Fusese ideea lui să realizeze închisoarea şi asta îi ajungea. Nu-şi dădea seama că unor oameni imaginaţia nu le este de ajuns; aceştia trebuie să pătrundă în celulă, trebuie să încerce să deschidă uşa care nu se deschide.
— Eu vreau să văd cum este, spuse Kadagv, un băiat de doisprezece ani, cu toracele dezvoltat, serios, şi un aer dominator.
— Foloseşte-ţi capul! răspunse Tirin pe un ton zeflemitor, dar ceilalţi îl sprijiniră pe Kadagv.
Shevek aduse un burghiu de la atelier şi practicară un orificiu de doi centimetri prin "uşă" la înălţimea nasului. Toată treaba dură aproape o oră, aşa cum prevăzuse Tirin.
— Cât timp vrei să stai înăuntru, Kad? O oră?
— Uite ce este, răspunse Kadagv, dacă eu sunt prizonierul, atunci nu pot decide. Nu sunt liber. Voi trebuie să decideţi când să-mi daţi drumul afară.
— Aşa este, spuse Shevek, dezarmat de logica acestuia.
— Nu poţi sta prea mult înăuntru, Kad. Vreau şi eu! spuse Gibesh, cel mai mic dintre ei.
Prizonierul nu catadicsi nici un răspuns. Intră în celulă. Uşa fu ridicată şi aşezată la locul ei cu o bufnitură, proptelele fixate, toţi cei patru temniceri bătându-le entuziasmaţi cu ciocanele. Se strânseră cu toţii în jurul orificiului de aerisire pentru a-şi vedea prizonierul, dar pentru că nu era nici o lumină în închisoare cu excepţia celei provenite de la aerisire, nu zăriră nimic.
— Nu-i consumaţi tot aerul nenorocitului!
— Mai suflaţi-i nişte aer înăuntru!
— Ba mai trăgeţi-i nişte vânturi!
— Cât timp îi dăm?
— O oră.
— Trei minute.
— Cinci ani!
— Mai sunt patru ore până la stingere. Ar trebui să ajungă.
— Dar vreau şi eu!
— Bine, te lăsăm închis toată noaptea.
— În sfârşit, eu am vrut să spun că mâine.
După patru ceasuri au îndepărtat proptelele şi l-au eliberat pe Kadagv. Ieşi de acolo la fel de stăpân pe situaţie ca atunci când intrase, spunând că îi e foame şi că nu e cine ştie ce: dormise mai tot timpul.
— Ai face-o din nou? îl provocă Tirin.
— Bineînţeles.
— Nu, eu vreau să fiu al doilea…
— Lasă gura, Gib. Ascultă, Kad, eşti tu în stare să intri înapoi acolo fără să ştii când te vom elibera?
— Desigur.
— Fără mâncare?
— Le dădeau mâncare prizonierilor, interveni Shevek. Asta e treaba cea mai ciudată dintre toate.
Kadagv ridică din umeri. Atitudinea lui de nobilă îndurare era de netolerat.
— Uite ce este, le spuse Shevek celor doi băieţi mai mici. Mergeţi la bucătărie şi cereţi resturi de mâncare şi mai aduceţi şi o sticlă, ori alt vas cu apă. O să-ţi dăm un sac plin cu tot felul de chestii şi o să poţi rămâne în gaura aia cât îţi pofteşte inima, continuă el, întorcându-se către Kadagv.
— Cât timp vreţi voi, îl corectă Kadagv.
— De acord.Intră acolo! spuse Tirin, siguranţa de sine a lui Kadagv trezindu-i pornirea satirică, teatrală. Eşti prizonier. Nu ai replică. Înţelegi? Întoarce-te! Mâinile pe cap!
— De ce?
— Vrei să te retragi?
Kadagv îl înfruntă morocănos.
— Nu poţi întreba de ce. Pentru că dacă întrebi putem să te batem, iar tu nu ai decât să suporţi şi nimeni nu te va ajuta.Pentru că te putem lovi cu picioarele în testicule, iar tu nu poţi să reacţionezi. Pentru că nu eşti liber. Iar acum, tot mai vrei să mergi mai departe?
— Desigur. Loveşte-mă.
Tirin, Shevek şi prizonierul se priveau unul pe altul formând un grup ciudat, nemişcat în jurul lanternei, în întuneric, între zidurile masive de fundaţie ale clădirii. Tirin zâmbea cu aroganţă, cuprins de încântare.
