— Ce-ţi mai rămâne, arunci? Izolarea şi disperarea! Tu negi frăţia, Shevek! strigă fata cea înaltă.
— Nu, nu o neg. Încerc să spun ce cred eu că este frăţia în realitate. Începe… Începe cu durerea împărtăşită.
— Şi unde se sfârşeşte?
— Nu ştiu. Încă nu ştiu.
3
Când Shevek se trezi, după ce dormise până în primii zori petrecuţi pe Urras, nasul îi era înfundat, îl durea în gât şi tuşea foarte mult. Crezu că e răcit — nici măcar higiena odoniană nu păcălise răceala comună — dar medicul care aştepta să-i facă o consultaţie generală (un bărbat plin de demnitate, mai în vârstă) afirmă că este vorba de un caz sever de guturai, o reacţie alergică la prafurile şi polenurile străine de pe Urras. Doctorul scoase la iveală pilule şi o injecţie pe care Shevek le acceptă răbdător, precum si o tavă cu mâncare pe care Shevek o acceptă flămând. Doctorul îi ceru să rămână în apartament şi plecă. De îndată ce termină cu mâncarea, Shevek începu explorarea, cameră cu cameră.
Patul, un pat masiv, pe patru picioare, cu o saltea mult mai moale decât priciul de pe nava "Precautul", şi aşternuturile complexe, unele mătăsoase, altele groase şi călduroase, împreună cu o grămadă de perne ca nişte nori cumulus ocupau o cameră separată. Pardoseala era acoperită cu covoare moi. Mai era un frumos scrin din lemn sculptat şi lustruit şi o debara suficient de mare pentru lenjeria unui întreg dormitor de zece persoane. Urma apoi camera cea mare cu căminul, pe care o văzuse cu o seară înainte, şi o a treia încăpere care conţinea o cadă, o chiuvetă şi un closet complicat. Evident, aceasta din urmă era pentru folosinţa sa unică, deoarece accesul se făcea direct din dormitor şi conţinea numai un singur exemplar din fiecare dispozitiv, deşi fiecare era de un lux senzual care depăşea pe departe simplul erotism, înscriindu-se, după opinia lui Shevek, într-un fel" de apoteoză a excrementalului. Petrecu aproape o oră în această a treia cameră, folosind pe rând toate dispozitivele şi devenind el însuşi extrem de curat în acest proces. Alimentarea cu apă era minunată. Robinetele rămâneau deschise până le închideai, cada ţinea probabil vreo şaizeci de litri, iar closetul folosea cel puţin cinci litri la o utilizare. Dar lucrul acesta nu era chiar atât de surprinzător. Până şi deşerturile lor erau deserturi de gheaţă, la poli. Nu e nevoie să economisească, nici un fel de secetă… Dar ce se întâmplă cu excrementele? Shevek analiză întrebarea, stând în genunchi, lângă scaunul closetului, după ce îi examinase atent mecanismul. Probabil că le elimină din apă la o staţie de epurare, pentru îngrăşăminte. Pe Anarres existau comunităţi pe litoral care foloseau un astfel de sistem pentru regenerarea solului. Îşi propuse să cerceteze acest aspect, dar niciodată nu avea să găsească momentul potrivit. Erau multe întrebările pe care nu le-a pus niciodată cu adevărat pe Urras.
În ciuda răcelii, se simţea bine şi vioi. Camerele erau atât de calde încât amână îmbrăcatul şi se plimbă de colo până colo în pielea goală. Se apropie de fereastra camerei celei mari şi privi în afară. Camera era la mare înălţime. Tresări la început şi se trase înapoi, neobişnuit să se afle într-o clădire mai înaltă de un etaj. Era ca şi cum ai privi în jos dintr-un dirijabil: te simţi detaşat de pământ, dominator, neimplicat. Ferestrele dădeau direct peste un pâlc de copaci, către o clădire albă cu un turn pătrat, graţios. Dincolo de această clădire terenul cobora într-o vale largă. Întregul teren era lucrat, deoarece nenumăratele petece verzi care îi dădeau culoare erau dreptunghiulare. Chiar şi acolo unde verdele se pierdea în depărtarea albastră se mai puteau încă distinge liniile mai închise la culoare ale cărărilor, gardurilor vii sau pomilor, o reţea la fel de delicată ca sistemul nervos dintr-un organism viu. In cele din urmă se înălţau dealuri, mărginind valea, falduri albastre după falduri albastre, moi şi întunecate sub cenuşiul uniform, palid al cerului.
