TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată de suflet de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.
Mama ce cuvînt înălţător primul nostru cuvînt. Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim. Bine o cînta pe mama scriitorul G.Vieru: o fire blîndă, femeie muncită, izvorul tuturor fiinţelor este mama, fiindcă ea ne-a dat viaţa. Mama ştia pe de rost o poezie cu numele Şapte pui şi o biată mamă. Cu durere în suflet povestea cum pasărea mamă îşi hrănea puişorii ce o aşteptau cu gurile căscate, ca mama să le pună în cioc un viermişor. Dar puii au crescut şi au uitat cine le-a adus vermişorii. Cînd s-a întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol şi amuţit. Atunci ea a continuat să caute puişorii pînă i-a albit pana, pînă cînd, în cioc, seminţa a-ncolţit.
Ce înseamnă o mamă? Ea este dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfătuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin şi ea toată viaţa ne plînge amarul.
Mama semăna cu bunica Mărioara, mereu cu un zîmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochiului. Bunica Mărioara venea dintr-o familie de oameni înstăriţi din satul Tănătari, raionul Căuşeni. Deseori ea ne povestea cum bunelul Ion Ţîbîmă a furat-o pe ea din satul Tănătari şi a adus-o în Caşcalia.
Copilăria e uşoară. Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile şi nevoile vieţii? Mai des mama n-avea din ce ne face mîncăruri gustoase, ne lăsa o bucată de mămăliguţă şi pleca în cîmp de dimineaţă. Ca să căpătăm dulciuri, ne căţăram în salcîmul de la poartă şi cronţăiam cu cel mai mare gust acei fragezi lăstari. Mai tîrziu, în grădină aveam sădiţi nişte pomi fructiferi şi, cînd ni se lăsa o foame nemaipomenită, mîncam fructele cele verzi şi amare, care ne curmau pîntecele. Şi ce mai păţeam, vai de noi! Să vezi pe urmă ce mai pîntecăream. Cînd venea mama din cîmp ne găsea adormiţi, murdari şi vai de noi. În familie eram trei copii: Gică, Nina şi eu, Veronica.
Biata mamă, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit şi a suferit în viaţă. Acum o privesc ca dintr-o mare îndepărtare de vis, ochii ei căprui, umeziţi deseori de o lacrimă care putea fi semnul unei ascunse tristeţi, erau umbriţi de negrele gene stufoase şi sprîncenele dese, părul îl avea prins lîngă urechile mici cu agrafe şi strîns apoi intr-un coc mic. Faţa era albă şi trasă şi fruntea înaltă tăiată sever, cu buze pline. O tipică ţărancă muncitoare cu palmele bătătorite de sapă, hîrleţ şi de coasă. Mama cu iscusinţă putea face toate lucrurile femeieşti şi bărbăteşti, deasemenea. Dis-de-dimineaţă ea aranja toate lucrurile gospodăreşti, după care pleca în cîmp. Întorcîndu-se de la munca în cîmp, se apuca de alte treburi. Pînă noaptea tîrziu dîrdîia maşina de cusut. Se făcu de nevoie şi croitoreasă. Toate hăinuţele noastre erau cusute de ea, ştia cum să combine diferite peticuţe de materie sau împletea, torcea, croşeta. Totul în casă era pregătit de mîinele ei truditoare. Din cele mai vechi haine mereu tăia lente de materie diferită cu care ţesea ţolişoare de aşternut pe jos. Nu mai avea timp să vorbească cu cumetrele, era mereu ocupată. Pentru a dovedi să faci toate lucrurile casnice, spunea ea, trebuie să faci cîte două-trei lucruri deodată, dar să le faci cu stăruinţă.
Casa bătrînească fusese zidită încă de unchiul Timofei în mijlocul grădinei, era lipită cu lut, nu era pe atunci ciment. De aceea, mama mereu avea grijă să înnoiască faţa casei. În fiecare vară, da jos lutul ce s-a cojit şi lipea din nou cu lut şi baligă de cal. De aceea ea strîngea acest material de construcţie şi-l păstra, mereu avea de lipit. După aceasta, ea văruia frumos casa şi trăgea brîiele, aşa numea ea partea de jos a peretelui vopsită cu negru. Cu mare iscusinţă trăgea firul de aţă cu care făcea brîiele la casă. Pe atunci nu se găseau vopsele sau erau foarte scumpe şi de aceea ea combina diferite feluri de plante pentru a vopsi uşorii sau împrejurul ferestrelor.
