În Onnetherhad — a 18-a zi a lunii — cei nouă s-au reunit într-o clădire mare, descuiată numai cu aceste ocazii: o sală înaltă, cu pardoseala din piatră rece, slab luminată de două ferestre înguste şi de focul din vatra adâncă din capăt. Ei stăteau în cerc, cu mantii şi glugi, siluete nemişcate, aidoma unor dolmene în sclipirea slabă a flăcărilor aflate la câţiva metri. Când am traversat sala şi am pătruns în cerc, Goss împreună cu alţi doi tineri localnici şi cu un medic din Domeniul cel mai apropiat priveau tăcuţi din scaunele de lângă cămin. Totul era foarte neprotocolar, totuşi tensionat. Una din glugi se înălţă când am pătruns printre ele, şi am zărit o faţă stranie, masivă, cu trăsături aspre, examinându-mă cu ochi insolenţi.
Faxe stătea cu picioarele încrucişate, nemişcat, dar încordat cu o energie ce se acumula în el şi care făcea ca glasul lui blând şi moale să detune aidoma unui trăsnet.
— Întreabă, rosti el.
Am păşit în interiorul cercului şi am pus întrebarea:
— Peste cinci ani de acum, va fi planeta Gethen membră a Ecumenului Lumilor Cunoscute?
Tăcere. Am rămas locului, nemişcat, în centrul unei plase de păianjen ţesută din tăcere.
— Se poate răspunde, şopti Urzitorul.
Urmă o destindere. Monoliţii cu glugi părură că se înmoaie şi se mişcară. Cel care mă privise atât de ciudat începu să-i şoptească ceva vecinului. Am părăsit cercul şi m-am alăturat celor de lângă şemineu.
Doi Prezicători rămăseseră retraşi, tăcuţi. Unul dintre ei înălţa din când în când mâna stângă şi lovea pardoseala uşor şi rapid, de zece-douăzeci de ori, apoi redevenea nemişcat. Până atunci nu-i mai văzusem. Ei erau Nebunii, îmi explicase Goss. Erau bolnavi mintal. Goss îi numise „împărţitorii timpului",, ceea ce ar fi putut însemna schizofrenici. Psihologii karhidish, deşi lipsiţi de avantajele telepatiei, fiind astfel asemănători unor chirurgi orbi, utilizau cu iscusinţă drogurile, hipnoza, şocurile locale, criogenia şi diverse terapii mentale. Am întrebat dacă cei doi psihopaţi nu puteau fi vindecaţi.
— Vindecaţi! exclamase Goss. L-aţi vindeca pe un cântăreţ de vocea lui?
Alţi cinci membri ai cercului erau localnici, din Otherhord, adepţi ai disciplinelor Prezenţei Handdara şi, de asemenea, mi-a explicat Goss, Celibatari — neacceptând o pereche în decursul perioadelor lor de potenţă sexuală. Unul din Celibatari trebuia să fie în kemmer în timpul Prezicerii. L-am putut distinge, deoarece învăţasem să desluşesc subtila aură sexuală, o anume strălucire care semnala prima fază a kemmerului.
Lângă el stătea Perversul.
— A venit din Spreve cu doctorul, mi-a spus Goss. Unele grupuri Prezicătoare determină în mod artificial perversiunea într-o persoană normală, injectând hormoni feminini sau masculini în zilele dinaintea unei şedinţe. Este mai bine să ai un pervers natural. El e dornic să vină. Îi place faima.
Goss folosise pronumele care desemnează un mascul-animal, nu pe acela pentru o fiinţă omenească aflată în rolul masculin al kemmerului. Părea uşor stânjenit. Karhidenii discută în mod liber problemele sexuale şi vorbesc despre kemmer atât cu respect cât şi cu plăcere, dar sunt reticenţi în privinţa perversiunilor — cel puţin faţă de mine. Prelungirea excesivă a perioadei kemmerului, cu un dezechilibru hormonal permanent spre mascul sau femelă, determină ceea ce ei denumesc perversiune. Nu este o raritate. Din punct de vedere fiziologic, trei sau patru la sută dintre adulţi pot fi perverşi sau anormali… adică normali, după standardele noastre. Ei nu sunt excluşi din societate, dar sunt toleraţi cu oarecare dispreţ, aşa cum se întâmplă cu homosexualii în multe societăţi bisexuale. În argoul karhidish sunt numiţi jumătate-morţi. Sunt sterpi.
