Ar fi trebuit să plec în Orgoreyn, vecina şi rivala Karhidei. Însă odată ajuns acolo, s-ar fi putut să fie greu să mai revin în Karhide, unde nu-mi terminasem toate treburile. Ştiam prea bine că n-ar fi fost deloc imposibil ca întreaga mea viaţă să fie consacrată îndeplinirii misiunii pentru Ecumen. Fără pripă! Nu trebuia să mă grăbesc spre Orgoreyn înainte de-a afla mai multe despre Karhide, şi în special despre Cetăţui. Vreme de doi ani răspunsesem la întrebări, acum urma să întreb eu. Dar nu în Erhenrang. Înţelesesem în sfârşit că Estraven mă prevenise, şi deşi puteam sa nu mă încred în avertismentul lui, nu-l puteam neglija. Spusese, desigur indirect, că trebuia să mă îndepărtez de oraş şi de Curtea Regală. Dintr-un motiv sau altul, mi-am amintit de dinţii Lordului Tibe… Regele îmi acordase libertatea de-a umbla prin ţară, şi aveam să mă folosesc de ea. După cum se învaţă în Şcoala ecumenică: atunci când acţiunea e lipsită de utilitate, strânge informaţii, când informaţiile nu sunt utile, culcă-te. Deocamdată nu-mi era somn. Aveam să plec în răsărit, spre Cetăţui, şi poate să adun informaţii de la Prezicători.
4
A nouăsprezecea zi
Legendă din estul Karhidei, povestită de Tobord Chorhawa, din Vatra Gorinhering, şi înregistrată de G.A., 93/1492.
LORDUL BEROSTY rem ir Ipe a sosit în Cetăţuia Thangering, a oferit patruzeci de beriluri şi jumătate din recolta livezilor sale pentru o Prezicere, şi preţul a fost acceptat. Atunci l-a întrebat pe Urzitorul Odren: În ce zi voi muri?
Prezicătorii s-au strâns şi împreună au intrat în întuneric. La sfârşitul întunericului, Odren a dat răspunsul: Vei muri în Odstreth (a 19-a zi din orice lună).
„În ce lună? Peste câţi ani?" a răcnit Berosty, dar legătura se întrerupsese şi nu i-a răspuns nimeni.
Atunci a intrat în cerc, l-a înşfăcat pe Urzitorul Odren de beregată şi i-a strigat că dacă nu capătă şi alt răspuns are să-i frângă gâtul. Ceilalţi l-au îndepărtat şi l-au ţinut locului, deşi era un om puternic. El s-a zbătut în mâinile lor şi l-a implorat: „Răspunde-mi!"
Odren i-a spus: „Răspunsul a fost dat şi preţul plătit. Pleacă!"
Turbat, Berosty rem ir Ipe s-a întors în Oharuthe, al treilea Domeniu al familiei sale, un ţinut sărac în Osnorinerul nordic, pe care-l sărăcise şi mai mult, strângând preţul unei Preziceri. S-a închis singur în odăile cele mai de sus ale turnului Vetrei şi n-a mai vrut să iasă nici pentru prieten sau duşman, nici pentru semănat sau recoltat, nici pentru kemmer sau prădăciuni, nici în luna aceea, nici în următoarea şi nici în următoarea… Au trecut şase luni şi au trecut zece luni, iar el continua să rămână ca un prizonier în odaia lui, aşteptând. În Onnetherhad şi Odstreth (a 18-a şi a 19-a zi din luna) nu mânca nimic, nici nu bea şi nici nu dormea.
Kemmeringul său de iubire şi credinţă era Herbor din clanul Geganner. În luna Grende, el a venit în Cetăţuia Thangering şi i-a spus Urzitorului:
— Doresc o Prezicere.
— Cu ce plăteşti? întrebă Odren, deoarece văzuse că omul era îmbrăcat şi încălţat sărăcăcios, iar sania îi era veche şi tot ceea ce-l înconjura era ponosit.