Era cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse Shevek vreodată. Delicateţea şi vitalitatea culorilor, amestecul de tipar uman dreptunghiular şi contururile naturale viguroase, prolifice, varietatea şi armonia elementelor creau impresia unei deplinătăţi complexe cum nu mai văzuse el niciodată decât, poate, reflectată la o scară mică, pe anumite chipuri umane senine şi înţelepte.
În comparaţie cu aceasta, orice imagine pe care Anarres o putea oferi, chiar şi Câmpia Abbenay sau defileul fluviului Ne Theras, era stearpă, aridă şi incipientă. Deserturile din sud-vest aveau o deosebită frumuseţe, dar aceasta era ostilă şi atemporală. Chiar şi acolo unde oamenii cultivau Anarres cu cea mai mare grijă, peisajul lor era ca o schiţă simplă trasată cu cretă galbenă în comparaţie cu această măreţie împlinită a vieţii, bogată în sentimentul istoriei şi al anotimpurilor care vor veni, inepuizabilă.
Iată cum trebuie să arate o lume, îşi spunea Shevek în gând.
Undeva, afară, în splendoarea aceea verde şi albastră, cânta ceva: o voce mică, înaltă, oprindu-se şi începând din nou, incredibil de melodioasă. Ce să fie? O voce mică, plăcută, sălbatică, între cer şi pământ.
Shevek ascultă, cu respiraţia întretăiată.
Se auzi o bătaie în uşă. Întorcându-se de la fereastră, gol şi cuprins de uimire, Shevek spuse:
— Intră.
Intră un bărbat cărând mai multe pachete, care se opri de îndată ce trecu pragul uşii. Shevek traversă camera, rostindu-şi numele în stil anarresian şi apoi urrasian, întinzând mâna.
Bărbatul, în jur de cincizeci de ani, cu faţa brăzdată, istovită, spuse ceva din care Shevek nu înţelese nimic şi nu-i strânse mâna. Poate că îl împiedicau pachetele, dar nu făcu nici un efort să le mute şi să-şi elibereze mâinile. Avea chipul extrem de grav. Poate că se simţea stânjenit.
Shevek, care îşi închipuia că stăpâneşte cel puţin normele de salut urrasiene, era de-a dreptul siderat.
— Intraţi, repetă el, după care, deoarece urrasienii foloseau întotdeauna titlurile şi formulele onorifice, adăugă: Intraţi, domnule!
Omul se lansă într-un alt discurs de neînţeles, apropiindu-se între timp de dormitor. De data aceasta Shevek prinse câteva cuvinte în iotică, dar nu pricepu nimic din celelalte. Îl lăsă în pace pe individ, pentru că părea că vrea să meargă în dormitor. Să fie oare un coleg de cameră? Dar nu era decât un singur pat. Shevek îl lăsă în voia lui şi se apropie din nou de fereastră, şi câteva minute omul se învârti şi se tot foi în dormitor. Tocmai în momentul în care Shevek ajunsese la concluzia că individul trebuie să fie vreun muncitor din schimbul de noapte care foloseşte dormitorul în timpul zilei — aranjament practicat uneori în domiciliile temporar supraaglomerate — acesta îşi făcu din nou apariţia. Spuse ceva — poate că, "Poftiţi, domnule" — mişcând din cap într-o manieră ciudată, de parcă ar fi crezut că Shevek, la cinci metri depărtare, era pe punctul de a-l lovi peste faţă. Omul plecă. Shevek rămase în picioare lângă fereastră, dându-şi seama cu greutate că, pentru prima dată în viaţă, cineva se înclinase în faţa lui.
Intră în dormitor şi constată că patul fusese făcut.
Încet, adâncit în gânduri, se îmbrăcă. Când răsună o a doua bătaie în uşă, tocmai îşi punea pantofii.
Intră un grup, într-o manieră cu totul diferită, normală, de parcă, i se păru lui Shevek, aveau dreptul de a se afla acolo, sau oriunde le-ar fi plăcut să se afle. Omul cu pachetele ezitase, aproape că se furişase înăuntru. Cu toate acestea, chipul său şi mâinile şi îmbrăcămintea se apropiau mai mult de noţiunea lui Shevek privitoare la aspectul unei fiinţe umane normale decât noii săi vizitatori. Cel dintâi se comportase ciudat, dar arăta ca un anarresian. Aceştia patru se purtau ca anarresienii dar, cu chipurile lor rase şi îmbrăcămintea somptuoasă arătau ca nişte exemplare ale unei specii necunoscute.
Shevek izbuti să recunoască într-unul dintre ei pe Pae şi în ceilalţi pe bărbaţii care petrecuseră cu el seara precedentă. Le spuse că nu le-a reţinut numele, iar ei se prezentară din nou, zâmbind: dr. Chifoilisk, dr. Oiie şi dr. Atro.
— O, la naiba! Atro! Încântat de cunoştinţă! exclamă Shevek punându-şi mâinile pe umerii omului şi sărutându-l pe obraz înainte de a se gândi că acest salut frăţesc, destul de comun pe Anarres, s-ar putea să nu fie acceptat şi pe Urras.
Cu toate acestea, la rândul său, Atro îl îmbrăţişă cu multă căldură şi îl privi în faţă cu ochi cenuşii, înceţoşaţi. Shevek îşi dădu seama că omul e aproape orb.
— Dragul meu Shevek, spuse el, bine ai venit la A-Io! Bine ai venit pe Urras! Bine ai venit acasă!
— De atâţia ani ne tot scriem scrisori, distrugându-ne unul altuia teoriile!
— Tu ai fost dintotdeauna distrugătorul cel mai eficient. Iată, stai puţin, am ceva pentru tine.
Bătrânul se scotoci prin buzunare. Sub roba universitară de catifea purta o haină, sub aceea o cămaşă şi probabil încă un strat dedesubt. Toate aceste veşminte, ca şi pantalonii, aveau buzunare. Shevek îl privi aproape cu fascinaţie pe Atro scotocind prin şase ori şapte buzunare, toate conţinând câte ceva, până când scoase la iveală un cub mic, din metal galben, montat pe o bucată de lemn lustruit.
— Iată, spuse el, privindu-l. Premiul tău. Premiul Seo Oen, ştii doar. Banii sunt în contul tău. Poftim. Cu nouă ani mai târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Când îi dădu obiectul lui Shevek, mâinile îi tremurau.
Era greu: cubul galben era din aur masiv. Shevek rămase nemişcat, cu trofeul în mână.
— Nu ştiu ce vreţi voi, tinerii, spuse Atro, dar eu mă voi aşeza.
Se aşezară cu toţii în fotoliile moi, adânci pe care Shevek le examinase deja, uimit de materialul cu care erau acoperite, o chestie maronie, neţesută, cu aspect de piele.
— Câţi ani aveai acum nouă ani, Shevek?
Atro era cel mai de seamă fizician în viaţă de pe Urras. Prezenţa sa degaja nu numai demnitatea vârstei, dar şi siguranţa de sine nedisimulată a aceluia obişnuit să fie tratat cu respect. Pentru Shevek, nu era nimic nou. Atro avea exact genul de autoritate pe care Shevek îl recunoştea. De asemenea, îi făcea plăcere să i se spună în sfârşit, simplu, pe nume.
— Aveam douăzeci şi nouă când am terminat Principiile.
— Douăzeci şi nouă? Doamne sfinte! Asta te face cel mai tânăr laureat al Premiului Seo Oen de un secol şi mai bine. Nu s-au hotărât să mi-l confere decât arunci când aveam şaizeci şi ceva… Câţi ani aveai când mi-ai scris pentru prima dată?
— Vreo douăzeci.
— Iar eu te-am luat drept un bărbat de patruzeci.
— Ce mai face Sabul? întrebă Oiie.
Oiie era chiar mai scund decât majoritatea urrasienilor, care, lui Shevek, i se păreau toţi scunzi. Avea o faţă plată, prietenoasă şi ochi ovali, negri ca lignitul.
— A fost o perioadă de şase sau opt ani când nu ai mai scris, iar Sabul a ţinut legătura cu noi, dar niciodată nu a vorbit cu noi prin legătura ta radio. Ne-am întrebat care este relaţia dintre voi doi.
— Sabul este membru deplin al Institutului de fizică din Abbenay, răspunse Shevek. Lucram împreună cu el.
— Un vechi rival, s-a amestecat în cărţile tale, a fost destul de limpede. Nu mai e nimic de explicat, Oiie, interveni cel de-al patrulea bărbat, Chifoilisk, cu o voce răguşită.
Acesta era un om de vârstă mijlocie, oacheş, solid, cu mâinile delicate ale unui funcţionar. Era singurul dintre cei prezenţi a cărui faţă nu era complet rasă; îşi lăsase câteva fire pe bărbie pentru a se potrivi cu părul său scurt, gri-fer de pe cap.
— Nu e cazul să te prefaci că toţi fraţii odonieni sunt plini de dragoste frăţească, mai spuse el. Natura omenească nu se schimbă.
O serie de strănuturi opri lipsa de reacţie a lui Shevek din a deveni semnificativă.
— Nu am batistă, se scuză el ştergându-şi ochii.
— Ia-o pe a mea, spuse Atro, scoţând o batistă albă ca zăpada dintr-unul din multele sale buzunare.
Shevek o luă şi în acel moment o amintire neoportună făcu să-i tresalte inima. Şi-o aminti pe fiica lui, Sadik, o fetiţă cu ochii negri, spunând: "Poţi folosi batista mea". Această amintire, nespus de scumpă lui, era insuportabil de dureroasă în acele momente. Încercând să o evite, zâmbi la întâmplare şi continuă:
— Sunt alergic la planeta voastră. Aşa spune doctorul.
— Doamne sfinte! Doar n-o să strănuţi aşa tot timpul! exclamă bătrânul Atro privindu-l atent.
— Omul tău n-a trecut pe-aici? întrebă Pae.
— Omul meu?
— Servitorul. Trebuia să-ţi aducă unele lucruri, printre acestea şi batiste. Suficient să te aranjezi până când vei putea să-ţi cumperi tu însuţi. Nimic deosebit. Mă tem că nu prea ai ce alege dintr-un magazin de confecţii pentru un bărbat de înălţimea ta.
Când Shevek pricepu în cele din urmă — Pae avea o vorbă blândă şi totuşi rapidă, care se potrivea cu trăsăturile sale plăcute, frumoase — Shevek continuă.
— Ştiţi, eu sunt Cerşetorul, i se adresă el bătrânului, aşa cum îi spusese doctorului Kimoe pe navă. N-am avut cum să aduc bani. Noi nu folosim. N-am putut aduce daruri; nu folosim nimic din ceea ce vă lipseşte vouă. Aşa că vin, ca un bun odonian, cu mâinile goale.
Atro şi Pae îl asigurară că este un oaspete, că nu se pune problema plăţii, că pentru ei este un privilegiu.
— În afară de aceasta, guvernul Ioti suportă nota de plată, adăugă Chifoilisk cu vocea sa neprietenoasă.
Pae îi adresă o privire ironică dar Chifoilisk, în loc să-i răspundă, se uită drept în direcţia lui Shevek. Pe faţa sa oacheşă se citea o expresie pe care el nu făcea nici un efort să o ascundă dar pe care Shevek nu o putu interpreta: atenţionare, sau complicitate?
— Ascultaţi-l pe neregeneratul Thuvian, spuse bătrânul Atro cu glasul său sforăitor. Shevek, vrei să spui că n-ai adus cu rine absolut nimic? Nici un articol, nici o lucrare nouă? Aşteptam cu nerăbdare o carte. O nouă revoluţie în fizică. Să-i uluieşti pe tinerii aceştia ambiţioşi, tot aşa cum m-ai uluit pe mine cu Principiile. La ce-ai mai lucrat în ultima vreme?
— Ei bine, am citit lucrarea lui Pae — vreau să spun, dr. Pae — despre universul bloc, despre Paradox şi Relativitate.
— Cum nu se poate mai bine. Saio este steaua noastră actuală, fără îndoială. Dintre toţi, cel mai puţin întreg la minte, nu-i aşa, Saio? Dar ce-are asta de-a face cu preţul brânzei? Unde-ţi este Teoria generală temporală?
— În minte, răspunse Shevek cu un zâmbet larg, agreabil. Urmă o foarte scurtă pauză.
Oiie îl întrebă dacă văzuse lucrarea despre teoria relativităţii a unui fizician străin, din altă lume, Ainsetain de Terra. Shevek nu o văzuse. Pe toţi îi interesa cu intensitate, cu excepţia lui Atro, care trecuse de pragul emoţiilor intense. Pae ieşi în fugă din cameră pentru a-i aduce lui Shevek o copie a traducerii.
— E veche de câteva sute de ani, dar conţine idei noi pentru noi, explică el.
— Poate, spuse Atro, dar nici unul, dintre străinii aceştia din alte lumi nu poate urmări fizica noastră. Cei de pe Hain o numesc materialism, iar temenii îi spun misticism, după care şi unii şi alţii renunţă. Shevek, nu te lăsa influenţat de moda asta pentru tot ce este străin. Nu au nimic pentru noi. Scormoneşte singur după hrană, cum zicea tata, adăugă el, renunţând la tonul senil şi ridicându-se de pe fotoliu. Hai afară să dai o raită prin dumbravă împreună cu mine. Nu e de mirare că ai nasul înfundat, aşa cum stai închis aici.
— Doctorul spune că trebuie să rămân în camera asta trei zile. S-ar putea să fiu… infectat? Infecţios?
— Dragul meu, niciodată să nu acorzi atenţie doctorilor.
— Totuşi, dr. Atro, poate că în cazul acesta…, sugeră Pae cu vocea sa blândă, conciliantă.
— La urma urmei, doctorul e din partea guvernului, nu? interveni Chifoilisk cu o maliţiozitate evidentă.