După acea primă, lungă şi stranie privire spre mine, Perversul nu-l mai băgă în seamă decât pe cel de lângă el, kemmererul, a cărui sexualitate tot mai activă avea să fie în continuare stârnită şi, în cele din urmă, stimulată la completa capacitate sexuală feminină de către masculinitatea lui insistentă şi exagerată. Şuşotea întruna, aplecându-se către kemmerer, care răspundea scurt şi părea că tresare. Nici unul dintre ceilalţi nu vorbise de mult timp şi nu se auzea decât murmurul Perversului. Faxe îl privea nemişcat pe unul din Nebuni. Perversul îşi lăsă palma, iute şi uşor, pe mâna kemmererului. Acesta se feri brusc, cu teamă sau dezgust, şi se uită spre Faxe, parcă cerând ajutor. Urzitorul nu se clinti. Kemmererul rămase locului şi nu făcu nici o mişcare când Perversul îl atinse din nou. Unul dintre Nebuni înalţă capul şi hohoti prelung, fals şi răguşit:
— A-ha-ha-ha…
Faxe înălţă braţul. Imediat toate feţele din cerc se răsuciră către el, de parcă le strânsese privirile într-un mănunchi.
Era după-amiază când intrasem în sală şi începuse să plouă. Lumina cenuşie pierise repede din fantele ferestrelor de sub streşini. Acum, dungi albe se întindeau ca nişte spectrale vele oblice peste feţele celor nouă, raze ceţoase dinspre luna care răsărea peste pădure. Focul se stinsese de mult şi nu exista altă lumină decât dârele acelea estompate, târându-se peste cerc, dezvăluind un chip, o mână, o spinare neclintită. O vreme am zărit profilul lui Faxe, rigid ca o piatră albicioasă în pulberea difuză de raze lunare. Acestea continuau să se deplaseze şi ajunseră la o mogâldeaţă întunecată, kemmererul, cu capul plecat pe genunchi, cu mâinile încleştate pe pardoseală, cu trupul zgâlţâit de un tremur dublat de răpăitul palmelor Nebunului pe piatră, în beznă, de cealaltă parte a cercului. Erau conectaţi cu toţii, aidoma punctelor de susţinere ale unei pânze de păianjen. Fie că o doream sau nu, simţeam legătura aceea, comunicaţiile care goneau fără cuvinte, mute, prin Faxe, şi pe care acesta încerca să le ordoneze, să le controleze, pentru că el era centrul, Urzitorul. Lumina slabă se fragmentă şi dispăru, târându-se pe zidul estic.
Am încercat să evit contactul cu minţile Prezicătorilor. Mă tulbura mult tensiunea electrică şi tăcută, senzaţia de atragere spre înăuntru, de transformare într-un nod a structurii, a reţelei. A fost şi mai rău când am încercat să ridic o barieră. M-am simţit izolat şi m-am ghemuit în interiorul propriei mele minţi, obsedat de halucinaţiile vederii şi pipăitului, un vălmăşag de imagini şi idei nebuneşti, viziuni şi senzaţii neaşteptate, toate încărcate de sexualitate şi violent groteşti, un clocot roşu-negru de furie erotică. Eram înconjurat de hăuri căscându-se uriaşe, cu margini zdrenţuite, vaginuri, răni, guri ale iadului, mi-am pierdut echilibrul, cădeam… Dacă nu puteam alunga acest haos, urma să mă prăbuşesc cu adevărat, să înnebunesc şi să nu-l mai pot goni niciodată. Acţionau forţele empatice şi paraverbale, extrem de puternice şi nedesluşite, înălţându-se din perversiune şi frustrare sexuală, dintr-o nebunie care distorsionează timpul, şi dintr-o disciplină teribilă a totalei concentrări şi a temerii de realitatea imediată, aflată cu mult dincolo de puterile sau controlul meu. Şi totuşi erau controlate. Centrul continua să fie Faxe. Trecură ore şi secunde, razele lunii sclipeau pe alt perete, nu mai exista lumină, doar întuneric, iar în mijlocul lui era Faxe, Urzitorul, o femeie înveşmântată în lumină.
Lumina era argint, argintul era armură, o femeie în armură, cu o spadă. Lumina izbucni brusc, insuportabilă, înspăimântată şi îndurerată
— Da, da, da!
— Ha-ha-ha-ha, începu râsul răguşit al Nebunului, crescând mereu, tot mereu, într-un zbieret tremurător, care continuă întruna, mai mult decât ar fi putut ţipa orice glas, străbătând timpul. În întuneric se distingeau mişcări, se auzeau fâşâituri şi foşnete. Părea o reaşezare a epocilor străvechi, o retragere din faţa semnelor prevestitoare.
— Lumină, lumină, bubui o voce, în silabe vaste, o dată sau de nenumărate ori. Lumină! Buştean pe foc, acolo! Lumină!
