— Nimeni n-a spus. Nu ni s-a permis să vorbim. A fost un complet de judecată, cu judecător. Judecătorul a vorbit.
— Cine a fost judecătorul?
— Macmilan.
— Tânărul Macmilan?
— Nu, cel bătrân, Consilierul. Totuşi, cel tânăr era acolo. Ce băiat bun! Ca un copac! Şi zâmbea tot timpul. Un tânăr de treabă.
Auzind veştile despre întoarcerea prizonierilor, Lev apăru în fugă. Îl îmbrăţişa pe primul care veni spre el din grupul agitat ce se adunase în stradă să le ureze bun venit.
— V-aţi întors, v-aţi întors… Toţi?
— Da, da, ne-am întors toţi, acum poţi să mergi să cinezi!
— Ceilalţi, Hari şi Vera…
— Nu, ei nu. Pe ei nu i-am văzut.
— Lev spunea că nu poate mânca nimic până nu vă întoarceţi, a postit.
— Toţi suntem bine, du-te să cinezi, ce lucru stupid!
— V-au tratat bine?
— Ca pe oaspeţi, ca pe oaspeţi, afirmă bătrânul Pamplona. Toţi suntem fraţi. Nu-i aşa? Ne-au dat şi un mic dejun copios!
— Orezul pe care noi l-am cultivat, asta ne-au dat. Grozave gazde! Să-şi încuie oaspeţii într-un hangar la fel de negru ca noaptea şi la fel de rece ca budinca din noaptea trecută. Mă dor toate oasele şi vreau să fac o baie, toţi acei gardieni erau plini de păduchi, am văzut unul chiar pe gâtul celui care m-a arestat, un păduche de mărimea unghiei tale, oh, vreau o baie! Vorbise Kira, o femeie durdulie care sâsâia pentru că-şi pierduse doi dinţi din faţă. Ea susţinea că nu simte lipsa dinţilor, oricum aceştia o împiedicau să vorbească. Cine mă găzduieşte peste noapte? Nu mă duc acasă în East Village cu oasele înţepenite şi cu o duzină de păduchi mişunând în sus şi în jos pe şira spinării! Imediat, cinci sau şase oameni îi oferiră o baie, un pat, mâncare caldă. Toţi prizonierii eliberaţi priviră în urma lor şi făcură mare caz de situaţie. Lev şi Andre merseră în josul străduţei pe care se afla casa lui Lev. O vreme, păşiră în tăcere.
— Slavă Domnului! spuse Lev.
— Da. Slavă Domnului. S-au întors; a mers. Dacă şi Vera şi Jan şi ceilalţi s-ar fi întors cu ei. — Toţi sunt bine. Dar acest grup — nici unul dintre ei nu era pregătit, nu se gândiseră la asta, nu se pregătiseră. M-am temut că vor fi răniţi, m-am temut că vor fi înspăimântaţi, vor deveni nervoşi. Era responsabilitatea noastră, noi le-am cerut să stea jos. Noi i-am arestat. Dar au rezistat. N-au fost înspăimântaţi, nu s-au luptat, au ţinut post! Vocea lui Lev tremură. Era responsabilitatea mea.
— A noastră, spuse Andre: Nu noi i-am trimis, nu tu i-ai trimis; ei s-au dus. Au ales să meargă. Eşti istovit peste măsură, ar trebui să mănânci. Saşa! se aflau în faţa uşii de la intrare. Dă-i să mănânce acestui bărbat. Ei şi-au hrănit prizonierii, acum hrăneşte-l tu pe el.
Saşa, aşezat lângă vatră şi lustruind coada unei cazmale, ridică privirea; mustaţa i se zbârlise, sprâncenele i se ciufuliseră peste ochii adânciţi în orbite.
— Cine poate să-l determine pe fiul meu să facă ceea ce el nu vrea să facă? spuse el. Dacă vrea să mănânce, ştie unde este oala cu supă.