— Vă dau viaţa mea, răspunse Herbor.
— Nu ai altceva, Lordul meu? întrebă Odren, vorbindu-i acum ca unui nobil. Nu poţi oferi nimic altceva?
— Nu. Nu ştiu însă dacă viaţa mea are vreo valoare pentru voi.
— Nu, încuviinţă Odren, pentru noi n-are nici o valoare.
Atunci Herbor căzu în genunchi, copleşit de ruşine şi iubire, şi strigă:
— Vă implor să-mi răspundeţi la întrebare. Nu-i pentru mine!
— Pentru cine, atunci? întrebă Urzitorul.
— Pentru Lordul şi kemmeringul meu, Ashe Berosty, zise bărbatul şi plânse. De când a venit aici şi a căpătat răspunsul acela, care nu era un răspuns, el nu mai cunoaşte nici iubirea, nici veselia, nici puterea. Va muri din această cauză.
— Aşa va fi. De ce oare moare un om dacă nu de propria-i moarte? vorbi Odren. Totuşi, înflăcărarea lui Herbor îl mişcă şi în cele din urmă adăugă: Voi căuta răspunsul întrebării pe care ai pus-o, Herbor, şi nu voi cere nimic în schimb. Dar ţine minte. Întotdeauna există un preţ. Cel care pune întrebarea plăteşte ceea ce trebuie să plătească.
Atunci, Herbor aşeză palmele lui Odren pe propriii ochi, în semn de recunoştinţă, şi Prezicerea începu. Prezicătorii se adunară şi intrară în întuneric. Herbor merse cu ei şi le puse întrebarea, iar aceasta a fost: Cât va trăi Ashe Beresty rem ir Ipe? Herbor se gândise că în felul acesta va afla numărul de zile sau de ani şi va readuce pacea iubitului său. Apoi Prezicătorii s-au mişcat în întuneric şi, în cele din urmă, Odren a răcnit îndurerat, parca ars în foc: Mai mult decât Herbor de Geganner!
Nu era răspunsul la care sperase Herbor, dar asta a fost tot ce a căpătat şi, fiind o fire plină de răbdare, s-a întors acasă, în Charuthe, prin zăpezile lui Grende. A intrat în Domeniu, s-a suit în turnul cetăţii şi acolo şi-a găsit kemmeringul, pe Berosty, stând mohorât şi cu privirea pierdută lângă un foc mocnit, cu braţele pe o masă din piatră roşie şi cu capul afundat între umeri.
— Ashe, vorbi Herbor, am fost în Cetăţuia Thangering şi Prezicătorii mi-au răspuns. I-am întrebat cât de mult vei trăi, iar răspunsul lor a fost: Berosty va trăi mai mult decât Herbor.
Berosty ridică privirea spre el, atât de încet încât parcă îi înţepenise gâtul, şi i se adresă:
— Aşadar, i-ai întrebat când voi muri?
— Nu… cât de mult vei trăi.
— Cât de mult!? Prostule! Ai fost acceptat de Prezicători şi nu ai vrut să afli când voi muri, ziua, luna, anul, câte zile mi-au mai rămas… ai întrebat cât de mult? Oh, prostule, prost fără de seamăn! Mai mult decât tine? Da, mai mult decât tine!
Răcnind, apucă masa din piatră roşie, ca şi cum n-ar fi fost decât o foaie de aramă, şi o azvârli în capul lui Herbor. Acesta căzu, cu masa peste el. O vreme, Berosty rămase paralizat. Apoi ridică piatra şi văzu că-i zdrobise ţeasta. Aşeză tăblia înapoi pe piedestalul ei, se întinse lângă mort şi-l cuprinse cu braţele, de parcă erau în kemmer şi totul era bine. Aşa i-au găsit locuitorii din Charuthe, când în cele din urmă au pătruns în turn. Berosty înnebunise şi a trebuit să fie închis, deoarece voia să plece ca să-l caute pe Herbor, despre care credea că se afla undeva prin Domeniu. A mai trăit aşa o lună, după care s-a spânzurat, în Odstreth, cea de-a 19-a zi a lunii Thern.
