O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare - Vera Samson

O viata zbuciumata

Spovedania unei invatatoare

Vera Samson

© Vera Samson, 2017

Created with Ridero smart publishing system

Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elmente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ, COPILUL, tinzînd ca fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.

Cea mai mare bucurie pe care o avem noi, ca oameni ai şcolii, este aceea că avem în jur COPII. Prin ei pricepem noul, ei ne ţin la loc de cinste, ne oferă iubirea, ori de cîte ori, prin zîmbetul lor, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei gasim echilibrul.

Copiii cuminţi sau neastîmpăraţi, toţi au nevoie de iubire, atenţie şi tandreţe. Copiii nu cer prea mult, dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, sinceritate, bunătatea sufletului uman.

Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, căci, spre a conduce elevul acestor vremuri către maturitate, este nevoie de multă înţelepciune.

Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci cînd învăţătorul se regăseşte în elevii săi. Drumul către success este încă anevoios, necesită multă răbdare si pricepere, consumă multă energie şi are nevoie de dăruire de sine pas cu pas, străbătînd, făurind mereu personalitatea elevului, folosind tot arsenalul de metode si mijloace de care dispune.

UN INTERVIU CU CORESPONDENTA VALERIA DASCĂL DE LA TELEVIZIUNEA MOLDOVENEASCĂ DIN CHIŞINĂU

 După o convorbire cu dna Captari V.F. de la Ministerul de Învăţămînt Public din Chişinău, spre a realiza un reportaj literar, am onoarea de a conversa cu un pedagog cu o mare experienţă de muncă pedagogică pe tărîmul învăţământului public din Moldova.

 Doamna Vera, ştiu că aveţi un staj de 50 de ani de muncă în şcoală, este un timp foarte îndelungat. În Moldova avem puţini pedagogi cu o aşa înaltă experienţă de muncă pedagogică, ba chiar unii pedagogi, terminînd studiile pedagogice, caută să muncească în alte domenii, fug de şcoală. Arătaţi încă tînără, cînd aţi început studiile în domeniul pedagogiei?

 În viaţa mea a jucat un mare rol tatăl meu, Modiga Ion, care m-a făcut pedagog foarte devreme. O jumătate de veac din viaţa ce mi-a oferit-o Dumnezeu am dăruit-o educaţiei copiilor. Da, eu l-am urmat pe tatăl meu, ce s-a sacrificat şi el toată viaţa acestei nobile profesii.

 Interesant, dar la cîţi ani aţi venit la şcoala primară?

 La 6 ani. Interesant e că tatăl meu, fiind director de şcoală în satul natal Caşcalia, după ce am terminat şcoala primară, m-a facut să studiez la Şcoala Pedagogică

 Şi asta e foarte interesant, doar dumneavoastră eraţi încă o copiliţă.

 Tatăl meu avusese o însărcinare de a trimite pe unii elevi la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender pentru pregătirea tinerelor cadre cu studii pedagogice. Şcoala Pedagogică din Bender era prima instituţie de învăţămînt public din Moldova după război.

 Şi aşa aţi izbutit să deveniţi studentă?

 Da, tatăl meu a încercat să pregătească pe unii tineri ce terminaseră cîndva 34 clase, pentru a le oferi şi lor un certificat de 7 clase. Republica Moldova avea o mare necesitate de cadre cu studii pedagogice. Spre regret, părinţii nu vroiau să-şi trimită odraslele departe de casă, fiindcă ei trebuiau să prelucreze pămîntul, să îngrijească de animale, ş.a. Pentru tatăl meu, ca director de şcoală, a fost o problemă trimiterea elevilor la Şcoala pedagogică. Totuşi, el a pregătit cîţiva tineri. Printre ei m-a prezentat şi pe mine la Şcoala Pedagogică din Bender. Iată aşa am devenit studentă.

 V-a fost greu să studiaţi?

 Extraordinar de greu. După război bîntuia o grea foamete, după o secetă nedumnezeiască. Materialul de predare în Şcoala Pedagogică, de obicei cu un program de 4 ani, fusese constrîns în 3 ani de studiu pentru necesitatea pregătirii tinerelor cadre. Profesorii erau trimişi din Rusia, mai multe obiecte se predau în limba rusă, de care noi, moldovenii, nici nu auziserăm. Desigur că era foarte greu. Dar ce condiţii de trai aveam noi primii studenţi?! Nişte nare, pe care dormeam, construite în grabă din scînduri necioplite cu ploşniţe de diferite soiuri, ne îndestulau. Clădirea era distrusă după război, fără ferestre şi uşi. Erau uşi împletite din stuf. Dar

 Ce v-a făcut să rămîneţi acolo în aşa grele condiţii?

 Vorba tatălui meu a fost sfîntă. El mi-a zis: Tu vei deveni învăţătoare. Dar poate că asta mi-a fost soarta mea, de a deveni pedagog.

 Aş vrea să vă întreb, cine v-a fost primul învăţător?

 Prima mea învăţătoare a fost domnişoara Diamanta, venită din România.

 Dar ştiu că primul Dvs. învăţător a fost şi tatăl, Modiga Ion.

 Da, el mi-a fost primul meu dascăl, el mi-a însufleţit dorinţa de a deveni învăţătoare, el mi-a făurit această cale în viaţă. Pe atunci profesia de învăţător era foarte prestigioasă şi respectată. În şcoala din Caşcalia numai el avea studii speciale pedagogice.

