O dată cu venirea zilei, străzile orașului au început să învie. Prin micile bazaruri târgoveții pregăteau mesuțele.
Mda e o diferență izbitoare față de Moscova înfometată! – a oftat Snesarev.
Încetul cu încetul străzile se umpleau cu lume. Se deschideau ferestrele, se dădeau la o parte perdeluțele brodate și prin ferestre se întrevedeau apartamentele micuțe și curate ale locuitorilor. Nu s-a schimbat nimic de la plecarea mea! Nici un semn al războiului civil și a puterii noi. O nu! În automobil, ridicând nori de praf, a trecut cu viteză, comisarul în obișnuita geacă de piele, încins cu curele și în șapcă cu stea roșie.
După cum se vede autoritățile încep să plece la lucru. Hai să le dăm încă puțin timp și vom merge să facem cunoștință și să ne aranjăm. Colonelul Nosovici cu ștabul său, cred că deja și-au găsit locuință, – a zis generalul, petrecând cu privirea automobilul în trecere.
Ne-am așezat pe o băncuță. Pe scena de lemn s-au urcat muzicanții și a început să cânte muzica. Au început să vie perechile – doamnele cu umbrele în compania ofițerilor în uniformă țaristă.
E cumva plăcut să vezi, că nu doar eu singur port mundirul, – a observat Snesarev,
Străzile au se umpleau cu oameni ai Armatei Roșii. Am observat, că sunt îmbrăcați neglijent, aproape fără haine și creau impresia că umblă fără vre-un scop prin oraș. Se apropie de mesuțele comersanților, întrebă de preț, dar se vede că nu au bani și încearcă să ceară marfa pe gratis.
Cred că e timpul! – a dat comanda generalul.
Ne sculăm de pe scaunel și vedem că spre noi aleargă un domn cu figură de atlet. Părul tuns scurt și ochi imenși, albaștri. Corpul antrenat ne spune că e un sportiv cu staj. Domnul ne vede, se oprește și fața lui se luminează de un zâmbet imens și sincer de om mulțumit de sine, care știe că prețuiește mult.
Andrei Evghenievici! Bine a-ți venit!
Salut, Anatolii Leonidovici!
Ambii se cuprind cu putere și se privesc reciproc, ca niște cunoscuți de demult, ce nu s-au vazut un oarecare timp.
Iată deci unde ne vom duce slujba noi cu Dumneavoasră! – Snesarev era evident fascinat de figura de atlet impecabilă a interlocuitorului. – Iar Dumneavoastră a-ți rămas același sportiv! Alergatul, scrima, înnotul, împușcatul, boxul englez… Eu nu am uitat nimic? Ah da, și numaidecât și dansurile. A-ți luat cu Dumneavoastră și armonica?
Anatolii Leonidovici, nu –și lua de pe general privirea fericită, iar zâmbetul așa și a rămas pe fața lui.
Desigur! Omnia mea mecum porto! Tot ce e al meu port cu mine! Și armonica și figura de atlet. Ofițerul trebuie totdeauna să fie în cea mai bună formă spre slava Patriei! Până ce am reușit doar să mă scald în râu. Acum iată alergatul de dimineață. Iar apa în râu e revigorantă, proaspătă, tocami cum trebuie! Cu dansurile sunt sigur aici nu e nicicum. Bolșevicii nu planifică baluri, – a râs Anatolii Leonidovici.
Aici se zice exclusiv Volga. Nu râul. Noul nostru coleg, m-a corectat. Apropo e din Țarițîn!
A, deci acesta este noul Dumneavoastră adiutant din cauza căruia v-ați reținut la Moscova?
Fost subofițer, cavalerul Istomin Stanislav Demidovici, – m-am prezentat eu.
Colonelul Nosovici, șeful ștabului cartierului.
Nosovici mi-a strâns mâna cu putere.
De ce fost? A-ți fost destituit din funcție s-au v-au trimis la pensie la moșia părinților?
Armata Imperială nu mai este, deci respectiv, noi toți suntem foști ofițeri, – am răspuns eu.
Deodată fața lui Nosovici a devenit categorică, privirea fermă, iar mușchii i s-au încordat.
Necunoscute sunt căile Domnului, subofițere. A-ți fost pe frontul german?
