— O bonetă, răspunse, încercând să-şi controleze temperamentul care începuse să se revolte. Pentru copilul Evitei.
— O, Dumnezeule, da, ce animal de prăsilă mai e şi fata asta! Aldo şi-a cam umplut tolba. Nu primim bărbaţi însuraţi în Gardă. Am reuşit să strângem o ceată pe cinste. Trebuie să vii să-i vezi.
Luz executa o floricică microscopică şi nu-i răspunse.
— Am fost să arunc o privire peste pământurile mele. De asta n-am fost aici ieri.
— N-am observat, spuse Luz.
— Să-mi aleg proprietatea. O vale în jos, pe Râul Morii. Odată defrişat va fi un pământ straşnic. Casa mea va fi construită sus, pe o colină. Am ochit pe loc amplasamentul pentru ea. O casă mare, ca şi asta, dar mai mare, două etaje, cu balcoane de jur împrejur. Şi hambare şi o fierărie şi aşa mai departe. Apoi, jos, în vale, lângă râu, barăcile muncitorilor, acolo unde pot să-i supraveghez. Orezăriile în mlaştinile din zonele în care râul se lărgeşte, la capătul văii. Pe crestele dealurilor, livezi: copaci de mătase şi fructe. O să transform în cherestea câteva dintre păduri şi o să păstrez alte câteva pentru vânătoarea de iepuri. Va fi un loc splendid, un regat. Vino cu mine să-l vezi data viitoare când mă voi duce acolo. O să trimit o cabrioletă cu pedale a Casei Macmilian. Pentru o fată este prea mult de mers pe jos. Ar trebui să-l vezi.
— De ce?
— O să-ţi placă, spuse Herman cu o încredere de nezdruncinat. Cum ţi-ar plăcea să ai un loc aşa ca ăsta, numai al tău? Să stăpâneşti totul, cât poţi cuprinde cu privirea. O casă mare, o mulţime de servitori, propriul tău regat.
— Femeile nu sunt regi, spuse Luz, reîncepând să coasă. Lumina scăzuse cu adevărat mult prea mult acum pentru a mai distinge ceva, dar asta îi dădea o scuză pentru a nu privi spre Herman. El continua s-o privească fix, cu chipul concentrat şi lipsit de expresie: ochii îi păreau mai întunecaţi decât de obicei şi încetase să mai zâmbească. Deodată, deschise gura şi începu să râdă.
— Ha, ha! un râs prea firav pentru un bărbat atât de mare. Nu. Fără nici o excepţie femeile au întotdeauna o cale de a obţine ceea ce doresc, nu-i aşa, micuţa mea Luz?
Ea continua să coase fără să-i răspundă.
Herman îşi apropie faţa de a ei şi-i şopti:
— Descotoroseşte-te de femeia asta!
— Ce-aţi spus? întrebă Luz cu voce normală.
— Trimite-o de-aici! repetă Herman, făcând un semn dispreţuitor.
Luz împlântă cu grijă acul în cutia lui, îşi strânse aţele şi se ridică.
— Scuzaţi-mă, Don Herman. Trebuie să mă duc să vorbesc cu bucătarul, spuse şi ieşi. Cealaltă femeie continua să şadă, torcând. Herman rămase câtva timp aşezat, sugându-şi buzele; se ridică zâmbind şi ieşi cu paşi lenţi, cu degetele vârâte în curea.
După un sfert de oră Luz, privind prin uşa pe care ieşise şi nemaivăzându-l pe Herman Macmilian, se întoarse.
— Tâmpitul! spuse şi scuipă pe podea.
— E foarte arătos, spuse Vera, prinzând ultimele fire de mătase şi răsucindu-le repede într-un fir de tort fin şi uniform, punându-şi apoi fusul plin înapoi pe genunchi.
— Foarte, răspunse Luz. Ridică boneţica împachetată cu grijă la care lucrase, o privi, o transformă într-un ghemotoc şi o aruncă de-a lungul încăperii ca pe o minge.