5
Liniştirea suspiciunii
CĂLĂTORIA ÎN EST mi-a fost aranjată de gazda mea, o persoană extrem de volubilă.
— Dacă vrei să vizitezi Cetăţuile, trebuie să traversezi Kargavul. Treci munţii şi intri în Vechiul Karhide, mergând spre Rer, străvechea capitală regală. Unul dintre tovarăşii mei de Vatră conduce o caravană cu luntre de uscat prin trecătoarea Eskar şi ieri, la o ceaşcă de orsh, mi-a spus că vor face primul drum din această vară în Getheny Osme. Primăvara este caldă şi drumul deja accesibil până în Engohar, iar în câteva zile plugurile vor curăţa trecătoarea. Eu unul n-o să traversez niciodată Kargavul. Mi-ajunge Erhenrangul şi un acoperiş deasupra capului. Sunt însă un yomeshta, slavă celor nouă sute de purtători ai Tronului şi binecuvântat fie Laptele lui Meshe, iar yomeshta poţi fi oriunde. Noi suntem un soi de nou-veniţi, înţelegi, pentru că Lordul meu Meshe s-a născut acum două mii două sute doi ani, în vreme ce Calea Veche a Handdarei se întinde în trecut cu încă zece mii de ani. Dacă eşti în căutarea ei, trebuie să te duci în vechile ţinuturi. Domnule Ai, îţi voi păstra permanent o cameră pe insula aceasta, deşi cred că eşti înţelept şi vei părăsi Erhenrangul o vreme, pentru că toţi ştiu că Trădătorul a făcut mare caz de prietenia cu tine. Acum, cu bătrânul Tibe ca Ureche a Regelui, lucrurile vor reveni la normal. Dacă vei coborî în Portul Nou, îl vei găsi acolo pe tovarăşul meu de Vatră şi dacă-i vei spune că vii din partea mea…
Vorbea aşa întruna. Descoperind că n-am nici un shifgrethor, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea sfaturi, deşi le învăluia cu „dacă" şi „de parcă". Era şeful insulei mele. Eu mi-l imaginam ca pe o proprietăreasă, deoarece avea fese durdulii, ce se legănau când umbla, un chip rotofei, cu moliciuni, iar firea îi era curioasă, iscoditoare, umilă şi amabilă. Era binevoitor cu mine şi pentru o sumă modestă organiza vizitarea camerei mele, atunci când eram plecat. „Priviţi odaia Misteriosului Trimis!" Era atât de feminin ca aspect şi purtare, încât odată îl întrebasem câţi copii născuse. Se posomorâse. Nu născuse niciodată. Ca tată însă, procrease patru. Fusese unul dintre multele bobârnace pe care le căpătăm mereu. Şocul cultural nu reprezenta nimic pe lângă şocul biologic, pe care-l suportam ca mascul printre fiinţe care, cinci şesimi din timp, erau hermafrodiţi asexuaţi.