CAPITOLUL 5
Seniorul Consilier Falco a dat un dineu de gală. Pe tot timpul acestuia ar fi dorit însă sincer să nu fi dat un dineu de gală.
Ar fi trebuit să fie o petrecere în vechiul stil, stilul Vechii Lumi, cu cinci feluri de mâncare, cu haine festive şi conversaţie şi muzică după masă. Bărbaţii vârstnici sosiră la timp, fiecare dintre ei însoţit de soţie şi de una sau două fiice nemăritate. Câţiva dintre cei mai puţin vârstnici, cum ar fi tânărul Helder, sosiră, de asemenea la timp, împreună cu soţiile. Femeile stăteau lângă şemineul de la unul din capetele salonului Casei Falco, în lungile lor rochii de seară, etalându-şi bijuteriile şi sporovăind. Bărbaţii stăteau în picioare lângă şemineul de la celălalt capăt al salonului, în costumele lor negre de gală şi discutau. Totul părea să meargă bine, la fel cum mergea pe vremea când bunicul Consilierului Falco, Don Ramon, dădea dineuri de gală identice cu dineurile de gală de pe Pământ, aşa cum o spunea adesea Don Ramon cu satisfacţie şi convingere, pentru că, la urma urmei, tatăl său, Don Luis, se născuse pe Pământ şi fusese cel mai însemnat bărbat din Rio de Janeiro.
Dar câţiva dintre invitaţi nu sosiseră încă. Se făcuse târziu şi ei tot nu mai veneau. Consilierul Falco fu convocat de fiica sa la bucătărie: feţele bucătarilor erau tragice, superbul dineu urma să fie compromis. La ordinele sale, masa lungă fu dusă în salon şi aranjată. Oaspeţii se aşezară, primul fel fu servit, mâncat, debarasat, al doilea fel fu servit şi atunci, abia atunci, apărură tânărul Macmilian, tânărul Marquez, tânărul Weiler, senini şi dezinvolţi, fără nici un fel de scuze şi — ceea ce era mai grav — cu o întreagă gloată de prieteni de-ai lor, neinvitaţi: şapte sau opt masculi uriaşi, cu cravaşe la centură şi cu pălării cu boruri largi, despre care habar nu aveau că ar fi trebuit lăsate la intrare. Vorbeau tare şi urât. Tinerii, care băuseră înainte de a sosi, veniseră ca să se îmbuibe cu cea mai bună bere a lui Falco. Le ciupeau pe tinerele servitoare, dar le ignorau pe doamne. Se strigau peste masă şi îşi suflau nasul în şerveţele brodate. Când a sosit momentul suprem al dineului, friptura de iepure — Falco angajase zece vânători timp de o săptămână ca să-şi poată permite această extravaganţă — întârziaţii îşi umplură farfuriile într-un asemenea hal, încât felul de mâncare nu a mai putut să facă turul complet al mesei, iar unii dintre cei aflaţi la capătul celălalt n-au mai ajuns să-l guste. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu desertul, o budincă spumoasă, făcută din esenţă de amidon, cu fructe fierte şi nectar. Câţiva dintre tineri o excavară din boluri cu propriile degete.
Falco făcu un semn fiicei sale, aflată la capătul celălalt al mesei şi ea dădu semnalul de retragere al doamnelor în grădina-salon aflată în spatele casei. Asta îi făcu pe tinerii bărbaţi să-şi ia o şi mai mare libertate, tolănindu-se, scuipând, râgâind, înjurând şi îmbătându-se. Cupele mici şi pline cu coniacul care făcea faima distileriilor Casei Falco erau date pe gât ca şi cum ar fi fost pline cu apă. Tinerii ţipau la servitori şi-i năuceau ca să le umple din nou. O parte din ceilalţi tineri şi câţiva dintre bătrâni erau încântaţi de acest comportament grosolan: sau, probabil îşi imaginau că acesta era modul în care ar fi fost de aşteptat să se comporte la un dineu de gală, aşa că li se alăturară. Bătrânul Helder se îmbătă într-un asemenea hal, încât se duse să vomite într-un colţ pentru a se reîntoarce şi a reîncepe să bea.
