— Sunt convins că este cel mai bun om pe care l-au găsit, spuse Atro fără să zâmbească şi îşi luă rămas bun fără a-l mai îndemna pe Shevek să-l însoţească.
Chifoilisk plecă împreună cu el. Cei doi bărbaţi mai tineri rămaseră cu Shevek, discutând multă vreme despre fizică.
Cu o plăcere imensă şi cu acelaşi sentiment de profundă recunoştinţă, Shevek descoperi pentru prima dată în viaţă conversaţia cu egalii săi.
Mitis, deşi o profesoară de excepţie, nu fusese niciodată capabilă să-l urmărească în noile domenii teoretice pe care, cu încurajarea ei, începuse a le explora. Gvarab era prima persoană pe care o cunoscuse a cărei pregătire şi capacitate erau comparabile cu ale sale, dar el şi Gvarab se întâlniseră mult prea târziu, chiar la sfârşitul vieţii ei. Din acele zile, Shevek colaborase cu o mulţime de oameni talentaţi, dar, deoarece nu fusese niciodată un membru cu drepturi depline al Institutului de la Abbenay, niciodată nu avusese prilejul să-i conducă prea departe, aceştia rămânând ancoraţi în probleme demodate, ca de pildă fizica secvenţială clasică. Nu avusese nici un egal. Aici, pe tărâmul inechităţii, îi întâlni, în sfârşit.
Era o revelaţie, o eliberare. Fizicieni, matematicieni, astronomi, logicieni, biologi, toţi erau aici, la universitate, veneau la el, ori se ducea el la ei şi discutau, iar din discuţiile lor se năşteau noi lumi. Este în natura ideii să fie comunicată; scrisă, vorbită, aplicată. Ideea este ca iarba. Râvneşte după lumină, prosperă în urma hibridării, creşte mai bine dacă este călcată în picioare.
Chiar în prima sa după amiază la universitate, împreună cu Oiie şi Pae, înţelese că descoperise ceva după care tânjise încă de când, copii la nivelul copilăriei, el şi Tirin şi Bedap obişnuiau să discute jumătate de noapte, tachinându-se şi îndemnându-se unul pe altul în tot mai îndrăzneţe zboruri ale imaginaţiei. Îşi amintea cu precizie una din acele seri. Îl vedea pe Tirin, îl auzea pe Tirin spunând: "Dacă am şti cum este Urras în realitate, poate că unii dintre noi am dori să mergem acolo." Iar el fusese atât de şocat de această idee încât se năpustise asupra lui Tirin, iar Tirin se retrăsese imediat. Întotdeauna se dăduse înapoi, biet suflet condamnat, şi întotdeauna avusese dreptate.
Conversaţia încetase. Pae şi Oiie erau tăcuţi.
— Îmi pare rău, spuse el. Capul e greu.
— Cum stai cu gravitaţia? întrebă Pae cu zâmbetul încântător al unui om care, ca un copil deştept, se bazează pe farmecul său.
— Nu bag de seamă, răspunse Shevek. Numai în… Ce sunt aceştia?
— Genunchi. Articulaţiile genunchilor.
— Da, genunchi. Funcţionarea este afectată. Dar mă voi obişnui, continuă el, privind spre Pae şi apoi spre Oiie. Există o întrebare. Nu vreau să aduc ofense.
— Niciodată să nu vă faceţi probleme, domnule.
— Cred că nici nu ştiţi cum, spuse Oiie.
Oiie nu era un individ agreabil, ca Pae. Chiar şi atunci când discuta despre fizică avea un zâmbet evaziv, care ascundea ceva. Cu toate acestea, sub aparenţa stilizată se ascundea ceva, simţea Shevek, ceva demn de încredere, pe când, în dosul farmecului lui Pae… ce se ascundea? În sfârşit, nu avea importanţă. Era nevoit să aibă încredere în ei şi o va face.
— Unde sunt femeile?
— Pae râse. Oiie zâmbi şi întrebă:
— În ce sens?
— În toate sensurile. Aseară am cunoscut femei la recepţie — cinci, zece — şi sute de bărbaţi. Cred că nici una nu era om de ştiinţă. Cine erau?
— Soţii. De fapt, una dintre ele era soţia mea, răspunse Oiie cu zâmbetul său secretos.
— Unde sunt celelalte femei?
— O, în privinţa aceasta nu există nici un fel de probleme, interveni Pae cu promptitudine. Spuneţi-ne doar preferinţele dumneavoastră şi nimic nu e mai simplu de asigurat.
— Mai auzi unele speculaţii pitoreşti despre obiceiurile anarresiene, dar cred că putem face faţă la aproape orice vă trece prin minte, completă Oiie.
Shevek habar n-avea despre ce vorbesc. Se scărpină în cap.
— Atunci, toţi oamenii de ştiinţă de aici sunt bărbaţi?
