cu aerul ei dispreţuitor. Am încercat odată să citesc una… Dacă mergea atât de bine, de ce aţi fost alungaţi de pe Pământ?
— Nu erau destui de-ai noştri. Guvernele erau prea mari şi prea puternice. Dar nu ne-ar fi trimis în exil, nu-i aşa, dacă nu s-ar fi temut de noi.
— Aşa spune tatăl meu despre strămoşii lui, observă Luz.
Avea sprâncenele apropiate de ochii negri şi pătrunzători. Lev o urmări liniştit o clipă de calmul ei şi captivat de ciudăţenia ei. Fiindcă, oricât ar fi susţinut ea că e de-a lor, nu era; nu semăna cu Southwind, nici cu Vera, cu nici o femeie pe care o cunoştea el. Era altfel, o străină pentru el. Ca la bâtlanul cenuşiu de la Meeting Pool, era în ea o tăcere, o tăcere care îl respingea, îl respingea spre alt centru.
Era atât de captivat, atât de absorbit privind-o, încât, deşi Southwind spuse ceva, el nu auzi, iar când vorbi chiar Luz fu din nou uimit şi o clipă încăperea cunoscută din casa lui Southwmd păru ciudată, un loc străin.
— Aş vrea să uităm toate astea, zise ea. Pământul — e la o sută de ani distanţă, o altă lume, un alt soare, ce ne pasă nouă aici? Noi suntem aici, acum. De ce să nu facem cum vrem noi? Eu nu sunt de pe Pământ. Voi nu sunteţi de pe Pământ. Asta e lumea voastră… Ar trebui să-i dăm un nume al ei.
— Ce nume?
— Unul care nu înseamnă nimic. Ooboo, sau Baba. Sau să-i spunem Noroi. Totul e noroi — dacă Pământul se numeşte "pământ", de ce să nu se numească asta "noroi"?
Părea furioasă, aşa cum părea de multe ori, dar când Lev râse, râse şi ea. Southwind zâmbi doar, şi zise cu vocea ei blândă:
— Da, aşa e. Şi apoi putem să creăm o lume a noastră, în loc să-i imităm într-una pe cei de pe Pământ. Dacă n-ar fi existat violenţă, n-ar fi trebuit să fie nici nonviolenţă…
— Începem cu noroi şi clădim o lume, zise Lev. Dar nu înţelegi că tocmai asta facem?
— Facem plăcinte din noroi, spuse Luz.
— Clădim o lume nouă.
— Din fărâme de la cea veche. Dacă oamenii uită ce s-a întâmplat în trecut, trebuie să refacă totul, nu ajung niciodată în viitor. De aceea se luptă într-una în războaie pe Pământ. Uită cum a fost ultimul. Noi începem de la început. Pentru că ţinem minte vechile greşeli şi nu le facem.
— Uneori am impresia, zise Andre, care şedea pe cuptor, reparând o sanda pentru Southwind — în timpul liber se ocupa cu cârpăceala — dacă nu te superi Luz, că în Cetate ei ţin minte toate greşelile vechi ca să le poată repeta.
— Nu ştiu, spuse ea cu nepăsare.
Se ridică şi merse la fereastră. Era închisă, pentru că ploaia nu se oprise şi vremea era mai rece, cu un vânt de la răsărit. Focul mic din cuptor încălzea şi lumina camera. Luz se aşeză cu spatele la odăiţă, privind prin ochiurile mici şi aburite de geam la câmpurile întunecate şi norii bătuţi de vânt.
În dimineaţa în care venise la Shantih, după ce vorbise cu Lev şi cu ceilalţi, îi scrisese o scrisoare tatălui ei. Una scurtă, chiar dacă îi trebuise toată dimineaţa s-o scrie. I-o arătase întâi lui Southwind, apoi lui Lev. Când el o privi acum, silueta dreaptă şi fermă proiectată în lumină, revăzu scrisoarea ei, rânduri drepte, negre şi băţoase. Scrisese: