— Vezi Cetăţuia de sus? întrebă şoferul.
— E o clădire?
— Este Cetăţuia Ariskostor.
— Dar nimeni n-ar putea trăi acolo.
— Oho, Bătrânii puteau! Cândva am lucrat cu o caravană care le aducea alimente din Erhenrang, la sfârşitul verii. E adevărat, zece-unsprezece luni pe an nu pot coborî de acolo, dar nu le pasă. Sunt vreo şase sau opt pustnici.
Am privit meterezele de piatră grosolană, solitare în imensa singurătate a înălţimilor, şi nu i-am dat crezare şoferului, dar n-am comentat în nici un fel. Dacă exista cineva care să poată supravieţui într-un asemenea cuib de vulturi, acesta putea fi numai un karhidean.
Coborând, drumul cotea larg către nord, apoi spre sud, strecurându-se pe marginea prăpăstiilor, deoarece faţa estică a Kargavului este mai abruptă decât cea vestică, prăbuşindu-se către şes în trepte gigantice, terase muntoase de origine tectonică. Înainte de apusul soarelui, am văzut un şirag mititel de puncte, deplasându-se imperceptibil printr-o uriaşă umbră albă, la două mii de metri mai jos, o caravană ce plecase din Erhenrang cu o zi înaintea noastră. A doua zi am trecut şi noi pe acolo şi ne-am târât pe aceeaşi pantă acoperită de zăpadă, extrem de încet, fără zgomote care să declanşeze o avalanşă. Din locul acela am putut distinge o vreme, hăt dedesubt şi spre est, ţinuturi întinse, neclare datorită norilor şi umbrelor de nori, brăzdate de argintul râurilor. Era câmpia Rerului.
Am ajuns în Rer după patru zile de drum. Cele două oraşe sunt despărţite de o mie opt sute de kilometri, un zid înalt de câţiva kilometri şi două-trei mii de ani. Caravana s-a oprit în afara Porţii Vestice, unde urma să fie transbordată pe şlepuri. În Rer nu puteau intra luntrile de uscat sau maşinile. Oraşul fusese construit înainte ca vehiculele motorizate să fie folosite de karhideni, iar aceştia le utilizau de peste douăzeci de veacuri.
Oraşul nu are străzi, ci doar pasaje acoperite, asemănătoare unor tunele, iar vara se merge atât prin ele, cât şi pe deasupra lor, după dorinţă. Casele, insulele şi Vetrele sunt dispuse în fel şi chip, haotic, într-o dezordine incredibilă, care culminează brusc (aşa cum va face anarhia în Karhide) prin splendoare: măreţele turnuri, roşii ca sângele, şi fără ferestre, ale fostului Palat. Clădite cu şaptesprezece secole în urmă, turnurile acelea îi adăpostiseră vreme de o mie de ani pe regii Karhidei, până când Argaven Harge, primul din dinastia lui, a traversat Kargavul şi s-a stabilit în marea vale a Cataractei Vestice.
Toate clădirile din Rer sunt extrem de masive, cu fundaţii trainice, izolate împotriva frigului şi a precipitaţiilor. În timpul iernii, vântul de pe câmpii poate spulbera zăpada din oraş, însă atunci când viscoleşte şi troieneşte omătul, locuitorii nu curăţă străzile, deoarece nu au aşa ceva. Se folosesc de tunelele de piatră sau le lasă pe cele temporare să fie îngropate de nea. Doar acoperişurile caselor se ridică deasupra zăpezii, iar uşile-iernii pot fi prevăzute sub streşini sau chiar în acoperişuri cu nişte lucarne. Dezgheţul este anotimpul cel mai prost pe câmpiile acelea cu multe râuri. Atunci, tunelele se transformă într-o reţea de canalizare, iar spatiile dintre clădiri devin lacuri sau canale, pe care locuitorii Rerului se deplasează cu bărci, împingând cu vâslele micile sloiuri plutitoare. Şi, întotdeauna, peste praful verii, peste vălmăşagul de acoperişuri înzăpezite ale iernii sau peste inundaţiile primăverii veghează turnurile roşii, inima pustie şi indestructibilă a oraşului.
Am tras la un han teribil de scump, adăpostit la baza turnurilor. M-am deşteptat în zori, după multe coşmaruri, am plătit un preţ exorbitant pentru pat, dejun şi cele câteva indicaţii greşite asupra traseului pe care trebuia să-l urmez, şi am pornit pe jos să găsesc Otherhordul, o Cetăţuie străveche, nu departe de Rer. După nici cincizeci de metri de la han, m-am rătăcit. Menţinând turnurile înapoia mea şi uriaşul contur alb al Kargavului în dreapta, am părăsit oraşul prin sud, iar un copil de fermier întâlnit pe drum mi-a spus unde anume să cotesc spre Otherhord.
Am ajuns acolo la amiază. De fapt, la amiază am ajuns undeva, însă nu eram sigur unde anume. Era un codru sau o pădure deasă, totuşi, pădurile erau chiar mai îngrijite decât văzusem până atunci în ţara aceasta de pădurari harnici, iar poteca urca pe coasta dealului, pierzându-se printre copaci. După un timp, am observat la o mică distanţă în dreapta ei o colibă din lemn şi apoi o clădire mai mare, construită din buşteni, puţin mai departe, în stânga. De undeva dintr-acolo venea o aromă delicioasă de peşte fript.
Am pornit încet pe cărare, oarecum nesigur. Nu ştiam cum reacţionează handdarata faţă de turişti. De fapt, cunoşteam foarte puţine lucruri despre ei. Handdara este o religie lipsită de instituţii, de preoţi, de ierarhie, fără legăminte şi fără crez. Nici acum nu pot spune dacă are sau nu un Dumnezeu. Nu poate fi definită exact şi nici încadrată undeva. Singura ei manifestare permanentă o găseşti în Cetăţui, refugii, unde oamenii pot petrece o noapte sau toată viaţa. Nu aş fi vizitat locurile tainice ale acestui cult straniu şi intangibil dacă n-aş fi dorit să răspund întrebării lăsate nerezolvate de Investigatori: ce sunt Prezicătorii şi cu ce se ocupă ei?
De fapt, petrecusem mai multă vreme în Karhide decât Investigatorii, şi mă îndoiam că exista vreun adevăr în poveştile despre Prezicători şi profeţiile lor. Legendele despre oracole reprezintă un loc comun la toate rasele Omului. Prezic atât zeii cât şi spiritele, şi calculatoarele. Ambiguitatea oracolului sau probabilitatea statistică oferă portiţe de scăpare, iar contradicţiile sunt înlăturate de credinţă. Cu toate acestea, legendele merită cercetate. Nu convinsesem încă nici un karhidean de existenţa telepatiei, nu aveau să creadă în ea până n-o „vedeau" — exact poziţia mea în privinţa Prezicătorilor Handdarei.
Continuând pe potecă, mi-am dat seama că în negurile acelei păduri se întindea un sat, poate chiar un oraş, tot atât de haotic ca Rerul, dar rezervat, paşnic, rural. Deasupra acoperişurilor şi cărărilor atârnau crengi de hemmen, copacul cel mai răspândit pe Iarnă, un conifer rezistent, cu cetină groasă, stacojiu-palidă. Conurile lui acopereau potecile întretăiate, văzduhul era înmiresmat cu polen de hemmen şi toate casele erau construite din lemnul său închis la culoare. Mă oprisem după un timp, întrebându-mă la ce uşă să ciocănesc, când dintr-un desiş a apărut un individ care m-a salutat politicos.
— Căutaţi o locuinţă? s-a interesat el.
— Am venit cu o întrebare pentru Prezicători.
Hotărâsem să-i las să creadă, cel puţin la prima impresie, că eram karhidean. Aidoma Investigatorilor nu avusesem vreo dificultate în a mă confunda cu localnicii. Printre atâtea dialecte karhidish, accentul meu trecea neobservat iar anomaliile mele sexuale erau ascunse de straiele groase. Îmi lipseau coama deasă de păr fin şi ochii piezişi ai gethenianului tipic şi eram mai oacheş şi mai înalt decât cei mai mulţi, totuşi nu depăşeam zona variaţiilor normale. Barba îmi fusese epilată permanent înainte de a pleca din Ollul (pe atunci nu aflasem despre triburile „îmblănite" din Perunter, care nu au doar bărbi, ci şi păr pe tot corpul, ca terienii albi). Uneori eram întrebat cum îmi spărsesem nasul. Eu îl am turtit, nasul gethenianului e proeminent şi îngust, cu nări strâmte, adaptate respirării aerului îngheţat. Persoana de pe cărarea din Otherhord îmi privi uşor curioasă nasul şi răspunse:
— Atunci poate că doriţi să vorbiţi cu Urzitorul? Dacă n-a plecat cu sania de lemne, ar trebui să fie în luminiş. Sau preferaţi să discutaţi mai întâi cu un Celibatar?
— Nu ştiu exact. Sunt total ignorant.
Tânărul râse şi făcu o plecăciune:
— Mă simt onorat! rosti el. Trăiesc aici de trei ani, dar încă n-am dobândit destulă ignoranţă ca să merite s-o amintesc.
Era extrem de amuzat, totuşi se purta cu blândeţe, şi am reuşit să-mi amintesc suficiente fragmente din ştiinţa Handdara ca să-mi dau seama că mă lăudasem, ca şi cum aş fi venit la el şi i-aş fi zis: „Sunt foarte arătos…"
— Voiam să spun că nu ştiu nimic despre Prezicători…
— Demn de invidiat! comentă tânărul. Vai, trebuie să pângărim zăpada imaculată cu paşii noştri, pentru a ajunge undeva. Vă pot arăta drumul spre luminiş? Mă numesc Goss.
Era un prenume.
— Genry, am spus, abandonând „l"-ul. L-am urmat în penumbra friguroasă a pădurii. Cărarea îngustă cotea deseori şerpuind pe pantele dealului. Pe alocuri, în preajma ei sau mai departe, printre tulpinile masive de hemmeni, se ridicau căsuţele de culoarea copacilor. Totul era roşu şi castaniu, rece şi umed, nemişcat, înmiresmat, mohorât. Dinspre o locuinţă răzbătea slab şuierul dulce al unui flaut karhidish. Goss mergea la câţiva metri în faţa mea, sprinten şi uşor, cu graţia unei fete.
Deodată cămaşa lui albă sclipi orbitor. Am ieşit din umbră în bătaia razelor de soare, pe o pajişte largă şi verde.
La câţiva metri de noi o siluetă dreaptă şi nemişcată se profila pe fundalul ierbii înalte. Hiebul stacojiu şi cămaşa albă îi confereau aspectul unei încrustaţii din email strălucitor. La o sută de metri mai departe se zărea un alt personaj, în albastru şi alb. Acesta nu se clinti şi nici nu privi în direcţia noastră tot timpul cât am vorbit cu primul. Cei doi practicau Prezenţa, una din disciplinele Handdarei, similară unei transe. Atraşi de negative, handdarata o denumesc „ne-transă" — care duce la diminuarea eu-lui (sau la creşterea lui?) prin receptivitate şi conştientizare senzitivă extremă. Deşi tehnica respectivă este opusă majorităţii celor mistice, ea rămâne probabil o disciplină mistică, năzuind spre experienţa Universalului. Mă tem că nu pot defini cu precizie nici una dintre practicile handdarata.
Goss se adresă persoanei în stacojiu. Întrerupându-şi nemişcarea, aceasta ne privi. Când porni spre noi, m-am simţit copleşit. Cu tot soarele amiezii, radia o aură personală.
Era la fel de înalt ca mine, zvelt, cu o faţă luminoasă, deschisă şi frumoasă. Când privirile ni s-au întâlnit, am simţit brusc impulsul de a-i atrage atenţia, de a încerca să-i vorbesc telepatic, ceva ce nu făcusem niciodată de la sosirea pe Iarnă, şi nici nu aveam să fac deocamdată. Impulsul era mai puternic decât reţinerea. I-am vorbit în minte. Nici un răspuns. Nu se realizase un contact. Continua să mă privească atent. După încă o clipă, zâmbi şi rosti cu un glas blând, puţin ascuţit:
— Eşti Trimisul, nu-i aşa?
M-am bâlbâit şi am răspuns:
— Da.
— Eu mă numesc Faxe. Suntem onoraţi să te primim. Vei rămâne cu noi în Otherhord, o vreme?
— Cu plăcere. Aş dori să aflu mai multe despre obiceiul vostru de a Prezice. În schimb, v-aş putea spune câte ceva despre ceea ce sunt sau de unde vin…
— Orice doreşti, zâmbi Faxe. Sunt măgulit să ştiu că ai traversat Oceanul Spaţiului, adăugând apoi călătoriei tale o mie patru sute de kilometri şi traversarea Kargavului pentru a ajunge la noi.
— Otherhordul m-a atras datorită faimei oracolelor sale.
— Atunci poate că doreşti să ne urmăreşti prezicând? Sau ai o întrebare personală?
Ochii săi limpezi impuneau adevărul.
— Nu ştiu, am răspuns.
— Nusuth, zise el, nu contează. Poate că dacă vei rămâne o vreme, vei afla dacă ai sau nu o întrebare… Ştii probabil că Prezicătorii sunt capabili să se întâlnească cu toţii numai în anumite momente, deci oricum vei locui cu noi câteva zile.
Aşa am făcut, şi au fost zile plăcute. Nu exista un program fix, exceptând lucrul în comun, munca la câmp, grădinăritul, tăiatul lemnelor sau întreţinerea, la care oaspeţii ocazionali, cum eram eu, puteau fi solicitaţi de oricine avea nevoie de ajutor. Trecea şi o zi întreagă fără să vorbesc decât despre chestiuni de muncă. Discutam mai des cu tânărul Goss şi cu Faxe Urzitorul, a cărui personalitate extraordinară, limpede, dar foarte profundă, ca o fântână de apă curată, reprezenta o chintesenţă a caracterului locului. Uneori, serile, aveau loc reuniuni într-una sau alta din casele scunde, înconjurate de arbori. Se discuta, se bea bere şi câteodată se cânta muzica viguroasă din Karhide, simplă ca melodie, dar cu ritmuri complexe, întotdeauna improvizată. Într-o seară, dansară doi localnici, oameni bătrâni, cu părul alb şi membrele uscăţive, ale căror cute pornind din colţurile exterioare ale pleoapelor le ascundeau pe jumătate ochii negri. Dansul lor era lent, precis şi controlat. Fascina ochiul şi mintea. Începură să danseze cam pe la ora trei, după cină. Muzicanţii nu-i acompaniau tot timpul, cu excepţia toboşarului care nu se opri nici o clipă din ritmul lui cu schimbări subtile. Cei doi bătrâni continuau să danseze şi la ora şase, miezul nopţii, după cinci ore terriene. Era prima dată când asistam la fenomenul dothe - folosirea voluntară, sub control, a „energiei nervoase" cum o numim noi — iar după aceea am fost mai pregătit să cred istoriile despre Bătrânii Handdara.
Viaţa lor era introvertită, autonomă, imuabilă, saturată de acea „ignoranţă" unică, preţuită de handdarata, şi respectând regula inactivităţii sau a neamestecului. Regula aceea (exprimată în cuvântul nusuth, pe care trebuie să-l traduc drept „nu contează") este inima cultului şi nu pretind că am priceput-o. Totuşi, după o jumătate de lună petrecută în Otherhord, am început să înţeleg mai bine Karhide. Dedesubtul politicii, al festivităţilor şi pasiunilor acelei naţiuni se găsea un întuneric străvechi, pasiv, anarhic şi tăcut, întunericul fecund al Handdarei.