Falco şi câţiva dintre prietenii săi apropiaţi, bătrânul Marquez, Burnier şi doctorul se retrăseseră spre şemineu şi încercau să discute; dar zgomotul din jurul mesei era asurzitor. Unii dansau, alţii se luaseră la harţă; muzicanţii angajaţi să cânte după masă se amestecaseră cu invitaţii şi începuseră să bea ca peştii. Tânărul Marquez ţinea pe genunchi o tânără servitoare care stătea acolo albă la faţă, plângând şi murmurând:
— O, Jesus Maria! Oh, Jesus Maria!
— Tare veselă petrecere, Luis, spuse bătrânul Burnier, după o izbucnire mai supărătoare decât celelalte, de muzică şi urlete.
Falco îşi păstra în continuare cumpătul. Chipul său arăta calm atunci când răspunse:
— O dovadă a degenerării noastre.
— Tinerii noştri prieteni nu sunt obişnuiţi cu asemenea distracţii. Numai casa Falco ştie cum să dea un banchet în vechiul stil, adevăratul stil al Pământului.
— Sunt degeneraţi, spuse Falco.
Cumnatul său, Cooper, un bărbat de şaizeci de ani, oftă:
— Am pierdut stilul Pământului.
— Nu chiar de tot, replică un bărbat din spatele lor. Se întoarseră cu toţii. Era Herman Macmilian, unul dintre ultimii sosiţi; se îndopase şi urlase împreună cu ceilalţi, dar nu dădea semne că s-ar fi îmbătat, poate doar cu excepţia culorilor intense ale chipului său frumos.
— Mi se pare, domnilor, că tocmai suntem pe punctul de a redescoperi stilul Pământului. La urma urmelor, cine au fost strămoşii noştri care au venit din Lumea Veche? Bărbaţi viteji, îndrăzneţi, bărbaţi puternici, care ştiau cum să trăiască. Acum învăţăm din nou cum să trăim. Planuri, legi, reguli, maniere ce-au făcut toate astea din noi? Suntem sclavi, femei? De ce ne-ar fi teamă? Suntem bărbaţi, bărbaţi liberi, stăpânii unei lumi întregi. Cu timpul ne recăpătăm moştenirea; asta este, domnilor. Zâmbi plin de respect, încă perfect încrezător în sine.
Falco fu impresionat. Poate că această compromitere a dineului de gală va servi, până la urmă, unor scopuri. Acest tânăr Macmilian, care nu i se păruse niciodată a fi altceva decât un animal musculos, o posibilă partidă pentru Luz Marina, dădea dovadă atât de o voinţă puternică, cât şi de minte, aptitudini bărbăteşti.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, Don Herman, spuse el. Dar înţeleg să fiu de acord cu dumneavoastră pentru că mai sunteţi încă în stare să purtaţi o conversaţie. Spre deosebire de majoritatea prietenilor noştri de acolo. Un bărbat trebuie să fie în stare să bea şi să rămână lucid, în egală măsură. Atâta timp cât doar dumneavoastră dintre tineri păreţi a fi capabil să le faceţi pe amândouă deodată, spuneţi-mi ce gândiţi despre ideea mea de a crea latifundii?
— Astea ar fi nişte ferme mari?
— Da. Ferme mari, terenuri întinse, plantate cu o singură cultură; pentru eficienţă. Ideea mea este să alegem administratori dintre cei mai buni tineri pe care îi avem; să-i dăm fiecăruia câte o zonă întinsă pe care să o transforme într-o moşie şi suficienţi ţărani pentru a o lucra şi să-i lăsăm să o conducă aşa cum cred de cuviinţă. În acest fel se va produce mai multă mâncare. Populaţia excesivă din Shanty va fi pusă la muncă şi ţinută sub control, pentru a preveni prea multele discuţii despre independenţă şi noi colonii. Iar următoarea generaţie a Bărbaţilor Oraşului va include şi un număr de membri aleşi dintre marii moşieri. Am stat împreună, pentru a ne păstra tăria, destul de mult timp. Este momentul — aşa cum aţi spus-o — să ne desfăşurăm, să ne folosim libertatea, să ne constituim singuri în stăpâni ai acestei lumi care ne aparţine.