— La dracu'! spuse.
— Felul în care ţi-a vorbit te-a înfuriat, spuse Vera mai mult interogativ.
— Felul în care vorbeşte, felul în care priveşte, felul în care stă, felul în care este… Uh! Mica mea armată, casa mea cea mare, servitorii mei, ţăranii mei, micuţa mea Luz. Dacă aş fi bărbat l-aş da cu capul de toţi pereţii până i-ar zbura dinţii săi mari din gură.
Vera râse. Nu râdea des de obicei, numai atunci când era stârnită.
— Nu, n-ai face-o.
— Aş face-o. L-aş ucide.
— O, nu. Nu. N-ai face-o. Pentru că dacă ai fi bărbat, ai şti că eşti la fel de puternic sau mai puternic decât el, aşa că nu ai avea nevoie s-o dovedeşti. Necazul este că eşti femeie, aici, unde ei toţi îţi repetă că eşti slabă, iar tu îi crezi. A fost nostim când a spus că văile din sud sunt prea departe pentru ca o fată să meargă pe jos până acolo! Vreo doisprezece kilometri!
— Niciodată n-am mers pe jos atât de departe. Probabil că nici jumătate din distanţa asta.
— Ei bine, asta vroiam să pricepi. Ei îţi spun că eşti slabă şi neajutorată. Şi dacă tu crezi, te înfurii şi vrei să pocneşti bărbaţii.
— Da, vreau, spuse Luz, învârtindu-se în jurul Verei. Vreau să pocnesc bărbaţii. Vreau şi probabil că o s-o şi fac.
Vera continua să stea, privind în sus spre fată:
— Da. Continuă plină de gravitate. Dacă te vei mărita cu un bărbat ca acesta şi vei trăi viaţa acestuia, atunci sunt de acord. S-ar putea să nu doreşti într-adevăr să pocneşti bărbaţii, dar o vei face.
Luz se întoarse cu faţa spre ea şi o privi ţintă.
— Asta este hiba, spuse în cele din urmă. Hidos! S-o spui în felul acesta. Să n-am nici o altă şansă decât să pocnesc bărbaţii şi să nu aibă, de fapt, nici o importanţă ceea ce doresc.
— Bine-nţeles că are importanţă ceea ce-ţi doreşti.
— Nu are, asta-i toată hiba.
— Are. Asta-i hiba. Tu alegi. Tu alegi dacă faci sau nu alegerea.
Luz rămase în picioare un timp, fixând-o cu privirea. Obrajii ei încă ardeau, roşii de febră, dar sprâncenele nu-i coborâseră, erau ridicate ca şi cum ar fi fost surprinsă sau înfricoşată, ca şi cum ceva cu totul neaşteptat le-ar fi ridicat, independent de voinţa ei.
Se mişcă nehotărâtă, apoi ieşi pe uşa deschisă în grădina care se înălţa în inima casei.
Atingerea picăturilor rare de ploaie pe faţa ei i se părea blândă.
Stropii de ploaie căzând în micul bazin al fântânii din centrul grădinii iscau inele delicate ce se întretăiau, fiecare inel alergând dintr-un impuls de mişcare spre exterior.
Un tremur fără sfârşit al cercurilor pasagere pe suprafaţa apei, în bazinul de piatră cenuşie.
Zidurile casei şi ferestrele închise plasate de jur împrejurul grădinii erau liniştite. Grădina părea o încăpere lăuntrică a casei, izolată, protejată. Dar o încăpere cu acoperişul smuls. O încăpere potopită de ploaie.
Braţele lui Luz erau ude şi reci. Se înfioră. Se întoarse spre uşă, reintrând în încăperea obscură în care stătea Vera.
Se opri în picioare între Vera şi lumină şi spuse cu o şoaptă răguşită:
— Ce fel de bărbat este tatăl meu?
Se lăsă tăcerea.