Iar din tăcerea aceea se înălţa, în mod inexplicabil, vocea Prezicătorului.
Tânărul Goss, care era fericit să-mi fie călăuză, îmi spusese că eventuala mea întrebare putea să aibă orice subiect şi orice formă de exprimare.
— Cu cât e mai restrictivă, cu atât răspunsul e mai exact, zisese el. Imprecizia naşte imprecizie. Şi, desigur, unele întrebări nu au răspunsuri.
— Ce se întâmplă dacă pun tocmai o astfel de întrebare? mă interesasem.
Era o replică aparent sofisticată, totuşi nu surprinzătoare. M-a intrigat însă răspunsul lui.
— Urzitorul o va refuza. Astfel de întrebări au distrus unele grupuri Prezicătoare.
— Le-au distrus?
— Nu cunoaşteţi istoria Lordului de Shorth, care i-a silit pe Prezicătorii din Cetăţuia Asen să răspundă întrebării: Care este scopul vieţii? Ei bine, s-a petrecut acum vreo două mii de ani. Prezicătorii au stat în întuneric şase zile şi şase nopţi. În cele din urmă, toţi Celibatarii au rămas în stare cataleptică. Nebunii au murit, Perversul l-a ucis pe Lordul de Shorth, zdrobindu-i capul cu o piatră, iar Urzitorul… Era un om numit Meshe.
— Întemeietorul cultului Yomesh?
— Da, încuviinţase Goss şi chicotise de parcă istoria fusese foarte amuzantă, dar nu ştiam dacă râsese de yomeshta sau de mine.
Hotărâsem să pun o întrebare al cărei răspuns putea fi „da" sau „nu" ca să evidenţiez măcar extinderea lui şi tipul de ambiguitate. Faxe îmi confirmase spusele lui Goss. Subiectul putea fi complet necunoscut Prezicătorilor. Puteam întreba dacă recoltele de hoolm aveau să fie bogate anul acesta în emisfera nordică a lui S, iar ei răspundeau, fără să fi ştiut măcar de existenţa planetei S. Aceasta părea să treacă fenomenul în categoria prorocirilor de pură şansă, alături de ghicitul în bobi şi de azvârlitul monedei. „Nici vorbă, răspunsese Faxe, câtuşi de puţin. Şansa nu-i deloc implicată. Dimpotrivă, întregul proces este exact opusul aleatoriului."
— Atunci, e vorba de citirea gândurilor.
— Nu, replicase Faxe, surâzând senin şi candid.
— Poate că o faceţi în mod inconştient.
— La ce bun? Dacă cel care punea întrebarea cunoştea răspunsul, n-ar fi plătit preţul pe care-l ceream.
Am ales o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă nu-l cunoşteam. Doar scurgerea timpului putea dovedi dacă Prezicerea fusese sau nu corectă, doar dacă nu avea să fie, aşa cum mă aşteptam, una dintre acele admirabile prorociri profesionale, aplicabile oricărui rezultat. Subiectul nu era banal. Când aflasem că acţiunea putea fi periculoasă pentru cei nouă Prezicători din Otherhord, renunţasem la ideea de a-i întreba când avea să plouă sau alt fleac de genul ăsta. Preţul era mare pentru cel care întreba — două dintre rubinele mele intrară în visteria Cetăţuii — dar şi mai mare pentru cei care răspundeau şi, pe măsură ce am ajuns să-l cunosc pe Faxe, îmi venea tot mai greu să cred că era un şarlatan profesionist sau, mai rău, un şarlatan cinstit, care se autoînşela. Inteligenţa lui era la fel de dură, limpede şi cizelată ca şi rubinele mele. N-am îndrăznit să-i întind o cursă. L-am întrebat ceea ce doream cel mai mult să aflu.