— Ştii, nu sunt de acord, îi spuse el lui Vokep, un chimist agricol cu faţa prelungă, în drum spre Abbenay. Cred că bărbaţii trebuie să înveţe cel mai mult să fie anarhişti. Femeile nu trebuie să înveţe.
— Din cauza copiilor, răspunse Vokep dând din cap. Naşterea copiilor. Le transformă în proprietariene. Nu vor renunţa. Atinge şi fugi, frate, asta e regula. Nu te lăsa niciodată posedat! încheie el suspinând.
Shevek zâmbi şi îşi bău sucul de fructe.
— Nu mă voi lăsa! promise el.
Era o bucurie să revină la Institutul Regional, să vadă dealurile nu prea înalte peticite cu arbuşti de holum cu frunzele de culoarea bronzului, grădinile-bucătării, domiciliile, căminele, atelierele, clasele, laboratoarele unde locuise de la vârsta de treisprezece ani. Întotdeauna va fi unul dintre aceia pentru care întoarcerea este la fel de importantă ca şi plecarea. A pleca nu era suficient pentru el, doar pe jumătate suficient; trebuie să se reîntoarcă. Într-o asemenea tendinţă era pesemne ascunsă natura imensei explorări pe care avea s-o întreprindă până la extremele comprehensibilului. Mai mult ca sigur că nu s-ar fi angajat în acea acţiune de ani de zile, dacă n-ar fi nutrit siguranţa profundă că întoarcerea este posibilă, chiar dacă el însuşi nu se va mai întoarce; că într-adevăr, chiar natura călătoriei, ca o circumnavigaţie în jurul globului, presupune întoarcerea. Nu poţi merge de două ori la acelaşi râu, tot aşa cum nu te mai poţi reîntoarce acasă. Ştia aceasta; era însăşi baza concepţiei sale despre lume. Totuşi, din această acceptare a efemerului şi-a dezvoltat el ampla sa teorie, în care ceea ce este cel mai schimbător este şi cel mai plin de eternitate, iar relaţia ta cu râul, precum şi relaţia râului cu tine şi cu sine se dovedeşte deodată a fi mult mai complexă şi mai liniştitoare decât o simplă lipsă de identitate. Poţi merge din nou acasă, afirmă Teoria Temporală Generală, atâta vreme cât înţelegi că "acasă" este locul unde n-ai mai fost niciodată.
Se bucura, deci, să revină cât mai aproape de casa pe care o avusese ori şi-o dorise. Atâta doar că îşi găsi amicii de acolo cam nematurizaţi. În anul trecut, evoluase destul de mult. Unele dintre fete ţinuseră pasul cu el, ori chiar îl depăşiseră; se transformaseră în femei. Cu toate acestea, se ţinea departe de orice în afară de relaţii întâmplătoare cu fetele, deoarece pentru moment nu mai dorea nici un fel de altă aventură sexuală; avea altele de făcut. Era evident că fetele cele mai inteligente, ca Rovab, erau la fel de nepăsătoare şi prudente; în laboratoare şi echipe de lucru, ori în camerele comune ale căminelor se comportau ca bune colege şi nimic altceva. Fetele doreau să-şi termine pregătirea şi să înceapă propria activitate de cercetare, sau să-şi găsească postul dorit înainte de a da naştere unui copil. Doar că nu mai erau mulţumite cu experimentările sexuale adolescentine. Doreau o relaţie matură, nu una sterilă; dar nu încă, nu sosise încă momentul.