— Crezi că este cinstit din partea ta să mă întrebi aşa ceva? Sau din partea mea să răspund?… Ei bine, cred că totuşi este. Deci, ce pot spune? Este puternic, este rege… şi unul adevărat.
— Ăsta-i doar un cuvânt. Nu ştiu ce înseamnă.
— Există vechi poveşti: fiul regelui călăreşte un tigru… Ei bine, vreau să spun că are o forţă sufletească şi o grandoare a inimii. Dar când un bărbat este zăvorât între zidurile pe care singur le-a construit cât mai puternice şi cât mai înalte, din acel moment, în întreaga sa viaţă forţa nu-i va mai fi suficientă. Nu va mai putea ieşi din ele.
Luz străbătu încăperea, se opri să ridice boneţica de pe scaunul pe care aterizase şi rămase în picioare cu faţa întoarsă spre Vera, netezind micuţul fragment de îmbrăcăminte pe jumătate brodat.
— Nici eu nu voi mai putea, spuse.
— Oh, nu, nu, replică energic Vera. Tu nu eşti înăuntrul zidurilor împreună cu el. Nu el te protejează pe tine — tu îl protejezi pe el. Când bate vântul, nu bate în ei, ci în acoperişurile şi zidurile acestei Cetăţi pe care taţii săi au construit-o ca pe o fortăreaţă împotriva necunoscutului, ca pe o protecţie. Şi tu eşti o parte din ea, din acoperişurile şi zidurile sale, casa lui, Casa Falco. Oricare i-ar fi titlul, Senior, Consilier, Şef. La fel sunt toţi servitorii şi gardienii, toţi bărbaţii şi toate femeile cărora le poate da ordine. Toţi sunt parte din această casă, zidurile care să-l protejeze de vânt. Înţelegi ce vreau să-ţi spun? M-am exprimat atât de prosteşte. Nu ştiu cum s-o fac. Ceea ce vreau să înţelegi este că, după părerea mea, tatăl tău e un bărbat care ar putea fi grozav, dar a făcut o mare greşeală. N-a ieşit niciodată afară în ploaie.
Vera începu să înfăşoare firicelul de tors pe care îl torsese cu fusul, într-un ghem, uitându-se cu atenţie la el, în lumina scăzută.
— Şi uite aşa, pentru că nu vrea să fie rănit, greşeşte cu cei pe care îi iubeşte cel mai mult. Şi când vede ce-a făcut, în cele din urmă, este rănit la rândul său.
— Este rănit, el? ripostă cu violenţă fata.
— Oh, acesta este ultimul lucru pe care îl învăţăm despre părinţii noştri. Ultimul. Pentru că după ce îl învăţăm, ei nu ne mai sunt în veci părinţi, ci doar alte fiinţe ca şi noi…
Luz se aşeză pe canapeaua de răchită şi-şi puse boneţica pe genunchi, continuând s-o netezească cu grijă, cu două degete. După o vreme spuse:
— Sunt bucuroasă că ai venit aici, Vera.
Vera zâmbi şi continuă să răsucească firul subţire.
— Asta îmi este singura consolare.
Aşezată în genunchi, ţinând firicelul în aşa fel încât Vera să-l poată înfăşură cu mişcări egale, Luz spuse:
— Am fost proastă spunând aşa ceva. Vrei să te întorci înapoi la familia ta, tu eşti aici într-o închisoare.
— O închisoare foarte plăcută! Şi nu am familie. Bine-nţeles că vreau să mă întorc. Să vin şi să plec când îmi place.
— N-ai fost niciodată măritată?
— Sunt atât de multe altele de făcut, spuse Vera zâmbitoare şi cu blândeţe.
— Atât de multe altele de făcut! Pentru noi nu există nimic altceva de făcut.
— Nu?
— Dacă nu te măriţi nu eşti decât o fată bătrână. Faci bonetele pentru copiii altor femei. Comanzi bucătarului să facă supă de peşte. Eşti luată în râs.