— Oamenii de ştiinţă?
— Oamenii de ştiinţă, repetă Pae dregându-şi glasul. Da, desigur, toţi sunt bărbaţi. Bineînţeles, sunt câteva profesoare în şcolile pentru fete, dar femeile nu trec niciodată de nivelul certificatului de absolvire.
— De ce nu?
— Nu sunt apte pentru matematică. Nu le duce capul la gândirea abstractă. Nu e genul lor. Ştii cum este, ceea ce femeile numesc gândire trece prin uter! Desigur, întotdeauna există câteva excepţii. Femei al naibii de mintoase cu atrofie vaginală.
— Voi, odonienii, le îngăduiţi femeilor să studieze ştiinţele exacte? întrebă Oiie.
— Ei bine, da, le găsiţi în — domeniul ştiinţei.
— Nu multe, sper.
— În sfârşit, aproape jumătate.
— Am afirmat întotdeauna că fetele tehniciene, dirijate aşa cum trebuie, pot lua o mare parte din povara de pe umerii bărbaţilor în orice situaţie de laborator. De fapt, ele sunt mai îndemânatice şi mai iuţi decât bărbaţii atunci când e vorba de sarcini repetitive, mult mai docile, mult mai greu de plictisit. Am putea elibera bărbaţii pentru munci originale mult mai uşor dacă am folosi femei.
— Dar nu în laboratorul meu! exclamă Oiie. Să stea unde le e locul.
— Dr. Shevek, găsiţi vreo femeie capabilă de muncă intelectuală originală?
— Ei bine, mai degrabă ele m-au găsit pe mine. Mitis a fost profesoara mea. De asemenea Gvarab, cred că aţi auzit de ea.
— Gvarab era femeie? exclamă Pae cu o surpriză sinceră şi râse.
Oiie părea neconvins şi ofensat.
— Desigur că nu ai cum să-ţi dai seama după numele voastre, spuse el cu răceală. Presupun că faceţi un caz din netrasarea nici unei distincţii între sexe.
— Odo a fost femeie, răspunse Shevek, cu blândeţe.
— Asta este! concluzionă Oiie.
Nu ridică din umeri, dar aproape că ridică din umeri. Pae privi respectuos şi dădu din cap, exact aşa cum făcuse atunci când Atro trăncănea vrute şi nevrute.
Shevek îşi dădu seama că atinsese la aceşti bărbaţi o animozitate impersonală cu rădăcini foarte adânci. În aparenţă, ei, ca şi mesele de pe navă, conţineau o femeie, una asuprită, redusă la tăcere, bestializată, o furie într-o cuşcă. Nu cunoşteau altă relaţie decât posesiunea. Erau posedaţi.
— O femeie frumoasă, virtuoasă este pentru noi o inspiraţie, cel mai preţios lucru de pe pământ, spuse Pae.
Shevek se simţea foarte jenat. Se ridică şi se apropie de ferestre.
— Lumea voastră este foarte frumoasă. Aş vrea să pot vedea mai mult. În timpul acesta când trebuie să stau înăuntru, vreţi să-mi aduceţi cărţi?
— Bineînţeles, domnule. Ce fel de cărţi?
— Istorie, ilustraţii, povestiri, orice. Poate că ar trebui să fie cărţi pentru copii. Vedeţi, eu ştiu foarte puţin. Învăţăm despre Urras, dar mai ales despre timpurile lui Odo. Înainte de aceea au mai existat opt mii de ani şi jumătate! Apoi, de la Colonizarea lui Anarres a mai trecut un secol şi jumătate. De când ultima navă a adus ultimii colonişti — ignoranţă. Noi vă ignorăm, voi ne ignoraţi. Noi suntem, poate, viitorul vostru. Vreau să învăţ, nu să ignorez. Aceasta este raţiunea pentru care am venit. Nu suntem oameni primitivi. Moralitatea noastră nu mai este tribală, nu are cum să fie. O astfel de ignoranţă este un rău din care se poate naşte alt rău. Aşa că am venit să învăţ.
Shevek vorbi foarte aprins. Pae îl aprobă cu entuziasm.
— Exact, domnule! Suntem cu toţii pe deplin de acord cu scopurile dumneavoastră!
— Deci, în esenţă, aţi venit ca un emisar al societăţii dumneavoastră? întrebă Oiie, privindu-l prin ochii aceia negri, opaci, ovali.
Shevek se întoarse pentru a se aşeza pe scaunul de marmură de lângă vatră, pe care deja îl simţea ca fiind locul său, teritoriul său. Vroia un teritoriu. Simţea nevoia precauţiei. Dar simţea cel mai puternic nevoia care îl adusese peste abisul sterp din cealaltă lume, nevoia de comunicare, dorinţa de a demola zidurile.
— Vin, spuse el cu prudenţă, în calitate de membru al Sindicatului de Iniţiativă, grupul care discută cu Urras prin radio de doi ani încoace. Dar, ştiţi, eu nu sunt ambasadorul nici unei autorităţi, al nici unei instituţii. Sper că nu m-aţi solicitat în această calitate.
— Nu, răspunse Oiie. V-am chemat pe dumneavoastră — Shevek, fizicianul. Desigur, cu aprobarea guvernului nostru şi a Consiliului guvernelor mondiale. Dar aici vă aflaţi ca oaspete particular al Universităţii Ieu Eun.
— Bine.
— Dar nu suntem siguri dacă aţi venit sau nu cu aprobarea…, continuă Oiie, cu o ezitare.
— A guvernului meu? întrebă Shevek, zâmbind.
— Ştim că, nominal, nu există nici un guvern pe Anarres. Cu toate acestea, evident că există administraţie. Şi înţelegem că grupul care v-a trimis, Sindicatul dumneavoastră, este un fel de facţiune, poate chiar o facţiune revoluţionară.
— Pe Anarres, toţi sunt revoluţionari. Reţeaua de administraţie şi management se numeşte CPD, Coordonarea producţiei şi distribuţiei. Aceştia reprezintă un sistem de coordonare pentru toate sindicatele, federaţiile şi indivizii care efectuează o muncă productivă. Nu guvernează persoane, doar administrează producţia. Nu au nici o autoritate, nici să mă sprijine, nici să mă oprească. Nu pot decât să ne comunice opinia publica despre noi — poziţia noastră în conştiinţa publică. Asta vreţi voi să ştiţi? Ei bine, prietenii mei şi cu mine suntem mai mult dezaprobaţi. Majoritatea oamenilor de pe Anarres nu vor să afle nimic despre Urras. Se tem de aceasta şi nu vor să aibă nimic de-a face cu proprietarienii. Mă scuzaţi dacă sunt nepoliticos. Şi aici este la fel, în unele cazuri, nu? Dispreţul, teama, tribalismul. Aşadar, am venit să încep să transform toate astea.
— Iniţiativa dumneavoastră, în totalitate, comentă Oiie.
— Este singura iniţiativă pe care o cunosc, spuse Shevek zâmbind, deosebit de convins.
* * *
Petrecu următoarele două zile discutând cu oamenii de ştiinţă veniţi să-l vadă, citind cărţile pe care i le adusese Pae, uneori pur şi simplu stând la ferestrele cu arcade duble pentru a urmări venirea verii în valea cea mare ori pentru a asculta conversaţiile scurte, duioase din aer liber. Păsări! Cunoştea deja numele cântăreţilor şi chiar cum arătau, din ilustraţiile întâlnite în cărţi, dar, atunci când auzea cântecele ori surprindea fâlfâitul aripilor de la un pom la altul, încă mai tresărea uimit, ca un copil.
Crezuse că se va simţi atât de straniu, aici, pe Urras, atât de pierdut, de străin, de derutat — dar nu simţea nimic de felul acesta. Bineînţeles, erau nenumărate lucruri pe care nu le înţelegea. Câte nu vedea acum, pentru prima dată: toată această societate incredibil de complexă, cu toate popoarele, clasele, castele, cultele, obiceiurile sale şi istoria sa magnifică, atrăgătoare, interminabilă! Fiecare individ pe care îl întâlnea era plin de surprize, o adevărată enigmă. Dar aceştia nu erau egoiştii bădărani, distanţi, pe care se aşteptase să îi întâlnească; erau la fel de complicaţi şi de diferiţi ca şi cultura lor, ca şi peisajul lor, erau inteligenţi, erau buni la suflet. Îl tratau ca pe un frate şi făceau tot ce le stătea în putinţă pentru ca el să nu se simtă pierdut, străin, ci acasă. Iar el, Shevek, într-adevăr se simţea acasă. Nu se putea împotrivi senzaţiei. Întreaga lume, moliciunea aerului, căderea razelor solare pe dealuri, chiar şi atracţia gravitaţională mai mare asupra corpului său, îi confirmau că se află, într-adevăr, acasă, în lumea proprie rasei sale şi toată frumuseţea acesteia era dreptul său din naştere.
Noaptea se gândea la liniştea, la tăcerea cumplită de pe Anarres. Acolo nu cânta nici o pasăre. Acolo nu erau alte glasuri în afara celor umane. Doar tăcere şi pământuri pustii.
În a treia zi bătrânul Atro îi aduse un maldăr de ziare. Pae, care era un însoţitor foarte frecvent, nu spuse nimic, dar după plecarea bătrânului zise:
— Domnule, ziarele astea nu sunt decât maculatură de cea mai joasă speţă. Amuzante, poate, dar să nu credeţi nimic scris în ele.
Shevek ridică ziarul de deasupra. Era tipărit urât, pe hârtie grosolană — primul obiect confecţionat fără grijă, de la aterizarea lui pe Urras. De fapt, arăta ca buletinele şi rapoartele regionale ale CPD, care pe Anarres serveau de ziare, dar stilul său era foarte diferit de al acelor publicaţii murdare, practice, faptice. Era plin de semne de exclamare şi ilustraţii. Era o fotografie a lui Shevek în faţa navei spaţiale, Pae ţinându-l de braţ şi încruntându-se. PRIMUL OM DE PE LUNĂ! anunţa titlul uriaş de deasupra fotografiei. Fascinat, Shevek citi mai departe.
"Primul său pas pe pământ! Primul vizitator pe Urras de la colonizarea planetei Anarres acum 170 de ani, dr. Shevek a fost fotografiat ieri la sosirea sa cu transportorul lunar operat de Cosmodromul Peier. Distinsul om de ştiinţă, laureat al Premiului Seo Oen pentru servicii aduse tuturor naţiunilor prin intermediul ştiinţei, a acceptat postul de profesor la Universitatea Ieu Eun, onoare niciodată acordată cuiva de pe o altă lume. Întrebat despre sentimentele sale la prima sosire pe Urras, înaltul, distinsul fizician a declarat: «Este pentru mine o onoare deosebită să fiu invitat pe frumoasa dumneavoastră planetă. Sper că în momentul acesta începe o nouă eră a prieteniei inter-Getiene, în care Planetele Gemene vor păşi împreună în frăţie şi colaborare."
— Dar eu nu am spus nimic, protestă Shevek.
— Bineînţeles că nu. Nu am îngăduit ca gloata aceea să se apropie de dumneavoastră. Doar că asta nu împiedică imaginaţia de două parale a unui jurnalist. Vor declara că aţi spus ceea ce doresc ei să fi spus, indiferent de ceea ce spuneţi, ori nu, în realitate.
— Bine, răspunse Shevek în cele din urmă, muşcându-şi buzele. Dacă aş fi declarat ceva, ar fi fost cam de genul acesta. Dar ce înseamnă "inter-Cetian"?
— Temenii ne numesc "Cetieni", cred că de la cuvântul din limba lor pentru soarele nostru. Presa de scandal îl tot foloseşte în ultima vreme, este un fel de modă pentru acest cuvânt.
— Arunci "inter-Cetian" înseamnă Urras şi Anarres la un loc?
— Aşa cred, răspunse Pae, cu o lipsă de interes evidentă.
Shevek continuă parcurgerea ziarelor. Află despre el că este un gigant impunător, că e nebărbierit şi posedă o "coamă" — ce-o mai fi şi asta? — de păr încărunţit, că are treizeci şi şapte de ani, sau patruzeci şi trei, sau cincizeci şi şase; că scrisese o carte foarte mare de fizică, intitulată (ortografia variind de la un ziar la altul) Principali de Simultaneitate sau Principii de Simultaneitate; că este ambasador de bune intenţii din partea guvernului odonian, că e vegetarian şi, ca toţi anarresienii, nu bea. La această ultimă informaţie, Shevek nu se mai putu abţine şi râse până când simţi o durere în coaste.
— La naiba, chiar că au imaginaţie! Îşi închipuie că trăim cu vapori de apă, ca muşchiul de stâncă?
— Vor să spună că nu consumaţi băuturi alcoolice, spuse Pae, râzând şi el. Cred că singurul lucru pe care toată lumea îl cunoaşte despre odonieni este că nu beţi alcool. Apropos, e adevărat?
— Unii oameni distilează alcool din rădăcină fermentată de holum şi îl beau. Susţin că acesta conferă libertate de acţiune inconştientului, ca şi antrenarea undelor cerebrale. Majoritatea preferă a doua variantă, e foarte uşor de realizat şi nu cauzează boală. Aici e ceva comun?
— Băutul, da. Nu ştiu nimic despre această boală. Cum se numeşte?
— Cred că alcoolism.
— A, înţeleg. Dar ce fac muncitorii de pe Anarres pentru un pic de veselie, pentru a scăpa măcar pentru o noapte de necazurile lumii?
— În sfârşit, noi…, răspunse Shevek, fără nici un fel de expresie în privire. Nu ştiu. Oare necazurile noastre sunt inevitabile?
— Ciudat! exclamă Pae şi zâmbi dezarmant.
Shevek îşi continuă lectura. Unul dintre ziare era scris într-o limbă necunoscută, iar altul într-un alfabet cu totul diferit. Primul provenea din Thu, explică Pae, iar cel de-al doilea din Benbili, o naţiune din emisfera vestică. Ziarul din Thu era bine tipărit şi cu un format sobru. Pae preciză că este vorba de o publicaţie guvernamentală.