A trebuit să fiu.
Minunat! Deci aveți experiență de luptă. Aici experiența numaidecât Vă va fi necesară. Noi, cu Andrei Evghenievici tot am luptat cu nemții. Eu am comandat cu plutonul nr. 466 de infanterie din Malmîj, iar locotenent-generalul dacă î-mi amintesc coresct cu divizia nr. 64 de infanterie.
Nu vă faceți de cap colonele. Sau ca totdeauna vreți să vă fac un compliment? Doar aveți o memorie excepțională!
Nosovici a râs din nou.
Eu am fost studentul generalului Snesarev. La școala din Nikolaev, – am recunoscut eu.
Snesarev m-a privit întrebător.
Uite cum? De ce dar a-ți tăcut până acum?
Credeam că o să Vă amintiți. Ne-ați predat geografia militară.
Se crează o companie minunată! – a tras concluzia Nosovici.
Evghenia Vasilievna e cu Dumneavoastră? – a întrebat Snesarev.
Numaidecât! Omnia mea mecum porto! Kovalevskii tot și-a adus familia sa. Ei, dar să mergem! Vă voi arăta apartamentele noastre.
Locuința noilor ștabiști se afla într-o casă cu trei etaje a unor foști comersanți în chiar centrul orașului.
Domnilor, coborâți în salon! Andrei Evghenievici au venit! – a anunțat cu voce de tunet Nosovici și a pregătit ceaiul. – Dorm mult, leneșii.
Ei ce, suntem toți adunați? Andrei Evghenievici, Dumneavoastră desigur că cunoașteți pe acest băiat obraznic. Deaceea o să vi-l prezint doar Dumneavoastră, domnule Istomin, – colonelul Alexandr Nikolaevici Kovalevskii cu soția. Vă rog să-l iubiți și să-l răsfățațai. Copii mai dorm? Alexandr Nikolaevici e vechiul meu prieten, coleg de lucru și studii la Academia Ștabului Major, absolvent al anului 1910. Iată colonelul Cebîșev și locțiitorul lui colonelul Suhotin. Adiutanții mei Tarasenkov, Sadkovskii și Kremkov. Apropo, locotenente, ce fotografie a acelei femei drăguțe aveți în dormitor?
Kremkov s-a jenat vizibil și nu a răspuns.
Și în sfârșit, cea mai minunată persoană, doamna Starikova. Nu vă mirați, prietene, nu e soția nici unuia dintre noi. E din ștab! Șeful direcției economice. Deci-s! Să bem ciai și în pas de marș spre sovdepie (sovetul deputaților)! – a râs Nosovici. – Cer scuze, domnilor, spre administrația locală.
Pe perete la intrarea în clădire era atârnată o pancartă. Cu vopsea galbenă pe fon roșu era scris cu acuratețe inscripția ”Ștabul Cartierului de Sud a muncitorilor și țăranilor Armatei Roșii”. Sta o santinelă îmbrăcată neglijent și obosită. De cum ne-a văzut, ne-a îngrădit drumul cu pușca. Snesarev i-a întins documentele.
Snesarev, conducătorul militar a județului. Iar acesta e ștabul meu, – a arătat el spre noi. – Am ajuns chiar acum.
Santinela a privit cu mirare la mundirul țarist și la ordinele generalului și a început să citească în șoaptă, pe silabe documetele. Nosovici îl urmărea cu o batjocură evidentă.
Sunt prea multe litere necunoscute? – a glumit sarcastic. – Hai mai repede, hulubașule.
Santinela s-a jenat și a întors documentele.
Treceți.
Am ajuns la biroul unde cândva stătea primarul orașului. Ușa e deschisă, în cameră stau șase oameni. Răsfoiesc niște hârtii, discută ceva. Snesarev tușeșete încet. Cei prezenți î-și întorc capul nemulțumiți spre noi.
Ce vreți, tovarăși? – a întrebat unul dintre ei. – Cine suteți?! A ridicat el vocea după ce a observat mundirul generalului.
Sunt Snesarev, am fost numit conducător militar al Cartierului militar Nord Caucazian. Iar acesta e ștabul meu. Iată numirea de la tovarășul Troțkii.
Конец ознакомительного фрагмента.