— Ţi-e frică de asta, să nu fii luată în râs?
— Da. Foarte mult. Luz petrecu câteva momente descurcând o porţiune de fir care se încâlcise la capătul fusului. Nu-mi pasă dacă proştii râd de mine, spuse mult mai liniştită. Dar nu-mi place să fiu luată peste picior. Iar batjocura ar fi meritată cu adevărat. Pentru că îţi trebuie curaj pentru a fi într-adevăr femeie, tot atât de mult cât şi pentru a fi bărbat. Îţi trebuie curaj să fii cu adevărat căsătorită şi să dai naştere copiilor şi să-i creşti.
Vera îi privi faţa.
— Da. Aşa e. Mare curaj. Dar, totuşi, asta este singura ta alegere: căsătorie şi maternitate sau nimic?
— Ce altceva să mai fie aici pentru o femeie? Ce altceva contează cu adevărat?
Vera se întoarse puţin pentru a privi prin uşile deschise, în grădina cenuşie. Aruncă o privire şi oftă involuntar.
— Îmi doresc foarte mult un copil, spuse, dar vezi, sunt alte lucruri… care contează. Zâmbi şters. Oh, da, este o alegere. Dar nu singura. Poate că altcineva ar putea fi şi mamă şi orice altceva. Poate că altcineva ar putea să facă mai mult decât un singur lucru. Cu voinţă şi noroc… Norocul meu n-a fost bun, sau poate că eu l-am îndrumat greşit, am făcut alegerea cea mai puţin potrivită. Nu-mi plac compromisurile, înţelegi. Mi-am dat inima unui bărbat care… Îşi dăduse inima alteia. E vorba de Sasha Alexander Shults, tatăl lui Lev. Oh, cu mult timp în urmă, înainte ca tu să te fi născut. Aşa că el s-a căsătorit, iar eu am venit aici să fac munca pentru care eram bună, pentru că asta m-a interesat întotdeauna… dar n-au mai fost alţi bărbaţi care să mă intereseze. Şi chiar dacă m-aş fi măritat, aş fi stat în camera din spatele casei toată viaţa? Să ştii că dacă noi stăm în camera din spate, cu sau fără copii şi lăsăm tot restul universului bărbaţilor, atunci bine-nţeles că bărbaţii vor face totul şi vor fi totul. De ce să fie aşa? Ei nu sunt decât o jumătate din rasa umană. Nu este drept să-i lăsăm pe ei să facă totul. Nu este drept nici pentru noi. Pe de altă parte — şi zâmbi mai destinsă — îmi plac bărbaţii foarte mult, dar câteodată… sunt atât de proşti, atât de burduşiţi cu teorii… Merg drept înainte şi nu se opresc. Este periculos să faci asta. Este periculos să laşi totul pe mâna bărbaţilor, să ştii. Ăsta e unul dintre motivele pentru care mi-ar face plăcere să mă întorc acasă, măcar pentru o vizită. Să văd ce-au devenit Elia, cu teoriile lui şi dragul şi tânărul meu Lev, cu idealurile sale. Mi-e frică să nu meargă prea repede şi prea drept şi să nu ne împingă într-un loc din care să nu mai putem ieşi, într-o capcană. Vezi, mie mi se pare că punctul în care bărbaţii devin periculoşi este propria lor vanitate. Femeia are un centru, este un centru. Dar un bărbat nu este, el este un individ care se extinde. Aşa că se extinde şi înşfacă lucruri, le îngrămădeşte de jur împrejurul său şi spune:
— Sunt asta, sunt aia, aia sunt eu, asta sunt eu! Voi dovedi că sunt eu! Iată ceea ce încerc să spun despre tatăl tău. Dacă ar fi doar Luis Falco, ar fi mai mult decât de ajuns. Dar nu, el trebuie să fie Şeful, Consilierul, Tatăl şi aşa mai departe. Câtă irosire! Şi Lev este, de asemenea, teribil de vanitos, poate în acelaşi fel. O inimă mare, dar care nu este sigură unde se află centrul. Oh, aş dori să pot vorbi cu el, doar pentru zece minute şi să mă liniştesc… Vera uitase de mult să-şi mai înfăşoare firicelul, clătină cu tristeţe din cap şi se uită în jos la ghem, cu o privire pierdută.