Fetele erau tovarăşe bune, prietenoase şi independente. Băieţii de vârsta lui Shevek păreau ancoraţi în extremitatea unei copilării care se subţia şi se diminua încetul cu încetul. Erau superintelectuale. Nu păreau dispuse a se dedica nici muncii nici sexului. Dacă-l ascultai pe Tirin vorbind, ai fi crezut că el este acela care a inventat împerecherea, dar toate legăturile lui erau cu fete de cincisprezece ori şaisprezece ani, ocolindu-le ruşinat pe cele de vârsta lui. Bedap, niciodată foarte energic pe plan sexual, accepta adulaţia unui băiat mai mic decât el, care avea o slăbiciune idealist-homosexuală pentru el, iar asta îi era de ajuns. Nu părea a lua nimic în serios, devenise ironic şi secretos. Shevek se simţea îndepărtat de la prietenia acestuia. Nici o prietenie nu dura prea mult, până şi Tirin era mult prea preocupat de propria-i persoană şi capricios — mai ales în ultima vreme — pentru a reînnoda vechea legătură, dacă Shevek ar fi dorit-o. Adevărul este că nu dorea. Se bucura de izolare din tot sufletul. Niciodată nu i-a trecut prin minte că rezerva pe care o constata la Bedap şi Tirin ar fi putut constitui un răspuns; că personalitatea sa blândă, dar deja formidabil de ermetică şi-ar putea alcătui propria sa ambianţă căreia numai o mare forţă, ori un mare devotament îi puteau rezista. În realitate, tot ceea ce observa era că, în sfârşit, dispunea de timp suficient.
Acolo, în sud-est, după ce se obişnuise cu munca fizică neîntreruptă şi încetase a-şi mai irosi creierul cu mesaje codificate şi sperma în vise erotice, îi veniseră unele idei. Acum era liber să prelucreze aceste idei pentru a vedea dacă au vreo valoare sau nu.
Pe fiziciană principală de la Institut o chema Mitis. În momentul acela nu ea era aceea care coordona programa de fizică, deoarece toate funcţiile administrative se roteau anual între cei douăzeci de repartizaţi permanent, dar lucra acolo de treizeci de ani şi dintre toţi avea mintea cea mai deschisă. Întotdeauna, în jurul ei, exista un fel de spaţiu psihologic liber, la fel ca, lipsa mulţimilor în jurul unui vârf de munte. Lipsa oricăror constrângeri şi manifestări ale autorităţii scotea în evidenţă esenţa. Aceştia erau oamenii autorităţii inerente; de fapt, unii împăraţi chiar că poartă haine noi.
— Am expediat lucrarea ta despre Frecvenţa Relativă lui Sabul, la Abbenay, îi spuse ea lui Shevek în stilul ei abrupt, camaraderesc. Vrei să vezi răspunsul?
Împinse către el peste masă un petec de hârtie mototolit, evident un colţ rupt dintr-o coală mai mare. Pe acesta, mâzgălită cu caractere mici, se afla o singură ecuaţie:
ts / 2 (R) = 0
Shevek îşi puse palmele pe masă şi se sprijini pe ele cu toată greutatea, privind cu insistenţă petecul de hârtie. Ochii îi erau curaţi, iar lumina de la fereastră îi umplea, făcându-i limpezi ca apa. El avea nouăsprezece ani, Mitis cincizeci şi cinci. Femeia îl urmărea cu un sentiment de compasiune şi admiraţie.
— Iată ce lipseşte, spuse el.
Mâna sa găsi un creion pe masă şi începu să scrie pe fragmentul de hârtie. Pe măsură ce scria, chipul său decolorat, argintat de părul frumos, tuns scurt, se îmbujoră, iar urechile i se înroşiră.
Mitis se furişă de cealaltă parte a mesei pentru a se aşeza. Avea probleme circulatorii la picioare şi simţea nevoia să şadă. Cu toate acestea, mişcarea ei îl deranjă pe Shevek. Îi adresă o privire rece, îngrijorată.
— Pot să termin asta într-o zi-două, spuse el.
— Sabul vrea să vadă rezultatele după ce o rezolvi.
Urmă o pauză. Culoarea lui Shevek reveni la normal, iar el deveni din nou conştient de prezenţa lui Mitis, la care ţinea foarte mult.
— De ce ai trimis lucrarea lui Sabul, cu toate golurile pe care le conţinea? întrebă el, zâmbind, plăcerea de a completa mental golurile dându-i un aer radios.