— Nu-mi spune tu mie ce să fac, bă profitorule. Tacă-ţi fleanca şi intră în celulă!
În momentul în care Kadagv se întoarse pentru a executa ordinul, Tirin îl îmbrânci iar acesta se întinse pe jos cât era el de mare. Prizonierul scoase un strigăt de surpriză sau durere şi se ridică masându-şi un deget care se zgâriase,ori poate se strivise de peretele din spate al celulei. Shevek şi Tirin nu scoaseră o vorbă. Stăteau nemişcaţi, cu chipurile lipsite de expresie, în rolurile lor de gardieni. Nu mai jucau acum rolul cel nou, ci rolul îi juca pe ei. Băieţii mai mici reveniră cu nişte pâine de holum, un pepene şi o sticlă cu apă. Vorbeau pe când se apropiau, dar tăcerea ciudată din dreptul celulei puse stăpânire pe ei imediat. Împinseră înăuntru mâncarea şi apa, apoi ridicară uşa şi o asigurară. Kadagv era singur, în întuneric. Ceilalţi se strânseră în jurul lanternei.
— Unde o să urineze? şopti Gibesh.
— În pat, replică Tirin cu o claritate sardonică.
— Şi dacă-i vine să facă şi altceva? întrebă Gibesh, izbucnind brusc într-un râs ascuţit.
— Mă gândeam… Ce face dacă nu vede… pe întuneric? răspunse Gibesh fără a fi în stare să explice în totalitate imaginaţia sa umoristică.
Toţi începură să râdă fără nici o explicaţie, răcnind până când li se tăie răsuflarea. Erau cu toţii conştienţi că băiatul încuiat în celulă îi auzea râzând.
Trecuse de ora stingerii în căminul copiilor şi mulţi adulţi se culcaseră deja, deşi luminile erau încă aprinse din loc în loc prin domicilii. Strada era pustie. Băieţii o străbătură râzând şi strigându-se unul pe altul, înnebuniţi de plăcerea de a împărtăşi un secret, de a-i deranja pe alţii, plăcerea răutăţii pe cale de a fi comisă. Treziră jumătate din copii, jucând leapşa pe culoare si printre paruri. Nici un adult nu interveni; tumultul se stinse de la sine.
Tirin şi Shevek nu se culcară până târziu, discutând în şoaptă pe patul lui Tirin. Ajunseră la concluzia că însuşi Kadagv o dorise, urmând a petrece două nopţi în închisoare.
Grupul lor se întruni după-amiaza la atelierul de reciclarea lemnului, iar supraveghetorul îi întrebă unde este Kadagv. Shevek schimbă o privire cu Tirin. Se simţea deştept, stăpânit de un sentiment de putere în momentul în care nu răspunse la întrebare. Cu toate acestea, atunci când Tirin răspunse calm că Kadagv trebuie să se fi alăturat altui grup în ziua aceea, minciuna îi produse un şoc.Senzaţia lui de putere secretă îl făcu deodată să nu se simtă bine; picioarele îl dureau, îşi simţea urechile arzând. Iar când supraveghetorul i se adresă, Shevek tresări de panică, ori teamă, ori un sentiment asemănător, un sentiment cum nu mai trăise niciodată, ceva ca jena, dar mult mai rău, interior şi malefic. În timp ce astupa şi nivela găurile de cuie din plăcile cu trei straturi de lemn de holum, şlefuind apoi plăcile până la netezimea mătăsii, se gândea în permanenţă la Kadagv. Ori de câte ori privea în propria-i conştiinţă, îl vedea pe Kadagv. Era dezgustător.
Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.
— Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.
— Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.
— Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.
— Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.
Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.
— Cât a durat? întrebă Kadagv după ce s-au târât afară de sub clădire şi se îndreptau către cămin.
— Aproape treizeci de ore, socotindu-le şi pe primele patru.
— Destul de mult, spuse Kadagv fără nici o convingere.
După ce l-au dus la baie să se spele, Shevek alergă la latrină. Ajuns acolo, se aplecă deasupra unui closet şi vomă. Spasmele nu îl lăsară un sfert de oră. Când au trecut ceilalţi, tremura tot, epuizat. Reveni în camera comună a căminului, mai citi ceva fizică şi se culcă devreme.
Nici unul dintre cei cinci băieţi nu a mai revenit vreodată la închisoarea de sub centrul de instruire. Nici unul nu a mai pomenit cândva de acest episod, cu excepţia lui Gibesh, care s-a lăudat o dată în faţa unor băieţi şi fete mai mari; numai că aceştia nu au înţeles, iar el a renunţat la subiect.