Herman Macmilian asculta zâmbind. Buzele sale minunat conturate schiţau un zâmbet aproape constant.
— Nu-i o idee rea, spuse. Nu-i deloc o idee rea, Senior Consilier.
Falco se înarmă cu vocea sa protectoare, pentru că decisese că Herman Macmilian era un individ care-i putea fi de folos.
— Gândiţi-vă la asta, spuse. Gândiţi-vă singur la asta. Ştia că tânărul Macmilian chiar asta şi făcea. Cum v-ar plăcea să deţineţi o asemenea moşie, Don Herman? Un mic… care este cuvântul, vechiul cuvânt…
— Regat, completă bătrânul Burnier.
— Da. Un mic regat numai al dumneavoastră. Ce părere aveţi?
Vorbise flatându-l şi Herman Macmilian se umflase în pene. În supraestimarea de sine există întotdeauna un locşor pentru şi mai multă supraestimare de sine.
— Nu-i rău, oftă raţional, Macmilian
— Ca să ducem planul la îndeplinire avem nevoie de vigoarea dumneavoastră tinerească şi de înţelepciune. Deschiderea unor noi ferme a fost întotdeauna o afacere lentă. Munca forţată este unicul mod de a desţeleni în timp scurt teritorii întinse. Dacă aceste frământări din Shanty vor continua, vom avea destui ţărani rebeli pe care să-i condamnăm la muncă silnică. Dar, atâta timp cât toate astea sunt doar vorbe şi nu fapte, trebuie să-i împingem din spate, trebuie să pocnim din bici, ca să-i facem să lupte, trebuie să-i împingem spre o răscoală, înţelegeţi? Cum vi se pare un asemenea gen de acţiune?
— O adevărată plăcere, Senior. Viaţa este plictisitoare aici. Nu ne dorim nimic altceva decât acţiune.
"Acţiune, gândi Falco, este ceea ce-mi trebuie şi mie. Mi-ar face mare plăcere să-i scot dinţii din gură acestui tânăr îngâmfat. Dar este pe punctul de a-mi deveni folositor, aşa că îl voi folosi" şi zâmbi.
— Iată ce speram să aud! Ascultaţi, Don Herman. Aveţi influenţă asupra tinerilor — un dar natural de conducător. Acum spuneţi-mi ce credeţi despre această idee. Gardienii noştri sunt suficient de loiali, dar sunt indivizi mărginiţi, proşti, uşor de păcălit de trucurile celor din Shanty. Ceea ce ne-ar trebui pentru a-i conduce ar fi o trupă de militari de elită, tineri aristocraţi, curajoşi, inteligenţi şi comandaţi cum se cuvine. Bărbaţi cărora să le fie dragă lupta ca şi curajoşilor noştri strămoşi de pe Pământ. Credeţi că o asemenea trupă ar putea fi organizată şi antrenată? Cum ne sugeraţi să demarăm?
— Tot ceea ce vă trebuie este un conducător, spuse fără ezitare Herman Macmilian. Pot să antrenez o astfel de trupă într-o săptămână sau două.
După acea noapte, tânărul Macmilian deveni un vizitator frecvent al Casei Falco, venind cel puţin o dată pe zi ca să stea de vorbă cu Consilierul. Ori de câte ori Luz se afla în partea din faţă a casei, i se părea că Macmilian se afla şi el acolo; aşa că îşi luă obiceiul să petreacă mai mult timp în propria ei cameră, sau mansardă, sau în grădina-salon. Îl evitase întotdeauna pe Herman Macmilian şi nu din cauză că i-ar fi displăcut — era imposibil să-ţi displacă o persoană atât de arătoasă — ci din cauză că era umilitor să ştie că toţi cei care îi vedeau pe Luz şi pe Herman împreună îşi spuneau unul altuia, o gândeau şi o spuneau:
— Ah, în curând se vor căsători.