Deasupra foişoarelor verzi, ca o streşină, crescuse bogată o viţă de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albăstrii, răspîndind un miros dulce-acrişor. Toamna, cînd adia vîntul, casa întreagă plutea în beţia parfumată a ciorchinilor mereu sănătoşi, pătînd sîngeriu tencuiala de lut a casei. Frumos îngrijită era şi bucătăria de vară cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poamă albă, văruită toată în albul varului curat. În mijlocul ei o masă lungă şi butucănoasă de lemn de stejar, închipuită din bardă, peste care spînzura necontenit, pînă la podele, o faţă de masă, brodată pe margini cu rîuri roşii. Şase scaune ocoleau masa. Pe perete în colţ era atîrnată o iconiţă cu Maica Domnului. Prin ogradă, mama stropea cu apă praful şi mă punea pe mine să mătur, eram ca de trei patru ani şi nu mai aveam eu putere să mătur bine, dar mă străduiam.
Acum i-aş spune cu cuvintele poetului:
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi.
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt, se scutură salcîmii de toamnă şi vînt,
Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău, mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Ţin bine minte că, deseori, mama mă lua cu ea la muncă în cîmp, fiindcă n-avea cu cine mă lăsa acasă. Eu era cea mai mare şi prima. Prelucra mama viţa de vie cu sapa, iar aici creştea un chirău, vai şi amar! Îl tăia, bătînd cu sapa în pămîntul uscat de arşiţa de soare, neapărat de cu toamnă, doar n-avea cu ce îl ara. Toată ziua muncea fară întrerupere în arşiţa soarelui. Pe mine mă lega de un nuc ce creştea la marginea lanului de vie ca să nu mă piardă, îmi lăsa ceva de mîncare, dar pentru toată ziua era puţin. Mama n-avea timp să stea cu mine, de aceea eram lăsată în voia soartei. Plîngeam cît plîngeam şi apoi mă linişteam, fiindcă mama îmi explica că e nevoită să muncescă, mîine avea alt lan de prăşit. Nu mai ştiu ce puteam eu să înţeleg la patru ani, dar aşa era situaţia. Părinţii noştri nu mai aveau ei timp pentru educaţia noastră, în mare greutăţi am fost crescuţi. Eram nevoită să stau legată de un copac că altfel putea să nu mă găsească mama acolo unde m-a lăsat. Mama trebuia să se isprăvească cu toată gospodăria, fiindcă tătăca făcea concentrarea în armata română. Eu, fiind flămîndă, mîncînd ţărînă şi plîngînd întruna, în sfîrşit adormeam cu faţa în ţărîna din jurul copacului. Mama era hăt departe în deal, nu-mi putea auzi suspinele mele.
După ce mama termina de săpat lanul de vie, trebuia să alerg după mama la fuguliţa cu picioarele goale, prin bolovani, pînă în sat erau la vreo 4 km depărtare. Aş fi vrut ca mama să mă mai сruţe, dar şi ea era chinuită şi obosită, se grăbea să întîlnească vaca pentru a o mulge, aşa că mai mult de-a tîrîitelea ajungeam acasă. Flămîndă, obosită, murdară şi plînsă, adormeam cu stomacul gol pînă ce mama mai facea ceva de mîncare. Deadea Timofei, de care a fost înfiată mama mea, avea cîteva desetine de pămînt arabil, pămînt propriu, şi un lan de vie. După ce au decedat bunicii, pămîntul trebuia prelucrat, de aceea toată povara muncii a căzut pe umerii mamei. Ea era nevoită să lucreze cu ziua la alţi consăteni mai înstăriţi, ca, pe parcurs, s-o ajute şi ei cu mijloace tehnice să-şi prelucreze bucata de pămînt.
Şi, ca să vezi, soarta îşi joacă rolul. Pentru acest pămînt, mai tîrziu, familia noastră a fost numită familie de bogaţi, culaci le ziceau ruşii, şi în anul 1949 am fost deportaţi în fundul Siberiei, în regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, în sovhozul Ialani.
Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe atunci jucării. Ţin minte că ne jucam de-a harbujii. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine, Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.
Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească ˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba turcă, fiindcă aici locuiesc 35% de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia, Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI. Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război, satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.
Conferenta pedagogilor. Safaculevo. Siberia. 1950
Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie. Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui Alexei îl bocea, zicînd: Străinelul, nostru străinel!
Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de răspundere să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda, zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1 ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: Astăzi chiar de m-aş întoarce, A-nţelege n-o mai pot, Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot? Astăzi Gică e bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru copilăresc.
MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7 clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama, numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat. Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori. Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată. Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a devenit o vecină mai bună.