Era doctorul din Spreve. Pătrunsese în cercul destrămat şi îngenunchease lângă Nebuni. Fiind cei mai fragili, aveau rolul unor siguranţe electrice. Amândoi zăceau ghemuiţi pe pardoseală. Kemmererul stătea cu capul pe genunchii lui Faxe, răsuflând spasmodic, continuând să tremure. Indiferent, Urzitorul îi mângâia părul cu blândeţe. Perversul se afla singur într-un colţ, posomorât şi abătut. Şedinţa luase sfârşit, timpul se scurgea ca de obicei, reţeaua de putere se destrămase în umilinţă şi oboseală. Unde era răspunsul meu, oracolul, profeţia ambiguă?
Am îngenuncheat lângă Faxe. Mă privi cu ochii săi limpezi şi în clipa aceea l-am văzut aşa cum îl zărisem în întuneric. O femeie cu platoşă de lumină şi arzând într-un foc, strigând:
Glasul lui blând întrerupse viziunea.
— Ţi-ai primit răspunsul?
— l-am primit, Urzitorule.
Într-adevăr, îl primisem. Da, peste cinci ani, Gethen urma să fie membră a Ecumenului. Fără ghicitori, fără echivocuri. Chiar atunci am fost conştient de nuanţa răspunsului. Nu fusese o profeţie, ci o constatare. Nu-mi puteam ocoli propria siguranţă: răspunsul era corect. Deţinea limpezimea esenţială a unei intuiţii.
Aveam nave NAFAL, transmisie instantanee şi comunicare telepatică, dar încă nu îmblânzisem intuiţiile pentru a fi valorificate. Pentru aşa ceva trebuia să venim pe Gethen.
— Eu am rolul unui filament, mi-a spus Faxe la o zi sau două după Prezicere. Energia creşte, creste mereu în noi, trimisă iarăşi şi iarăşi înapoi, redublând de fiecare dată impulsul, până ce străpunge, şi lumina este în mine, în jurul meu, eu sunt lumina… Cândva, Bătrânul din Cetăţuia Arbin a spus că dacă Urzitorul ar putea fi pus în vid în momentul răspunsului, el ar continua să ardă ani de zile. Asta cred yomeshta despre Meshe: că a văzut limpede trecutul şi viitorul, nu doar în clipa aceea, ci toată viata lui de după întrebarea lui Shorth. Este greu de crezut. Mă îndoiesc că un om ar fi putut s-o îndure. Dar nu contează…
Nusuth, negativul omniprezent şi ambiguu al Handdarei.
Ne plimbam împreună, şi Faxe mă privi. Faţa lui, una dintre cele mai frumoase feţe omeneşti pe care le văzusem vreodată, părea dură şi delicată, ca piatra cioplită.
— În întuneric, a spus el, am fost zece, nu nouă. Lângă noi a apărut un străin.
— Da, eu am fost. Nu ne-am putut apăra împotriva ta. Eşti un ascultător, Faxe, un empat înnăscut şi probabil un puternic telepat natural. Din acest motiv eşti Urzitorul, cel care poate prelua tensiunile şi răspunsurile grupului, canalizându-le într-o structură care se autodezvoltă, până ce încordarea o sfarmă şi-ţi poţi lua răspunsul.
Mă asculta, interesat şi serios.
— E ciudat să aflu tainele ordinului meu din exterior, prin ochii tăi. Le-am privit numai dinăuntru, ca discipol.
— Dacă îmi permiţi… dacă vrei, Faxe, aş dori să comunic cu tine prin graiul minţii.
Acum, aveam certitudinea că era un telepat natural, acceptul lui şi puţină practică puteau duce la coborârea barierei sale instinctive.
— Când vei face asta, voi auzi ce gândesc alţii?
— Nu, nu. În nici un caz mai mult decât o faci deja, ca empat. Graiul minţii este o comunicare emisă şi receptată în mod voluntar.
— Atunci de ce nu vorbiţi cu glas tare?
— Vorbind, poţi ascunde adevărul.
— Şi cu graiul minţii nu se poate?
— Nu în mod intenţionat.
Faxe reflectă o vreme.
— Pare o disciplină care trebuie să trezească interesul regilor, al politicienilor, al oamenilor de afaceri…
— Oamenii de afaceri au luptat împotriva utilizării telepatiei, atunci când s-a descoperit că este un talent ce poate fi deprins. Au interzis-o decenii întregi.
— Şi regii? zâmbi Faxe.
— Noi nu mai avem regi.
— Da. Înţeleg… Îţi mulţumesc, Genry. Totuşi meseria mea nu este învăţarea, ci ne-învăţarea. Şi aş prefera să nu deprind încă o artă ce poate transforma complet lumea.
— Conform prezicerii tale, planeta aceasta se va schimba în cel mult cinci ani.
— Iar eu mă voi schimba o dată cu ea, Genry. Deşi nu doresc asta.
Ploua. Burniţa statornică a verii getheniene. Mergeam pe sub arborii hernmen, pe, coastele de deasupra Cetăţuii, unde nu existau poteci. Lumina pătrundea cenuşie printre ramuri negre şi stropi limpezi picurau din cetina stacojie. Aerul era rece, totuşi plăcut şi plin de sunetele ploii.
— Faxe, spune-mi ceva. Voi, handdarata, aveţi un dar după care râvnesc oameni de pe toate planetele. Puteţi prezice viitorul. Cu toate acestea, trăiţi ca şi noi… se pare că n-ar conta…
— Ce să conteze, Genry?
— Uite ce… De pildă, rivalitatea aceasta dintre Karhide şi Orgoreyn, disputa legată de Valea Sinoth… Înţeleg că, în ultimele săptămâni, prestigiul Karhidei a fost ştirbit. De ce regele Argaven nu-şi consultă Prezicătorii, întrebându-i cum să procedeze sau pe care membru al Kyorremyei să-l numească prim-ministru… sau aşa ceva?
— Întrebările sunt greu de pus.
— Nu înţeleg de ce. Ar putea întreba pur şi simplu: „Cine mă va sluji mai bine ca prim-ministru?"
— Este adevărat. Însă el nu ştie ce înseamnă a-l sluji mai bine. Poate însemna că alesul va ceda valea Orgoreynului sau va pleca în exil, sau îl va asasina pe rege. Ar putea însemna multe lucruri la care nu s-ar aştepta sau pe care nu le-ar accepta.
— Va trebui să-şi formuleze întrebarea foarte precis.
— Da. Apoi, vezi tu, vor fi multe întrebări. Până şi regele trebuie să plătească preţul.
— I-aţi cere mult?
— Foarte mult, răspunse senin Faxe. După cum ştii, preţul e proporţional cu ceea ce îşi permite solicitantul. De fapt, regii au venit la Prezicători, dar nu foarte des…
— Şi dacă unul dintre Prezicători este el însuşi un om puternic?
— Locuitorii Cetăţuii n-au ranguri sau poziţii sociale. Eu pot fi trimis în Erhenrang, la Kyorremy. Ei bine, dacă mă duc, îmi recapăt poziţia şi umbra, dar nu voi mai prezice. Dacă aş avea o întrebare pe când aş fi în Kyorremy, aş merge în Cetăţuia Orgny de-acolo, aş plăti preţul cuvenit şi aş obţine răspunsul. Dar noi, handdarata, nu vrem răspunsuri. Sunt greu de ocolit, totuşi încercăm s-o facem.
— Nu cred că pricep.
— Noi venim aici, în Cetăţui, mai ales pentru a afla ce întrebări să nu punem.
— Dar rolul vostru este de a răspunde!
— Genry, n-ai înţeles încă de ce am perfecţionat şi de ce practicăm Prezicerea?
— Nu…
— Pentru a demonstra că este perfect inutil să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită.
Am reflectat la cuvintele lui în timp ce ne plimbam împreună prin ploaie, sub ramurile întunecate ale pădurii Otherhord. Sub gluga albă, faţa lui Faxe era obosită şi liniştită, lipsită de lumină. Totuşi continua să mă impresioneze. Când se uita la mine cu ochii săi limpezi, blânzi şi candizi, sosea dintr-o tradiţie veche de treisprezece mii de ani, dintr-un mod de a gândi şi a trăi atât de străvechi, atât de bine stabilit, integral şi coerent, încât oferea unei fiinţe umane siguranţa infailibilă şi perfecţiunea unui animal sălbatic. Părea o creatură stranie, care mă privea din eternul ei prezent.
— Necunoscutul, rosti vocea lui blândă, neprevăzutul, nedoveditul — pe ele se bazează viaţa. Ignoranţa este fundamentul gândirii. Absenţa dovezii e fundamentul acţiunii. Dacă s-ar dovedi că nu există Dumnezeu, n-ar exista religie. Nici Handdara, nici Yomesh, nici Zeii Vetrei, nimic. Deşi, chiar dacă s-ar dovedi că Dumnezeu există, religia tot n-ar fi… Spune-mi, Genry, ce se cunoaşte? Ce este sigur, previzibil, inevitabil… unicul lucru cert pe care-l ştii din viitorul tău şi al meu?
— Că vom muri.
— Exact. Nu există decât o singură întrebare la care se poate răspunde, iar noi cunoaştem deja răspunsul… Unicul lucru care face viaţa posibilă este nesiguranţa permanentă şi intolerabilă, în nici un caz cunoaşterea viitorului.