Buletinele radiofonice relatau pe larg acţiunile noului prim-ministru, Pemmer Harge rem ir Tibe. Majoritatea ştirilor se refereau la evenimente din. nordul Văii Sinoth. În mod limpede, Tibe intenţiona să reia revendicările Karhidei pentru regiunea aceea. Exact genul de acţiuni care, pe oricare altă planetă în această etapă a civilizaţiei, ar fi declanşat un război. Dar pe Gethen nimic nu declanşa un război. Dispute, asasinate, răzbunări, expediţii de pradă, vendete, crime, torturi şi mârşăvii — toate acestea se numărau printre faptele oamenilor, însă nu duceau la război. Se părea că le lipsea capacitatea de mobilizare. În această privinţă se comportau ca animalele sau ca femeile. Nu aveau comportamentul bărbaţilor sau al furnicilor. Oricum, deocamdată nu făcuseră aşa ceva. Cunoştinţele mele despre Orgoreyn indicau că în ultimele cinci-şase secole devenise o societate tot mai mobilizată, un adevărat stat naţional. Goana după prestigiu, mai ales în domeniul economic, o putea sili pe Karhide să caute să-şi întreacă vecina, să devină o naţiune, şi nu o ceartă între familii, aşa cum afirmase Estraven, să devină, cum tot el spusese, patriotardă. Dacă s-ar fi petrecut aşa ceva, s-ar fi putut ca gethenienii să aibă o excelentă ocazie de a dobândi condiţiile favorabile războiului.
Doream să merg în Orgoreyn pentru a vedea dacă bănuielile mele în această privinţă erau corecte, dar mai întâi voiam să termin cu Karhide. De aceea, am vândut încă un rubin bijutierului cu chip brăzdat de cicatrice de pe strada Eng şi, fără alte bagaje decât ansiblul, câteva instrumente, banii şi un rând de veşminte, am pornit cu o caravană comercială în cea dintâi zi a primei luni de vară.
Luntrile au plecat în zori din docurile măturate de vânturi ale Portului Nou. Au trecut pe sub Arc şi au pornit spre răsărit. Douăzeci de vehicule asemănătoare unor barje uriaşe, dar silenţioase, înaintând una câte una pe şenile, pe străzile afundate ale Erhenrangului, prin negurile dimineţii. Purtau containere, cu lentile, role de benzi audio, bobine de sârmă din cupru şi platină, cupoane de stofe din fibre vegetale, prelucrate şi ţesute în Cataracta Vestică, lăzi cu solzi uscaţi de peşti din Golf, cutii cu rulmenţi şi alte piese mărunte, şi zece vagoane de grăunţe kardik orgota, destinate provinciei de graniţă Pering Storm, colţul nord-estic al uscatului.
Pe Marele Continent, toate transporturile se fac cu aceste platforme acţionate electric, care, ajunse pe râuri şi canale, se transformă în şlepuri. În lunile cu zăpezi mari, lentele tractoare-plug, săniile motorizate şi corăbiile din sloiuri de pe râurile îngheţate sunt singurele mijloace de transport, alături de schiuri şi săniile trase de oameni. Pe durata Dezgheţului, nici o formă de transport nu este sigură, drept care, până în vară, traficul de mărfuri se întrerupe. Vara, drumurile sunt ticsite de caravane. Circulaţia este controlată. Fiecare vehicul sau caravană este obligat să păstreze în permanenţă legătura radio cu staţiile de verificare de pe drumuri. În ciuda aglomeraţiei, viteza traficului se menţine aproape constantă la patruzeci de kilometri pe oră (terriana). Gethenienii ar putea obţine şi viteze mai mari, dar nu o fac. Dacă sunt întrebaţi de ce nu se grăbesc, ei răspund: „De ce să gonim?" Similar cu replica terrienilor când îi întrebi de ce vehiculele lor trebuie să meargă atât de repede: „De ce nu?" Gusturile nu se discută. Terrienii simt că trebuie să ajungă cât mai departe, să facă progrese. Locuitorii de pe Iarnă, care trăiesc permanent în Anul Unu, consideră că progresul e mai puţin important decât Prezenta.
Gusturile mele erau terriene şi, părăsind Erhenrangul, mă irita ritmul caravanei. Aş fi dorit să cobor şi să alerg. Eram fericit că scăpam de lungile străzi pietruite, deasupra cărora atârnau acoperişuri negre, abrupte şi nenumărate turle, de oraşul fără soare, în care toate şansele mele se preschimbaseră în spaimă şi trădare.