— M-am gândit că şi-ar putea da seama unde ăi greşit. Eu nu am reuşit. Apoi, am vrut să vadă cu ce te ocupi… Ştii, va dori ca tu să mergi acolo, la Abbenay.
Tânărul nu-i răspunse.
— Vrei să mergi?
— Încă nu.
— Aşa m-am gândit şi eu. Dar trebuie neapărat să mergi. Pentru cărţile şi pentru oamenii pe care îi vei găsi acolo. Doar n-o să iroseşti o minte ca a ta în deşert! continuă Mitis cu o pasiune neaşteptată. Este de datoria ta să cauţi mai-binele, Shevek. Să nu te laşi niciodată amăgit de falsul egalitarism. Vei lucra cu Sabul. E bun, te va pune la treabă serios. Dar trebuie să fii liber pentru a găsi calea pe care vrei s-o urmezi. Mai stai aici un trimestru, apoi pleacă! Şi ai grijă, la Abbenay. Menţine-te liber. Puterea se concentrează într-un centru. Tu vei merge în acel centru. Nu-l cunosc prea bine pe Sabul; nu ştiu nimic în defavoarea lui, dar nu uita: vei fi omul său.
Formele de singular ale pronumelui posesiv în limba pravică erau folosite mai ales pentru accentuare; vorbirea idiomatică le evita. Copiii mici ar putea spune "mama mea", dar curând învăţau să spună "mama"; în loc de "mă doare mâna" spuneau "mâna doare" şi aşa mai departe. Pentru a spune "acest lucru este al meu şi acela este al tău" în pravică spuneai "eu folosesc lucrul acesta iar tu îl foloseşti pe acela". Afirmaţia lui Mitis, "Vei fi omul lui", avea o sonoritate ciudată. Shevek o privi fără expresie.
— Ai treabă, spuse Mitis, ochii ei negri fulgerând parcă de mânie. La treabă! adăugă ea şi apoi ieşi pentru că un grup de studenţi o aşteptau în laborator.
Tulburat, Shevek privi spre petecul de hârtie mâzgălită. Se gândi că Mitis îi spusese să se grăbească şi să-şi corecteze ecuaţiile. Nu după multă vreme avea să înţeleagă ce îi spusese Mitis cu adevărat.
În seara în care a plecat la Abbenay, ceilalţi studenţi au organizat o petrecere în cinstea lui. Petrecerile erau frecvente, sub pretexte din cele mai mărunte, dar pe Shevek îl surprinse energia consumată pentru aceasta, întrebându-se de ce este atât de izbutită. Neinfluenţat de alţii, nu ştia că el îi influenţează şi nu avea nici cea mai mică idee că ei ţin la el. Mulţi dintre ei trebuie să fi economisit pentru această petrecere alocaţiile lor zilnice cu mai multe zile înainte. Pe mese erau cantităţi incredibile de mâncare. Comanda pentru produse de patiserie fusese atât de mare încât brutarul cantinei dăduse frâu liber imaginaţiei sale şi preparase delicii necunoscute până atunci: napolitane condimentate, pătrăţele ardeiate care să meargă cu peştele afumat, gogoşi dulci, înotând în grăsime. Mai erau băuturi dulci, fructe conservate din regiunea Keran, creveţi mici, săraţi, grămezi de cartofi prăjiţi, crocanţi. Mâncarea grea, şi din abundenţă era ameţitoare; toată lumea se înveseli grozav, unora le veni rău.
Se interpretară scenete umoristice şi alte momente vesele, unele pregătite, altele improvizate. Tirin, îmbrăcat într-o adunătură de zdrenţe din bena de reciclare, se plimbă printre ei în chip de Sărmanul Urrasian, Cerşetorul — unul dintre cuvintele iotice pe care toţi le învăţaseră la istorie. "Daţi-mi bani", se jeluieşte el, scuturându-şi mâna pe sub nasul lor. "Bani! Bani! De ce numi daţi nici un ban? Nu aveţi? Mincinoşilor! Propietarişti împuţiţi! Profitorilor! Uitaţi-vă la toată mâncarea asta. Cum aţi căpătat-o, dacă nu aveţi nici un ban?" Apoi, se oferă pe sine de vânzare. "Comparaţi-mă, comparaţi-mă, doar pentru câţiva bănuţi!" se tânguieşte el.
— Dar nu se zice comparaţi, îl corectă Rovab. Cuvântul este cumpăraţi.
— Comparaţi-mă, cumpăraţi-mă… Cui îi pasă? Priviţi ce trup frumos, nu-l doriţi? fredonă Tirin, legănându-şi şoldurile zvelte şi dându-şi ochii peste cap.
În cele din urmă avu loc execuţia lui în faţa mulţimii, cu un cuţit pentru peşte, după care reapăru în hainele sale obişnuite. Urmară iscusiţi interpreţi la harpă şi cântăreţi, multă muzică şi dans şi din nou conversaţie. Toţi vorbeau de parcă a doua zi aveau să amuţească.
Târziu în noapte tinerii îndrăgostiţi căutară camerele separate pentru a se împerechea. Alţii, somnoroşi, se îndreptară spre cămine şi în final un grup restrâns rămase printre paharele goale, oasele de peşte şi firimiturile de prăjituri pe care aveau să le strângă înainte de a se face dimineaţă. Dar până în zori mai erau ceasuri întregi. Continuară conversaţia, ciugulind ba una, ba alta. Erau prezenţi Tirin şi Shevek, încă doi băieţi şi trei fete. Vorbeau despre reprezentarea spaţială a timpului ca ritm şi despre legătura dintre vechile teorii ale Armoniilor Numerice cu fizica temporală modernă. Despre cel mai bun stil pentru înot pe distanţe mari. Dacă în copilărie fuseseră fericiţi. Despre fericire.
— Suferinţa este o înţelegere greşită, spuse Shevek aplecându-se în faţă, cu ochii mari şi luminoşi.
Era încă deşirat, cu mâinile mari, urechile clăpăuge şi articulaţiile ascuţite, dar sănătatea perfectă şi forţa maturităţii timpurii îl făceau deosebit de frumos. Părul său de culoarea cenuşii, ca al celorlalţi, era mătăsos şi drept, purtat în toată lungimea sa şi strâns pe frunte cu o bandă. Numai unul dintre ei purta părul în mod diferit, o fată cu pomeţii înalţi şi nasul nu prea pronunţat, care îşi tăiase părul aproape negru de jur împrejur, ca pe o cască strălucitoare. Fata îl urmărea pe Shevek cu o privire atentă, serioasă. Avea buzele unsuroase de la gogoşi şi o firimitură pe bărbie.
— Ea există, continuă Shevek, e reală. O pot numi o neînţelegere dar nu mă pot preface că nu există, ori că va înceta vreodată să existe. Suferinţa este condiţia în care trăim. Iar când apare, o recunoşti. O cunoşti ca fiind adevărul. Desigur, este just să vindeci bolile, să previi foametea şi nedreptatea, aşa cum o face organismul social. Dar nici o societate nu poate schimba natura existenţei. Nu putem preveni suferinţa. Această durere, ori aceea, de acord, dar nu Durerea. O societate nu poate ameliora decât suferinţa socială, suferinţa care nu este necesară. Restul rămâne. Rădăcina, realitatea. Toţi, aici de faţă, vom cunoaşte durerea. Dacă trăim cincizeci de ani, vom fi cunoscut durerea de cincizeci de ani. Şi în final vom muri. Aceasta este condiţia în care ne naştem. Mi-e teamă de viaţă! Există momente când… când sunt foarte speriat. Orice moment de fericire mi se pare trivial. Totuşi, mă întreb dacă totul nu este decât o neînţelegere — această căutare a fericirii, această teamă de durere… Dacă în loc de a se teme de ea, de a fugi de ea, omul ar putea-o… penetra, depăşi! Există ceva dincolo de suferinţă. Eul este acela care suferă şi este un loc unde eul încetează să mai existe. Nu ştiu cum să mă exprim, dar cred că realitatea — adevărul pe care eu îl recunosc în suferinţă, dar nu-l întâlnesc în confort şi fericire — că realitatea durerii nu este durerea. Dacă poţi trece prin asta, dacă o poţi îndura până la capăt.
— Realitatea vieţii este în iubire, în solidaritate, spuse o fată înaltă, cu ochii blânzi. Iubirea este adevărata condiţie a vieţii umane.
— Nu, Shev are dreptate, interveni Bedap dând din cap. Iubirea nu este decât una dintre căi şi poate merge în direcţie greşită şi eşua. Durerea nu greşeşte niciodată. De aceea nu prea avem de ales când este vorba să o îndurăm. O vom face, fie că ne place sau nu.
— Dar n-o vom face! exclamă fata cu părul scurt, dând din cap cu vehemenţă. Unul dintr-o sută, unul dintr-o mie parcurge tot drumul, până la capăt. Ceilalţi ne prefacem că suntem fericiţi, sau pur şi simplu devenim indiferenţi. Suferim, dar nu îndeajuns. Şi suferim pentru nimic.
— Şi ce ar trebui să facem? întrebă Tirin. Să începem să ne dăm cu ciocanele în cap timp de o oră în fiecare zi pentru a fi siguri că suferim îndeajuns?
— Tu faci un cult din durere, spuse altul. Ţelul unui odonian este pozitiv, nu negativ. Suferinţa este disfuncţională, exceptând cazul în care se manifestă ca o atenţionare a trupului împotriva pericolului. Din punct de vedere psihologic şi social este doar distructivă.
— Ce altă motivaţie a avut Odo decât o sensibilitate de excepţie la suferinţă — a ei şi a celorlalţi? replică Bedap.
— Dar întregul principiu al ajutorului reciproc este conceput să prevină suferinţa!
Shevek stătea pe masă, cu picioarele sale lungi atârnând, chipul concentrat şi calm.
— Aţi văzut vreodată pe cineva murind? îi întrebă el.
Cei mai mulţi văzuseră, în vreun domiciliu, sau cu prilejul serviciului voluntar la spital. Toţi în afară de unul ajutaseră, într-un moment sau altul, la înhumarea morţilor.
— Când eram în tabăra din sud-est am cunoscut un om. Pentru prima dată vedeam aşa ceva. Aveau o defecţiune la motorul aeromobilului, s-a prăbuşit la decolare şi a luat foc. L-au scos cu arsuri pe tot corpul. A mai trăit aproximativ două ore. N-ar fi putut fi salvat. Nu avea nici un motiv sa mai trăiască atât de mult, nici un fel de justificare pentru acele două ore. Aşteptam să ne expedieze anestezice de pe coastă. Am rămas eu cu el, împreună cu încă două fete. Participasem la încărcarea avionului. Nu era nici un medic. Nu puteam face nimic pentru el. Doar să mă aflu acolo, să fiu cu el. Era în stare de şoc, dar aproape conştient. Avea dureri îngrozitoare, mai ales de la mâini. Nu cred că îşi dădea seama că restul trupului său era carbonizat complet, simţea asta mai ales în mâini. Nu-l puteai atinge pentru a-l linişti, pielea şi carnea s-ar fi desprins la atingere şi ar fi ţipat. Nu puteai face nimic pentru el. Nici un fel de ajutor pe care să i-l oferi. Poate că ştia că suntem acolo, nu ştiu. Nu l-a ajutat la nimic. Atunci mi-am dat seama… Înţelegeţi… că nu poţi face nimic, pentru nimeni. Nu ne putem salva unul pe altul. Nici pe noi înşine.