 Dar copiii Dvs., Victoria şi Sergiu, n-au avut dorinţa de a vă urma calea de pegdagog?

 Nu, ei ştiau cum mă chinuiam cu toate problemele mele: familia, munca pedagogică, studii prin corespondenţă, pregătirea către lecţii, mii şi mii de caiete de controlat, materiale illustrative confecţionate de mîna mea, nopţi nedormite.Toate acestea m-au costat extraordinar de mult. Pe lîngă toate acestea mă aflam ca membru de partid, aveam obligaţii politice şi de aceea trebuia să fiu mereu în avangardă. Dragostea de profesia mea m-a făcut să fiu un pedagog creator. Desigur, nu lauda sau medaliile, meritele în domeniul pedagogiei, nici pozele de pe tabla de onoare nu m-au satisfăcut. Să-mi văd rezultatele muncii depuse zi de zi, satisfacţia părinţilor şi respectul elevilor m-au interesat mereu. Deseori, întîlnindu-mă cu unii din ei, mă întrebau: Doamnă Vera, nu mă cunoaşteţi, sînt elevul Dvs., vă mulţumesc pentru învăţătură, pentru bunătate şi răbdarea ce aţi avut-o cu mine, vă sărut mîna, care mi-a corectat milioane de greşeli.

 Da, e o fericire să întîlneşti asemenea elevi bine educaţi. Dar cu ce vă ocupaţi acum? Am auzit că lucraţi la Ministerul Învăţămîntului.

 În viaţă mi-a fost dat să mă ocup cu diferite însărcinări în domeniul învăţămîntului.

 Sînteţi vioaie şi încă tînără!

 N-aş spune, am început să-mbătrînesc, am cam uitat că anii zboară, căci vremea în loc n-o poţi opri, mai trece o zi, încă o zi şi iar. Da, am început să-mbătrînesc, deşi cred că nu-s chiar aşa de bătrînă. Sînt încă energică şi aş vrea încă să fac multe, dar, uitîndu-mă în oglindă, îmi zic că sînt căruntă şi nu numai părul e cărunt, dar şi inima. Căci în viaţa totul este relativ, nu mai ştii ce se întîmplă mîine şi frunzele vieţii se îngălbenesc şi nu-i uşor deloc să spui cînd a venit şi rîndul tău. Îmbătrînesc şi-mi pare rău. Ieşind la odihna binecuvenită, nu mai zic că am ieşit la pensie, acesta este un cuvînt urît şi trist, voi avea mult timp liber. Voi putea să mă gîndesc la firul vieţii pentru a depăna şi a răscoli întocmai amănuntul ei, pentru a găsi izvorul nevoilor mele, pentru a face concluzii şi păreri.

 Şi atunci?

 Viaţa mea, ori e un vis, îmi zic. Aceşti mulţi, mulţi ani ce m-au adus la o severă proză.

 Şi ce vă doriţi D-voastră acum?

 Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum. Acum aş vrea să mă feresc de tot ce a fost uneori o amăgire. Acum aş şti să preţuiesc orice clipă de iubire, aşa cum spunea cîndva poetul. Da, azi ştiu ce înseamnă rostul vieţii, i-aş da povaţă inimii să nu mai zburde în neştire şi aş învăţa-o eu pe ea adevărata fericire.

 Tatăl dumneavoastră v-a fost ce-l îndrumător ce va dorit cel mai mult în viaţă.

 Tatăl meu, Modiga Ion, Dumnezeu să-l ierte, a vieţuit 96 de ani şi mereu ne dorea nouă, copiilor, să nu îmbătrînim. El mereu îşi cînta cîntecul lui preferat din vioara sa ce l-a însoţit toată viaţa.

 Foarte frumos mi-aţi cîntat melodia tatălui dumneavoastră.

 Am avut o mare plăcere să conversez cu dumneavoastră, dar cred că au rămas multe şi multe nespuse. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea de a discuta cu Dumneavoastră.

 Da, doamna Valeria, am mult de povestit. Viaţa mea nu mi-a fost întotdeauna presurată cu flori.

 Azi e ziua cunoştinţelor, mîine se începe anul şcolar, sînteţi invitată la sărbătoarea primului sunet la Şcoala Nr. 25 unde aţi muncit ultimii ani de învăţămînt public, dar văd că şi azi sînteţi înconjurată de foşti elevi şi înconjurată cu o mulţime de buchete de flori.

 Asta mi-i bucuria, să întîlnesc foştii mei elevi.

 Doamnă Vera, voi realiza un reportaj televizat, ne mai vedem.

 Cred că nici eu nu mă opresc la această emisiune, am început să scriu o carte şi deschid prima pagină cu acest interviu.

 Cum veţi numi cartea?

 Nu m-am decis încă, dar cred că o să o numesc,,O viaţă zbuciumată, o biografie şi o soartă. În sufletul meu rămîn copiii, ai mei şi ceilalţi, multe speranţe şi dragoste.

Caşcalia  Meleagul meu Natal

Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă? Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.

Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.

BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.

Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări

Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: Ador meleagul meu natal, iubesc eu casa părintească, Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam, Şi parc-o văd pe mama la fereastră.

Parintii mei. Cascalia. 1932

Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile plăcute.

Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă, îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă. Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.

Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi. Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri, cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa lor avea alt sens.

A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.

Deseori adulţii şi-ar zice: Copilărie, dulce copilărie unde eşti? cu dealul verde cînd zburdam cu aripi de înger Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii, dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem, ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.

Părinţii mei

Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4 martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.

TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată de suflet de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.