La 29 mai Sovetul Comisarilor Poporului l-a numit pe Stalin șef al achizițiilor alimentare din sudul Rusiei, i s-au acordat împuterniciri de excepție. Ave o însărcinare – prin orice mijloace să asigure cu alimente provinciile centrale înfometate a tinerei Republici Sovetice. Împreună cu Fedor și sora sa Nadejda el s-a pornit la Țarițîn – cea mai importantă citadelă a bolșevicilor și un nod de transport la sudul țării, de unde pot fi adunate milioane de puduri de alimente.
La 4 iunie, fiind însoțit de 450 de pușcași letonieni, Stalin și Alliluevii au venit la gara Moscovei, Kazani, duplită de vagabonzi și copii flămânzi fără adăpost. Cu toate că avea recomandarea Sovetului Comisarilor Poporului, un tren pentru ei nu era de găsit. Stalin se certa îndelung cu șeful gării și cu ofițerul de serviciu, le arăta mandatul Comisarului Poporului, striga, amenința și în sfârșit asta a avut efect – a fost găsit un tren pentru ei. Dar Stalin chiar atunci s-a refuzat de trenul acela. El avea nevoie de un eșalon de tren cu telegraf, blindat și cu platforme pentru tunuri și mașini blindate. Șeful gării sub amenințarea că va fi executat, până la urmă a găsit trenul necesar. Tunul și două mașini blindate au fost amplasate pe platformă.
Detașamentul de pușcași letonieni a fost repartizat în vagoane de clasa a treia, iar Stalin și Alliluevii s-au așezat într-un vagon-salon care aparținea cândva starului romanțelor țigănești Anastasia Vialițeva, vagonul era capitonat cu mătasă sinilie. S-au îndreptat spre sud.
Nimeni nu știa, dacă vor ajunge ei la locuul de destinație, pentru că trenurile erau în permanență atacate de numeroasele bande de maroderi și plutoane de anarhiști cu steaguri negre. Armata germană continua ofensiva, iar cazacii generalului Krasnov și Fițhelaurov acționau în apropierea imediată cu Țarițînul.
Stalin dormea în vagon, iar fratele și sora într-un cupeu separat. Trenul se mișca cu încetineală. Calea ferată era duplită cu eșaloane militare și trenuri goale, aruncate la întâmplare. Deseori liniile de cale ferată erau desfăcute de către anarhiști și cazaci. Noaptea trenul trimis de Comisarul Popular trecea pe lângă gări fără să se oprească sau se ascundea pe căile ferate de rezervă. Gările erau la fel de periculoase, ca și locul dintre ele: întunecoase, murdare, pe platforme erau ostașii beți, sunetul acordeonului, dar cel mai des împușcături. De altfel, trenul putea rezista.
În drum au primit telegrama de la Ordjonikindze: ”La Țarițîn s-a revoltat un pluton al anarhistului Petrenko. Au atacat eșalonul cu aur și lucrări valoroase, ce au fost confiscate de la burghezii orașului. Au jefuit tot și au organizat un miting. Eu cu plutonul meu i-am încercuit și i-am impus să cedeze.”
Apoi a venit o altă telegramă: ”O parte din bandă condusă de Petrenco a dispărut. Astăzi împreună cu plutonul atamancei Marusia au pătruns în oraș. I-am distrus din nou. Petrenko și Marusia au fost executați. Fă aici ordine revoluționară. Știu că nu o să te încurce ceva, orice ar fi. Eu plec la Kubani. Acolo atamanul Avtonomov amenință să execute tot ștabul. Trebuie rezolvat conflictul.”
În dimineața de 6 iunie trenul lui Stalin, încerca să intre în oraș și da târcoale orașului pe căi ocolite, duplite cu trenuri. În sfârșit a putut să fie văzută clădirea gării. Stalin a intrat în oraș pe mașina blindată, iar trenul blindat l-au parcat pe un peron al gării sud – estice.
Lanțul viu
Harkov. Lugansk. Țarițîn/ Martie – iulie, anul 1918.
La începutul lunii martie a anului 1918, Kliment Voroșilov – membru al partidului bolșevicilor din anul 1930, fost lăcătuș, arestant și exilat – a organizat Primul pluton Socialist din lugansk pentru apărarea harkovului de reigmentele germano-austriece-ungare.
La începutul lunii aprilie două armate de bolșevici, inclusiv plutonul lui Voroșilov, se retrăgeau pe calea ferată în direcția Țarițînului, ducând cu sine arme, pâine, lucruri prețioase, tipografii și familii – tot! Mai mult de 80 de mii de oameni în 3034 vagoane, agățate de 714 locomotive, păzite de trenuri blindate se întindeau pe zeci de verste prin stepa infinită a Rusiei de Sud.
De-a lungul întregului drum trebuia să lupți contra atacurilor permanente a armatei generalului Krasnov, Mamantov și Fițhelaurov. De două ori pe zi, dimineața și seara, eșaloanele erau bombardate de împușcături de pe aeroplane, podurile și turnurile de apă de-a lungul drumului erau detonate, iar șinele căii ferate demontate și împrăștiate prin stepă. Cei din Armata Roșie ocupau o poziție de apărare pe perimetru, reparau podurile, adunau șinele și căutau să găsească apa. Sute de oameni se ordonau într-un lanț viu până la cea mai apropiată fântână și cu căldările, ceaunile, ceștile transmiteau apa spre eșaloane.
Peste o lună alimentele începuseră să se termine. A trebuit să fie trimise plutoane de ostași prin satele apropiate și să cerșească sau să ia cu sila alimentele.
S-a adunat un eșalon întreg de răniți și bolnavi – 600 de oameni, iar până la Țarițîn erau încă câteva săptămâni de drum. Au decis să trimită răniții înainte.
La 22 mai eșalonul sanitar cu steagul Crucii Roșii, sub paza trenului blindat și a plutonului Armatei Roșii a ajuns la stația Surovkino la 260 de verste de la Țarițîn. Noaptea trenul blindat a plecat mai departe în recunoaștere. Nimic nu prevestea că se va întâmpla vre-o nenorocire. Dar ofițerul de serviciu de pe peron s-a dovedit a fi un informator al inamicului. Un sunet de telefon și la răsăritul soarelui eșalonul a fost bombardat de artilerie. Apoi a venit în atac cavaleria și pedestrimea. La ora 9 dimineața masacrul s-a încheiat. Vii au rămas doar 70 de oameni.
Peste două zile a avut loc înmormântarea și mitingul funerar.
La 2 iunie eșaloanele au ajuns la Don. A rămas ultima porțiune drum, încă 150 de verste, dar podul de cale ferată era detonat. Ocupând o poziție de apărare pe perimetru, s-au apucat să construiască altul. L-au finisat doar către sfârșitul lunii după un lucru sub soarele arzător, bombardări, atacuri armate și ploaie de gloanțe. La 2 iulie ultimul tren a trecut Donul. Unitățile Armatei Roșii au dat lovitura din partea Țarițînului și drumul a fost deschis. Garnizoana Țarițînului a primit sute de locomotive, trenuri blindate complet armate și 30 de mii de ostași cu experiență în luptă.
Hotelul ”Lux”!
Țarițîn. 5 iunie anul 1918
Un tren special de la Comitetul Principal al Petrolului al Guvernului Bolșevic a ajuns la gara de sud-est a Țarițînului din Moscova. 9 vagoane de prima clasă. Trenul nu a putut dintr-o dată să se apropie de oraș: multe căi ferate erau ocupate aleatoriu de eșaloane cu ostași ce se întorceau de pe front, unități ce se retrăgeau de la Rostov și refugiați, inclusiv Guvernul Republicii Sovetice de pe Don, care a fugit după ofensiva armatei generalului Krasnov. Spre seară au reușit să treacă trenul la gara Caucaziană, de unde el trebuia să plece la Baku. În el se afla împuternicitul comitetului, inginerul Alexeev – fiul unei revoluționare foarte cunoscute în trecut– cu doi fii de câte 14 și 16 ani, ”tineri ingineri”. Din ordinul lui Troțki, lui Alexeev i s-au acordat 9 milioane de ruble pentru reparația uzinelor petroliere la Baku și asigurarea aprovizionării neântrerupte pe Volga în sus. Din cauza acțiunilor de luptă de la Caucaz, drumul către Baku a fost închis.
Pe peron Alexeev a fost întâlnit de socialist revoluționerul Kotov – comisarul uezdului pus de către Guvernului Provizoriu la Țarițîn și cumulativ avocat de tribunal.
Se vede nu vrea soarta să înfăptuiți cele ce a-ți palnificat la Baku, – a zis încet Kotov. – Vom încerca aici la Țarițîn.
Vom încerca, – a căzut de acord Alexeev.
Unde vreți să Vă opriți?
La cel mai bun hotel al orașului.
Atunci hotelul ”Lux”!