Fie că o dorea sau nu, el purta cu sine ideea de căsătorie, constrângând-o şi pe ea să se gândească la asta; aşa că, independent de propria-i voinţă, fără măcar s-o gândească, fusese întotdeauna foarte rezervată în faţa lui. Acum i se întâmpla la fel, cu o excepţie: văzându-l zi de zi, ca pe un obişnuit de-al casei, decisese că — în ciuda oricărui fapt, în mod extravagant şi regretabil — poate să-ţi fie dezagreabil chiar şi un bărbat cât se poate de agreabil.
Venise în grădina-salon din spatele casei, fără să bată la uşă şi stătea nemişcat, în picioare, o siluetă graţioasă şi totodată solidă, cu tunica prinsă strâns în centură. Cuprinse cu privirea încăperea care se deschidea în faţa marii grădini centrale, în jurul căreia fusese construită partea din spate a casei. Uşile grădinii erau deschise şi zgomotul unei ploi mărunte şi domoale care cădea peste aleile şi boschetele grădinii dădea încăperii un aer tihnit.
— Deci aici te ascunzi, spuse.
Luz se ridicase de pe scaun atunci când îl văzuse apărând. Purta o fustă din pânză de casă, închisă la culoare şi o bluză albă, cu mâneci lungi, care abia se distingea în lumina scăzută. În spatele ei, în umbră, era încă o femeie care, aşezată pe scaun torcea cu un fus mic.
— Întotdeauna te ascunzi aici, da? repetă Herman. Nu înainta în cameră, poate aşteptând să fie invitat, poate — la fel de bine — conştient de efectul dramatic al prezenţei sale în cadrul uşii.
— Bună ziua, Don Herman. Îl cauţi pe tata?
— Tocmai am stat de vorbă cu el.
Luz oftă. Deşi era curioasă să ştie ce-şi tot vorbeau atât de mult în ultima vreme Herman şi tatăl ei, în mod cert nu avea de gând să-l întrebe. Tânărul înainta şi rămase în picioare în faţa lui Luz, privind-o cu un zâmbet amuzat. Îi luă mâna şi i-o ridică spre buze, sărutându-i-o. Luz şi-o smulse cu o grimasă de iritare.
— Este un obicei stupid, spuse întorcându-se pe jumătate.
— Toate obiceiurile sunt stupide, dar bătrânii noştri nu pot trăi fără ele. Îşi închipuie că lumea s-ar sparge în bucăţi. Sărutări de mâini, plecăciuni, seniorul ăsta, seniora cealaltă, toate cum erau făcute în Lumea Veche, istorie, cărţi, mofturi… Ei bine!
Luz râse fără să vrea. Era amuzant să-l asculţi pe Herman transformând cu atâta dezinvoltură în nonsensuri lucruri care îi încorsetau într-o atât de mare măsură şi atât de iritant viaţa.
— Gărzile negre progresează foarte bine, spuse el. Ar trebui să vii să ne vezi antrenându-ne. Vino mâine dimineaţă.
— Ce "Gărzi Negre"? întrebă ea cu ironie, aşezându-se şi reluându-şi lucrul de mână, o boneţică cu broderie fină pentru cel de-al patrulea copil pe care urma să-l nască Eva. Asta era problema cu Herman, dacă ai apucat să zâmbeşti sau să-i vorbeşti o dată cu naturaleţe sau l-ai făcut să simtă că îl admiri, forţează nota: o forţează în avantajul lui şi nu-ţi mai rămâne decât să-i dai imediat peste nas.
— Mica mea armată, răspunse el. Ce mai e şi asta? Se aşeză lângă ea pe canapeaua de răchită. Nu era loc suficient pentru corpul lui uriaş şi pentru corpul ei zvelt. Îşi trase fusta de sub el.