Urcând dealurile de la poalele Kargavului, caravana făcea popasuri dese, dar scurte, pentru ca să mâncăm la hanurile de pe drum. Tocmai după-amiază am ajuns pe culmea unei coline de unde puteam zări întregul lanţ muntos. Am văzut Kostorul, care are şase kilometri înălţime, gigantica pantă a versantului său vestic ascundea piscurile aflate în nordul lui, dintre care unele ajungeau la zece mii de metri. În sudul Kostorului, crestele se distingeau albe pe fundalul unui cer incolor. Am numărat treisprezece, ultima o scânteiere neclară în pâcla depărtării din miazăzi. Şoferul mi le-a numit pe toate şi, într-un efort prietenesc de-a mă înfricoşa, mi-a povestit despre avalanşe, luntre azvârlite în prăpastie de vânturi, echipaje izolate săptămâni de zile pe înălţimi inaccesibile şi multe altele. Mi-a descris în amănunt cum văzuse cu ochii lui un vehicul derapând şi prăbuşindu-se într-o crevasă adâncă de cinci sute de metri. Remarcabilă, spunea el, fusese încetineala cu care căzuse. Păruse că plutise în abis toată după-amiaza şi se simţise nespus de fericit să-l vadă, în sfârşit, dispărând fără zgomot în stratul de zăpadă gros de cincisprezece metri de pe fund.
La ora trei ne-am oprit să prânzim la un han mare, o clădire impunătoare, cu vetre gigantice vuind şi săli uriaşe, cu tavanele din grinzi, pline de mese încărcate cu mâncare bună, însă nu am rămas peste noapte. Caravana mergea non-stop, grăbindu-se (în stilul ei karhidish) să ajungă înainte de deschiderea sezonului în Pering Storm şi să ia crema pieţii pentru întreprinzătorii ei negustori. Acumulatorii au fost încărcaţi, şoferii s-au schimbat şi am pornit mai departe. Unul din vehicule slujea drept dormitor, numai pentru şoferi. Nu existau paturi pentru pasageri. Mi-am petrecut nopţile în cabina rece, pe scaunul tare, cu o pauză aproape de miezul nopţii, ca să cinăm la un mic han aflat pe înălţimile dealurilor. Karhide nu era o ţară a confortului. La revărsatul zorilor eram treaz şi am văzut că lăsasem totul în urmă, în afară de stânci, gheaţă, lumină şi de drumul îngust ce urca mereu sub şenilele noastre. Tremurând, m-am gândit că, exceptând bătrânele şi pisicile, oricine putea găsi ceva care să transceadă confortul.
Pe povârnişurile acestea teribile, din granit şi zăpadă, nu mai existau hanuri. La orele de masă, luntrile se opreau tăcute, una după cealaltă, pe o pantă de treizeci de grade, acoperită de nea, şi toţi oamenii coborau din cabine şi se strângeau în jurul dormitorului, unde se serveau castroane cu supă fierbinte, felii de mere-de-pâine uscate şi căni cu bere acidulată. Tropăiam în omăt, înghiţind totul pe nemestecate, cu spinările spre vântul muşcător, ce purta o pulbere scânteietoare de zăpadă uscată. După aceea, reveneam în luntre şi continuam urcuşul. La amiază, în trecătorile din Wehoth, la aproape patru mii cinci sute de metri altitudine, erau 28°C la soare şi -10°C la umbră. Motoarele electrice erau atât de silenţioase încât puteai auzi avalanşele vuind pe versanţii albăstrui de cealaltă parte a văilor, la treizeci de kilometri depărtare.
Spre sfârşitul după-amiezii am depăşit vârful, la Eskar, la patru mii şase sute de metri altitudine. Privind faţa sudică a Kostorului, pe care ne târâsem toată ziua, am zărit o formaţiune stâncoasă stranie, cam la patru sute de metri deasupra drumului, asemănătoare unui castel.