Luna strălucea pe cerul înalt, deasupra Institutului Regional Nordic pentru Ştiinţe Nobile şi Materiale. Patru băieţi de cincisprezece ori şaisprezece ani şedeau pe o culme de deal, între mici pâlcuri de holum ghimpos, cu privirile aţintite către Institut şi către Lună.
— Ciudat! exclamă Tirin. Nu m-am gândit până acum…
Comentarii ale celorlalţi trei cu privire la caracterul evident al observaţiei sale.
— Nu m-am gândit până acum, continuă Tirin, imperturbabil, la faptul că există oameni care stau pe deal, acolo sus, pe Urras, privind către Anarres, către noi, spunându-şi: "Uite, aceea este Luna!" Pământul nostru este Luna lor; Luna noastră este Pământul lor.
— Unde se află, aşadar, Adevărul? declamă Bedap şi căscă.
— În dealul pe care se întâmplă să şezi, răspunse Tirin.
Cu toţii priviră mai departe la discul de peruzea strălucitor, opac, nu tocmai rotund, la o zi după faza sa plină. Calota nordică de gheaţă îi orbea.
— E senin la nord, spuse Shevek. Soare. Aceea e A-Io, protuberanţa maronie de colo.
— Toţi stau tolăniţi la soare în pielea goală, remarcă Kvetur, cu pietre nestemate în buric şi nici un pic de păr.
Nu urmă decât tăcere.
Urcaseră dealul pentru companie masculină. Prezenţa femeilor era apăsătoare pentru toţi. Li se părea că în ultima vreme lumea fusese plină de fete. Oriunde priveau, în stare de veghe sau în somn, nu vedeau decât fete. Toţi încercaseră să se împerecheze cu fete; în disperare de cauză, unii încercaseră să nu se mai împerecheze cu fete. Nu ajutase la nimic. Fetele erau pretutindeni.
În urmă cu trei zile,la o lecţie de istoria mişcării Odoniene,văzuseră cu toţii aceeaşi prezentare vizuală iar imaginea nestematelor sclipitoare pe adâncitura trupurilor bronzate, unse cu ulei ale femeilor le revenise în minte, în intimitate, fiecăruia dintre ei.
Mai văzuseră cadavrele copiilor, cu păr, ca şi ei, stivuite ca deşeurile metalice, înţepenite şi ruginite, pe o plajă, bărbaţii turnând ulei peste acestea şi aprinzându-le. "Foamete în provincia Bachifoil din Naţiunea Thu", anunţase vocea comentatorului. "Trupurile copiilor morţi de înfometare şi boală sunt arse pe plaje. Pe plajele de la Tius, la şapte sute de kilometri depărtare, în Naţiunea A-Io" — aici interveneau nestematele pe ombilic — "femei întreţinute pentru utilizarea sexuală a clasei avute" — şi comentatorul folosea cuvintele iotice, deoarece în pravică nu existau echivalente pentru nici unul din aceste cuvinte — "petrec toată ziua întinse pe nisip până când li se serveşte cina de către membri ai clasei neavute." Prim-plan al cinei: buze moi mestecând şi zâmbind, mâini fine întinzându-se după delicatesele stivuite lasciv în vase de argint. Apoi o revenire la chipul orb, aspru al unui copil mort, cu gura deschisă, goală, neagră, uscată. "Unii lângă alţii", comentase vocea aceea calmă. Dar imaginea care se înfiripase în mintea băieţilor, ca un balon uleios, irizat, era aceeaşi.
— Cât de vechi sunt filmele acelea? întrebă Tirin. Datează, oare, dinaintea Colonizării, ori sunt contemporane? Nu ne spun niciodată.
— Dar ce importanţă are? interveni Kvetur. Aşa trăiau pe Urras înainte de Revoluţia Odoniană. Odonienii au plecat cu toţii şi au venit aici, pe Anarres. Aşa că probabil nu s-a schimbat nimic. Tot asta fac, acolo! încheie el.
— De unde ştim că tot asta fac?
— Ce vrei să insinuezi, Tir? întrebă Shevek.
— Dacă filmele acelea ar fi vechi de o sută cincizeci de ani, acum lucrurile ar putea fi cu totul altfel pe Urras. Eu nu spun că aşa e, dar dacă ar fi, de unde am şti? Nu mergem acolo, nu vorbim, nu există nici un fel de comunicare. Într-adevăr, habar n-avem cum este viaţa pe Urras în zilele noastre.
— Cei din CPD ştiu. Stau de vorbă cu urrasienii care deservesc navele ce sosesc pe Rachetodromul Anarres. Sunt tot timpul informaţi. Trebuie să fie informaţi pentru a ne menţine negoţul cu Urras şi pentru a cunoaşte, totodată, gradul de ameninţare pe care ei îl reprezintă faţă de noi.
Bedap vorbise rezonabil, dar răspunsul lui Tirin se dovedi tăios.
— Înseamnă că cei din CPD pot fi informaţi, în vreme ce noi nu suntem.
— Informaţi! exclamă Kvetur. Am aflat de Urras de când eram la creşă! Nu-mi pasă dacă nu mai văd altă imagine a scârbavnicelor oraşe de pe Urras şi a unsuroaselor trupuri urrasiene!
— Asta e problema! continuă Tirin cu satisfacţia celui care îşi urmăreşte linia logică. Toate materialele despre Urras aflate la dispoziţia elevilor sunt identice. Dezgustătoare, imorale, excrementale. Dar, ascultaţi-mă! Dacă a fost atât de rău arunci când au plecat Coloniştii, cum de a continuat timp de un secol şi jumătate? Dacă erau atât de bolnavi, de ce n-au murit? De ce nu s-au prăbuşit societăţile lor avute? De ce ne temem chiar atât de mult?
— Infestare, răspunse Bedap.
— Suntem oare atât de firavi încât nu putem suporta puţină expunere? Oricum, nu pot fi cu toţii bolnavi. Indiferent de felul în care arată societatea lor, unii trebuie neapărat să fie decenţi. Chiar şi aici oamenii se deosebesc, nu? Suntem noi toţi odonieni perfecţi? Uitaţi-vă la mucosul ăla de Pesus!
— Dar, într-un organism bolnav, chiar şi o celulă sănătoasă este condamnată, insistă Bedap.
— Bineînţeles, poţi dovedi orice folosind analogia asta şi o ştii prea bine. În sfârşit, de unde ştim că societatea lor este bolnavă?
— Vrei să spui că CPD-ul şi sindicatul aprovizionării învăţământului ne mint în legătură cu Urras? întrebă Bedap muşcându-şi degetul cel mare.
— Nu. Am spus că noi nu ştim decât ce ni se spune. Dar voi ştiţi ce n-i se spune? întrebă Tirin, întorcând spre ei chipul său măsliniu, cu nasul cârn, vizibil în lumina puternică, albăstruie, a lunii. Kvet a zis-o, acum un minut. El a recepţionat mesajul: detestaţi Urras, urâţi Urras, temeţi-vă de Urras.
— De ce nu? întrebă Kvetur.Iată cum ne-au tratat pe noi odonienii!
— Doar ne-au dat Luna lor, nu?
— Da, pentru a ne împiedeca să distrugem statele lor profitoare şi să instaurăm acolo societatea cea dreaptă. Şi de îndată ce au să se descotorosească de noi, pariez că vor începe să-şi organizeze guverne şi armate mai repede ca niciodată, pentru că nu a mai rămas nimeni care să-i împiedice s-o facă. Dacă am deschide Rachetodromul pentru ei, crezi că ar veni ca prieteni şi fraţi? Ei, o mie de milioane, iar noi douăzeci de milioane? Ne-ar elimina, ori ne-ar face — cum se spune?… care e cuvântul? — sclavii lor, pentru a munci în mină pentru ei!
— Bine. Sunt de acord că este probabil înţelept să ne temem de Urras. Dar de ce să-i urâm? Ura nu e funcţională; de ce ni se predă? Nu cumva pentru că dacă am şti cum este Urras în realitate am ajunge să ne placă… măcar o parte din Urras…, poate doar unei părţi dintre noi? Nu cumva ceea ce doreşte să prevină CPD-ul este nu doar ca unii dintre ei să vină la noi, ci ca unii dintre noi să dorească să ajungă acolo?
— Să ajungă pe Urras? întrebă Shevek, surprins.
Discutau pentru că le plăcea dezbaterea, le plăcea alergarea sprintenă a minţii neîncătuşate pe cărările posibilităţii, le plăcea să conteste ceea ce era necontestat. Erau inteligenţi, minţile lor erau deja disciplinate către limpezimea ştiinţei şi nu aveau decât şaisprezece ani. Dar în acel moment pentru Shevek plăcerea argumentaţiei încetase, aşa cum încetase, mai devreme, pentru Kvetur. Era tulburat.