Fostul locotenenet Stepianinț, iar acum comandantul echipei Armatei Roșii care păzea gara Caucaziană a orașului Țarițîn, a atras atenția la un grup straniu de oameni cu doi copii minori. A observat, că cei doi șefi se comportau încrezuți și relaxați, zâmbeau. Dar iată ceilalți paisprezece arătau foarte suspecți: fiecare din ei avea într-o mâină o valiză, iar în cealălată un geamantan impunător. Mai mult ca atât, geamantanele erau toate identice. Necătând la arșița de afară, ei erau îmbrăcați cu sacouri. Fiind un fost militar, Stepianinț a ghicit după umflăturile abia vizibile din partea stângă, că ei toți sunt înarmați. Și ce priviri! Studiau situația iute, exact și neobservabil.
Fostul locotenent a decis să-i urmărească pe cei veniți. Se ținea la o distanță decentă și i-a condus până la hotel. După luxul hotelului a înțeles, că nu a dat greș: oaspeții orașului dețineau o sumă de bani mai mult decât decentă, dar nu erau funcționari de stat, altfel ar fi fost întâlniți de cineva dintre șefimea orașului sau a armatei. Stepianinț a recunnoscut pe avocatul de tribunal Kotov, pe care de multe ori la văzut la tribunal, unde asigura escorta condamnaților. Fostul locotenent a decis să dedice tot timpul său liber urmăririi grupului straniu.
Orașul de uezd al teatrelor.
Țarițîn. 28 mai anul 1918.
Trenul nostru a ajuns la ora 4 dimineața. Peronul era pustiu. Nimeni nu ne întâlnea.
Nu e de mirare, – a ghicit gândurile mele generalul. – Cu așa o situație militar-anarhică din țară nimeni nu era în stare să presupună când vom ajunge. Și dacă vom ajunge noi în genere! Arătați-mi orașul, subofițere! Nu vom pierde timpul!
L-am condus pe general prin centrul orașului spre faleză. Să fu sincer, imaginea Țarițînului dimineața crea o impresie jalnică, a rămas acelaș oraș de uezd al cazacilor, moșierilor, fabricanților și pescarilor, cu drumuri late nepavate și cu lumini electrice. Linia de tramvai?! E ceva nou! Nu am observat-o dintr-odată obișnuit fiind cu tramvaiele de la Peterburg. Vagonașul, a trecut hodorogind pe șinele subțiri, către Soborul lui Alexandru Newskii și s-a ascuns printre clădirile cu trei etaje și fulminat mai departe printre vilele negustorilor, depozitele din cărămidă albă și roșie și casuțele de lemn a locuitorilor, înconjurate de grădini cu garduri de scândură nevopsită. Nu departe de sobor se vedeau vre-o două biserici albe cu cupole verzi, iar alături două parcuri, orășănești, remarcabile fiind doar prin băncile lor și rândurile de plopi înalți. Plopii deja î-și scuturau semințele, acoperind totul în jur cu puf alb și astfel creau iluzia unui strat de zăpadă care nu se topește deși afară e o vară devreme. Ziua ca de obicei va fi arșiță.
Printre parcuri era amplasat un bazar, unde la umbra zarzărilor și merilor pe mesuțe, iar în unele locuri direct pe cutii de lemn, femeile vindeau cârnațuri, pâine de casă, covrigi, roșii și castraveți iar pescarii propuneau peștele prins de dimineața.
Până la coborârea către Volga se lăsau văzute prăvălii, taverne și cârciume. Jos, chiar lângă apă, – un drum larg, bătătorit de căruțe, care trecea de-a lungul malului spre centrul orașului . Aici erau amplasate cheiurile întreprinzătorilor individuali și companiilor mari. Cheiurile întreprinzătorilor individuali reprezentau în sine niște căsuțe de lemn cu acoperiș în două caturi, iar în fața lor în apă niște stâlpi, acoperiți cu scânduri groase. Aici acostau bărcile bărcile micilor comersanți și a transportatorilor de sare și muștar, iar de pe malul opus din sătucul Bukatin sunt aduse la bazarurile orășănești fructe și legume. Cheiurile marilor companii –niște luntri cu construcții adăugate în două trei etaje – se înălțau peste suprafața Volgăi.
Noi ne-am așezat pe o bancă de unde se deschidea o imagine frumoasă spre malul opus.
Acesta este insula Golodnîi? Iar acolo e râul Țarița (Împărăteasa)? – a arătat cu mâna generalul.
Exact așa.
A-ți fost pe insulă?
Nu am avut ocazia.