— Atunci du-te, spuse Luz cu voce scăzută.
Vera se uită la ea cu blândeţe, stânjenită.
— Întoarce-te în Shanty, în noaptea asta. Te las. Şi o să-i spun tatei mâine că eu am vrut asta. Pot să fac şi altceva — în afară de a sta aici, de a coase, de a înjura şi de a-l asculta pe acest idiot de Macmilian.
Sprintenă, aprigă şi poruncitoare, fata se ridică şi se opri în picioare în faţa Verei care încă şedea, privind-o ezitând:
— Mi-am dat cuvântul, Luz Marina.
— Ce importanţă are?
— Dacă nu vorbesc adevărul, nu pot cere adevărul, spuse Vera cu gravitate.
Se priviră una pe cealaltă, cu feţele imobile.
— Nu am nici un copil, spuse Vera şi tu nu mai ai mamă. Dacă voi putea să te ajut, copilă, te voi ajuta. Dar nu în acest fel. Eu îmi ţin promisiunile.
— Eu nu fac promisiuni, spuse Luz.
Trase apoi firul de tort de pe fus; Vera începu să-l înfăşoare pe ghem.
CAPITOLUL 6
În uşi răpăiau lovituri de gârbaci, bubuiau voci de bărbaţi, în jos, spre Râul Fermei se auzeau vociferări sau ţipete, sătenii se înghesuiseră într-un grup compact, în ceaţa rece, mirosind a fum. Încă nu se luminase de ziuă, iar casele şi feţele oamenilor se pierdeau în ceaţă şi întuneric. În interiorul căsuţelor, copiii înspăimântaţi de propria lor frică şi de confuzia părinţilor ţipau. Bărbaţii încercaseră să aprindă lămpile şi să-şi găsească hainele, să-şi potolească copiii. Gardienii Oraşului, întărâtaţi, înarmaţi printre cei neînarmaţi, îmbrăcaţi printre cei goi, trânteau uşile de pereţi, năvăleau în interioarele calde şi întunecate ale caselor, răcnind ordine sătenilor, împingând bărbaţii de o parte şi femeile de alta. Ofiţerul nu avea control asupra lor, aşa cum erau dispersaţi în întuneric, printre case şi în gloata crescândă, masată pe unica stradă a satului. Doar docilitatea sătenilor împiedica dezlănţuirea de brutalitate să se transforme într-o transă de crimă şi viol. Sătenii protestau, argumentau şi puneau întrebări, dar cum mulţi dintre ei bănuiseră că vor fi arestaţi şi fuseseră de acord cu toţii la Casa Adunării să nu opună rezistenţă arestărilor, ascultau ordinele gardienilor cât de prompt puteau. Când reuşiră să înţeleagă ce li se cerea, informaţia trecu din gură în gură rapid şi clar — bărbaţii maturi, afară, în stradă, femeile şi copiii, înăuntru, în case — ca fiind cea mai bună măsură de auto-protecţie. Aşa că ofiţerul înnebunit se pomeni cu prizonierii arestându-se ei înşişi. În momentul în care se forma un grup de douăzeci şi ceva, ordonă la patru gardieni, unul dintre ei înarmat cu muschetă, să pornească cu ei în afara satului. Două astfel de grupuri fură scoase din Tableland; al patrulea, din South Village tocmai fusese strâns când apăru Lev. Soţia lui Lyons, Rosa, fugise din Tableland în Shantih şi extenuată, ciocăni la uşa Shults-ilor, cu sufletul la gură: