Grăsanul rămase pe loc, privind indiferent. Celălalt tremura, ţipând "Soarele meu!" şi izbucni în plâns de supărare. Tatăl îl ridică, ţinându-l în braţe.
— Gata, gata, Shev, fii cuminte! spuse el. Ştii doar că nu poţi să posezi lucrurile. Ce se întâmplă cu tine?
Glasul său era blând şi tremura de parcă nici el nu era prea departe de a izbucni în lacrimi. Copilul slab, lung, din braţele sale, plângea neconsolat.
— Sunt unii care pur şi simplu nu pot să ia viaţa aşa cum este, comentă femeia cu un singur ochi, privindu-i plină de înţelegere.
— Acum îl iau cu mine în vizită la cămin. Înţelegi, mama pleacă în seara asta.
— Dă-i drumul. Sper că amândoi veţi fi repartizaţi cât de curând, spuse matroana ridicând copilul ca pe un sac de grăunţe, cu chipul trist şi ochiul cel bun pe jumătate deschis. Pa, Shev, sufleţelule. Mâine, ascultă, mâine ne jucăm de-a camionul şi şoferul.
Copilul încă nu o iertase. Suspina, agăţat de gâtul tatălui său, ascunzându-şi chipul în umbra soarelui pierdut.
În dimineaţa aceea orchestra avea nevoie pentru repetiţie de toate băncile, iar trupa de dans ţopăia de jur împrejur în sala cea mare a centrului de instruire, aşa că toţi copiii care lucra "Vorbire-şi-Ascultare" erau aşezaţi în cerc pe pardoseala de spumă de mare a atelierului. Primul voluntar, un băiat zvelt, de opt ani, cu mâinile şi picioarele lungi şi subţiri, se ridică. Rămase foarte drept, aşa cum stau copiii sănătoşi. La început, obrajii săi acoperiţi de puf avură o nuanţă palidă, după care se înroşiră pe măsură ce aştepta să fie ascultat de ceilalţi copii.
— Dă-i drumul, Shevek! îl îndemnă directorul grupului.
— Ei bine, mi-a venit o idee.
— Mai tare! spuse directorul, un bărbat solid, abia trecut de douăzeci de ani.
— Ei bine, începu băiatul zâmbind încurcat, mă gândeam… să zicem că aruncăm cu o piatră în ceva. Într-un pom. O arunci, iar piatra zboară prin aer şi loveşte pomul. Corect? Doar că nu poate. Deoarece… Vreţi să-mi daţi tăbliţa? Uite, aici sunteţi voi, aruncând piatra, iar aici e pomul, explică el scrijelind pe tăbliţă. Să presupunem că acesta este un pom, iar aici e piatra. Vedeţi? La jumătatea distanţei.
Copiii râseră de felul în care desenase un arbore de holum, iar băiatul zâmbi.
— Pentru a ajunge de la voi la pom, piatra trebuie să ajungă la jumătatea distanţei dintre voi şi pom, da? Iar apoi trebuie ajungă la jumătatea distanţei dintre prima jumătate şi p După care trebuie să urmeze jumătatea dintre jumătatea aceea şi pom. Nu contează cât de departe ajunge — întotdeauna există un loc, numai că în realitate este un moment, care se află la jumătatea drumului dintre ultimul loc în care s-a aflat şi pom…
— Credeţi că este interesant? întrerupse directorul adresându-se celorlalţi copii.
— Dar de ce nu poate ajunge la pom? întrebă o fetiţă de zece ani.
— Deoarece întotdeauna trebuie să străbată jumătate din drumul care a mai rămas de parcurs, răspunse Shevek, şi întotdeauna mai rămâne o jumătate de drum de parcurs. Înţelegi?
— N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.
— Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.
— Cine ţi-a dat ideea asta?
— Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…
— Ajunge!
Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.
— Vorbirea înseamnă colaborare — o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.
În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.
— Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.
— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.
Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.
— Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.
Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul. Shevek ascultă vocile lor supuse şi inima lui care încă mai bătea cu repeziciune. În urechi auzea un cântec, dar care nu provenea de la orchestră; era zgomotul pe care îl auzea arunci când se abţinea să nu plângă. Observase acest zgomot cântat de mai multe ori până arunci. Nu-i plăcea să-l asculte şi nu dorea să se gândească la piatră şi la pom, aşa că se concentră asupra Pătratului. Era făcut din numere, iar numerele erau întotdeauna reci şi solide; când era în defect, se putea întoarce la ele, pentru că numerele nu aveau nici un cusur. Cu câtva timp în urmă văzuse Pătrarul cu ochii minţii, un desen în spaţiu asemenea desenelor pe care muzica le face în timp: un pătrat alcătuit din primele nouă integrale, cu cifra 5 în centru. Indiferent cum adunai şirurile, rezultatul era acelaşi, orice inegalitate echilibrată; era o plăcere să-l priveşti. Dacă ar putea alcătui un grup căruia să-i placă să discute astfel de lucruri! Dar nu erau decât doi-trei băieţi şi fete mai mari cărora le plăcea, iar aceştia erau ocupaţi. Ce-o fi cu cartea la care se referise directorul? Să fie aceasta o carte cu numere? I-ar explica modul în care piatra va ajunge la pom? Fusese un prost să spună gluma cu piatra şi pomul, nimeni nu înţelesese că e vorba doar de o glumă, directorul avea dreptate. Pe Shevek îl apucă durerea de cap. Privi în interior, către modelele de calmare.
Dacă o carte ar fi scrisă numai cu numere, atunci ar fi adevărată. Ar fi justă. Nimic din ceea ce era formulat în cuvinte nu ieşea prea uniform. Lucrurile exprimate în cuvinte se contorsionau şi mergeau împreună, în loc de a rămâne nealterate şi de a se potrivi unul cu altul. Dar dincolo de cuvinte, chiar în centru, asemenea centrului Pătratului, totul este aşa cum se cuvine. Totul se poate schimba, dar nimic nu se pierde. Dacă ai înţelege numerele, ai putea pricepe şi chestia asta, echilibrul, modelul. Ai înţelege fundaţiile lumii. Iar aceste fundaţii sunt solide.
Shevek învăţase să aştepte. Era bun la asta, un expert. Mai întâi căpătase deprinderea aşteptând întoarcerea mamei sale, Rulag, deşi asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă că nici nu-şi mai aducea aminte. Se perfecţionase aşteptându-şi rândul, aşteptând să împartă, aşteptând să i se împartă. La vârsta de opt ani întreba "de ce?" şi "cum?" şi "ce dacă?", dar foarte rar întreba "când?".
A aşteptat până când tatăl său a venit pentru a-l lua într-o vizită la cămin. A fost o aşteptare lungă: şase decade. Palat obţinuse o scurtă deplasare pentru lucrări de întreţinere la uzina de reciclarea apei din munţii Drum, după care urma să îşi ia o decadă pe plajă, la Malennin, unde avea să înoate, să se odihnească şi să se împerecheze cu o femeie pe nume Pipar. Îi explicase toate acestea fiului său. Shevek avea încredere în el, iar el merita încrederea. La sfârşitul celor şaizeci de zile a trecut pe la căminul de copii din Wide Plains, un bărbat înalt, slab, cu o expresie mai tristă ca niciodată. Împerecherea nu era tocmai ce îi lipsea. De Rulag avea el nevoie. Când îl văzu pe băiat, bărbatul zâmbi iar fruntea i se încreţi de durere.
Le făcea plăcere să fie împreună.
— Palat, ai văzut vreodată o carte cu toate numerele?
— La ce te referi? Matematică?
— Aşa cred.
— Ca asta?
Palat scoase o carte din buzunarul de la manta. Era mică, făcută pentru a fi purtată într-un buzunar şi, ca majoritatea cărţilor, era legată în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Era tipărită foarte înghesuit, cu caractere mici şi margini înguste, deoarece hârtia este o substanţă care consumă o mulţime de arbori de holum şi foarte multă muncă umană, aşa cum precizează furnizorul de materiale de la centrul de învăţare, atunci când rupi o pagină şi te duci să-ţi dea alta nouă. Palat deschise cartea pentru Shevek. Pe pagina dublă era o serie de coloane de numere. Iată-le, exact aşa cum şi le imaginase. Shevek primi în mâinile sale legământul dreptăţii eterne. Tabele logaritmice, baza 10 şi 12, spunea titlul de pe copertă, deasupra Cercului Vieţii. Băieţelul studie o vreme prima pagină.
— La ce folosesc? întrebă el, pentru că aceste aranjamente erau în mod evident prezentate nu doar pentru frumuseţea lor. Inginerul, aşezat alături de el pe banca tare, în camera comună, slab iluminată a domiciliului, începu să-i explice logaritmii. La celălalt capăt al camerei, doi bătrâni jucau "întrecerea" şi chicoteau. O pereche de adolescenţi intră, întrebă dacă astă seară mai este liberă camera cu un singur pat şi se îndreptă către aceasta. Ploaia se năpusti cu putere în acoperişul metalic al domiciliului cu un singur nivel, apoi se opri. Niciodată nu ploua prea mult. Palat scoase rigla de calcul şi îi arătă lui Shevek cum funcţionează; la rândul său, Shevek îi arătă Pătratul şi principiul organizării acestuia. Când realizară că e târziu, era foarte târziu. Alergară prin întunecimea noroioasă, minunat parfumată de ploaie, către căminul copiilor, alegându-se cu o admonestare superficială din partea supraveghetorului. Se sărutară repede, amândoi scuturându-se de râs, iar Shevek alergă în dormitorul cel mare, la fereastră, de unde-l vedea pe tatăl său întorcându-se pe singura stradă din Wide Plains în întunericul umed, electric.
Băiatul se culcă cu picioarele pline de noroi şi visă. Se făcea că e pe un drum, într-un ţinut pustiu. În depărtare, traversând drumul, se zărea o linie. Apropiindu-se de ea, peste câmp, constată că c de fapt un zid. Se întindea de la un orizont la altul peste pământul sterp. Era de nepătruns, întunecat şi foarte înalt. Drumul ajungea până la zid şi se oprea.
Trebuie să meargă mai departe şi nu poate. Zidul îl opreşte. În el se trezeşte o teamă dureroasă. Trebuie să meargă mai departe, altfel nu va mai ajunge niciodată acasă. Dar acolo este zidul. Nu există nici o cale.
Bate cu palmele în suprafaţa netedă şi strigă la el. Vocea lui se aude fără cuvinte şi ca un croncănit. Înspăimântat de sunetul ei, se ghemuieşte, apoi aude o altă voce spunând, "Priveşte". E vocea tatălui său. Are impresia că şi mama lui, Rulag, e acolo, deşi nu o vede (nu-şi aminteşte sub nici o formă chipul ei). I se pare că ea şi Palat sunt amândoi în patru labe în întunecimea de sub zid, că sunt mai masivi decât fiinţele umane şi de o formă diferită. Arată cu degetul, indicându-i ceva pe pământ, în praful acru unde nu răsare niciodată nimic. E o piatră acolo. Neagră ca zidul, dar pe ea, ori în interiorul ei, se află un număr; la început i se pare că e un 5, apoi crede că e 1, după care înţelege despre ce este vorba: numărul primordial, care este atât unitate cât şi pluralitate.
— Aceasta este piatra fundamentală! rosteşte o voce cunoscută, dragă, iar Shevek este cuprins de bucurie. Nu mai există nici un zid în umbre, iar el ştie că s-a întors, că este din nou acasă.
Ulterior, nu şi-a mai amintit detaliile acestui vis, dar nu a uitat revărsarea de bucurie copleşitoare. Nu mai cunoscuse până arunci aşa ceva. Atât de puternică era pentru el siguranţa permanenţei, ca o geană de lumină care străluceşte fără încetare, încât niciodată nu s-a gândit la aceasta ca fiind ireală, deşi o trăise în vis. Atâta doar că, oricât de trainică era acolo, nu o mai putu redobândi nici prin dorul de ea şi nici printr-un act de voinţă. Nu putea decât să şi-o amintească, trezindu-se. Iar atunci când visa din nou zidul, aşa cum i se întâmpla de nenumărate ori, visele erau neinteresante şi fără finalizare.
Le venise ideea "închisorilor" din unele episoade din Viaţa lui Odo, pe care o citeau toţi aceia care preferaseră să lucreze în domeniul Istoriei. Erau multe neclarităţi în carte, iar Wide Plains nu avea pe nimeni care să cunoască suficientă istoric pentru a le explica. Dar, la vremea când au ajuns la anii petrecuţi de Odo în Fortul din Drio, conceptul de "închisoare" devenise de la sine inţeles. Iar când un profesor de istorie itinerant a trecut prin oraş, acesta a dezvoltat subiectul cu reţinerea unui adult decent forţat să explice obscenităţi unor copii. Da, a spus el, închisoarea era locul unde Statul îi ducea pe oamenii care nu se supuneau Legilor sale. Dar de ce nu părăseau, pur şi simplu, locul acela? Nu aveau cum să plece, uşile erau încuiate. Încuiate? Ca uşile dintr-un camion în mişcare, ca să nu cazi ? Stupid! Dar ce făceau tot timpul în interiorul unei singure încăperi? Nimic. Nu era nimic de făcut. Aţi văzut fotografii ale lui Odo în celula închisorii de la Drio, nu? Imaginea răbdării sfidătoare, capul cărunt plecat, mâinile împreunate, nemişcată în umbrele care o înconjurau. Uneori, prizonierii erau condamnaţi să muncească. Condamnaţi? În fine, asta înseamnă că un judecător — o persoană căruia i se conferise putere de către Lege — le poruncea să presteze anumite forme de muncă fizică. Le poruncea? Şi dacă nu vroiau s-o facă? Ei bine, erau forţaţi; dacă nu munceau, erau bătuţi. Un fior de emoţie i-a cuprins pe copiii care-l ascultau, copii de unsprezece-doisprezece ani, dintre care nici unul nu fusese lovit vreodată şi care nu văzuseră vreo persoană lovită, cu excepţia cazurilor de mânie personală, imediată.
Tirin a pus întrebarea care era pe buzele tuturor.
— Vreţi să spuneţi că o mulţime de oameni băteau o singură persoană?
— Da.
— De ce nu-i opreau ceilalţi?
— Gardienii aveau arme, prizonierii nu, a spus profesorul cu violenţa unuia obligat să povestească lucruri detestabile, fiind totodată jenat de aceasta.
Simpla atracţie a perversităţii i-a apropiat pe Tirin, Shevek şi alţi trei băieţi. Fetele erau eliminate din compania lor, nici ei nu puteau spune pentru care motiv. Tirin găsise o închisoare ideală, sub aripa de vest a centrului de instruire. Era un spaţiu suficient de mare pentru a adăposti o singură persoană şezând, ori culcată pe jos, formată din trei pereţi de fundaţie din beton şi partea inferioară a planşeului de deasupra; fundaţiile făcând parte dintr-o formă prefabricată, pardoseala alcătuia un tot cu pereţii, iar o placă grea de piatră ar fi închis-o complet. Numai că uşa trebuia încuiată. Prin încercări repetate, au ajuns la concluzia că două proptele fixate între zidul din faţă şi lespedea de piatră ar închide-o cu o finalitate uimitoare. Nimeni din interior nu ar putea deschide uşa aceea.
— Ce facem cu lumina?
— Nici un fel de lumină, a spus Tirin, care vorbea cu autoritate despre asemenea lucruri, deoarece imaginaţia sa îl transporta chiar în miezul lor, utilizând faptele de care dispunea, deşi în cazul acesta nu faptele îl conduceau la o asemenea siguranţă. La Fortul din Drio, a continuat el, îi lăsau pe prizonieri în întuneric. Ani de zile.
— Măcar aer, interveni Shevek. Uşa asta se închide ca o cuplă de vid. Trebuie să aibă o gaură în ea.
— Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?
Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.
— Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?