Mia-r fi foarte interesant să le vizitez, să găsesc resturile fortăreței căzăcești. E totuși o istorie militară!
În oraș niciodată nu se povestea despre ea. Cred eu că acolo nu a mai rămas nimic. Dar uite dinspre stânga, vedeți chiar lângă apă e căsuța lui moș Prohor. Acolo în toate diminețile el prinde pește, de pe cheiul său. Vara el arendează cheiul pescarilor de pe malul stâng. Ei lasă la el bărcile, până vând peștele la bazar. Eu înnoptam la el când nu puteam să trec peste râu. Dar uite-l și pe dânsul!
Din casă a ieșit un moșnegel cu caschetă căzăceacă pe cap. S-a așezat pe scânduri și a aruncat undița.
Aici pe faleză ce fel de construcție este?
Sala de audiență a poporului. Aici, absolut gratis, se dădeau concerte și se citeau prelegeri pe teme foarte diferite. A fost construită pe banii primei bresle a lui Repnikov și a fratelui său mai mic. Cei mai bogați oameni ai orașului și mecenați! Cel mai mare dintre ei spunea totdeauna că crede în educație, deoarecea aceasta face lumea mai bună, iar oamenii mai blânzi.
Ce coborâre abruptă către râu! – a observat Snesarev. – Dacă ne prind aici, imposibil să menținem ultima frontieră. Fiecare bucățică de pământ este bine văzută de sus. Nu ai unde să te ascunzi! Dar de ce orașul se numește Țarițîn (a Împărătsesei)? În numele cărei împărătese?
Î-mi amintesc că la gimnaziu la lecțiile de istorie, profesorul ne spunea că cât nu ar părea de straniu, proveniența nu vine de la cuvântul ”țarița (împărăteasa)”, dar vine de la ”sarîsu” – apă galbenă. Pe malul Țariței cândva exista un oraș turc Saracin.
Uite cum! Ah da, aici doar a fost cândva Hoarda de Aur. Atunci hai să ne plimbăm până la Țarița. Poate acolo apa va fi galbenă. În Volga e obișnuită, albastră – a râs generalul.
Nu departe de pod pe malul celălalt al Țariței, înconjurată de casele negustorilor-mecenați și la fel de plopi presărați cu salcâmi se vedea gimnaziul meu scump Alexandrovsk.
Ne îndreptăm spre Țarița – un râuleț cu apă puțină, care cade perpendicular în Volga, peste care este aruncat un pod, ce unește centrul orașului cu regiunea Zațarițîn (după Țarițîn). Acolo, nu departe de malul abrupt este o școală reală, unde învață tineretul orașului și unde aș fi nimerit și eu numaidecât, dacă nu aș fi plecat să mă înmatriculez la școala de cavaleri.
Uite acolo, alături de casa negustorulu Kalinin se petreceau primele prezentări teatrale din oraș și de fapt, acolo a început viața teatrală. Mai departe e casa negustorului Bojeskov cu teatrul de iarnă. Iar acolo vedeți o grădină imensă? E casa negustoresei Șcepșcințevaia. Chiar în grădină a construit un teatru de vară. Iar mai la stânga e teatrul ”Konkordia”, construit de fabricantul Miller. În aceste cartiere gimnaziștii încleiau afișele și vindeau ”Gazeta Volga-Don”. De lucru era mult, deoarece spectacole se prezentau în fiecare săptămână, asta umplea buzunarele noastre cu fel de fel de măsrunțiș.
Un adevărat oraș de uezd al teatrelor! Formidabil! Pe ce cheltuiați Dumneavoastră banii?
Ca toți băiețașii pe limonadă, vată dulce și bilete la circul-shapito.
Ne-am îndreptat înapoi la centrul orașului.
Dar iată în sfârșit și clădirea principală, – am continuat eu să fac cunoștință generalului cu orașul Țarițîn. – Adunarea Socială! Aici am reușit să intru doar o singură dată, în septembrie anul 1909. Cânta însuși Shaleapin! Iar mai departe e un cinematorgaf, bibilioteca orașului, sala de lectură populară și prăvălia de cărți a doamnei Abalakova, aici la fel era un loc unde î-mi cheltuiam economiile mele de gimnazist. La stânga – e școala Societății Muzicale Ruse, Casa Științei și Artei cu muzeul de uezd și în sfârșit stația meteorologică, unde ne duceau la lecțiile de științe ale naturii.
Recunosc, domnule Istomin, e un oraș destul de plăcut! – a rămas fascinat generalul.