Transformată - Морган Райс

Morgan Rice

Transformată (Cartea 1 Din Memoriile Unui Vampir)

LAUDE SELECTE PENTRU TRANSFORMATĂ

Despre Morgan Rice

Morgan Rice este #1 la bestselleruri şi autoarea bestsellerurilor USA Today din seria epică și fantastică INELUL VRĂJITORULUI, cuprinzând şaptesprezece cărţi; #1 bestseller cu seria MEMORIILE UNUI VAMPIR, care cuprinde unsprezece cărţi (şi mai urmează); seria de bestselleruri #1 TRILOGIA SUPRAVIEŢUIRII, un thriller post-apocaliptic care cuprinde două cărţi (şi mai urmează); şi noua serie epică și fantastică REGI ȘI VRĂJITORI, care cuprinde două cărţi (şi mai urmează). Cărţile lui Morgan Rice sunt disponibile în ediţii audio şi tipărite, iar traduceri ale acestora sunt disponibile în peste 25 de limbi.

TRANSFORMATĂ (Cartea 1 din Memoriile unui vampir), ARENA UNU (Cartea 1 din Trilogia supravieţuirii) și CALEA EROILOR (Cartea 1 în Inelul vrăjitorului) și MĂRIREA DRAGONILOR (Cartea 1 din seria Regi şi vrăjitori) sunt toate disponibile ca download gratuit!

Morgan doreşte să vă cunoască părerile, aşa că sunteţi invitaţi să accesaţi www.morganricebooks.com pentru a vă înscrie în lista de contacte e-mail, pentru a primi o carte gratuită, cadouri, pentru a descărca gratuit aplicaţia, pentru a afla ultimele noutăţi, în exclusivitate, pentru a vă conecta prin Facebook şi Twitter şi pentru a păstra legătura!

Cărți de Morgan Rice

REGI ȘI VRĂJITORI

MĂRIREA DRAGONILOR (Cartea 1)

MĂRIREA VITEJILOR (Cartea 2)

INELUL VRĂJITORULUI

CALEA EROILOR (Cartea 1)

MARȘUL REGILOR (Cartea 2)

SOARTA DRAGONILOR (Cartea 3)

STRIGĂT DE ONOARE (Cartea 4)

JURĂMÂNT DE GLORIE (Cartea 5)

ACTE DE BRAVURĂ (Cartea 6)

RITUALUL SĂBIILOR (Cartea 7)

CHEZĂŞIA ARMELOR (Cartea 8)

UN CER DE VRĂJI (Cartea 9)

O MARE DE SCUTURI (Cartea 10)

O DOMNIE DE OŢEL (Cartea 11)

TĂRÂMUL DE FOC (Cartea 12)

DOMNIA REGINELOR (Cartea 13)

JURĂMÂNTUL FRAȚILOR (Cartea 14)

VISUL MURITORILOR (Cartea 15)

TURNIRUL CAVALERILOR (Cartea 16)

DARUL BĂTĂLIEI (Cartea 17)

TRILOGIA SUPRAVIEȚUIRII

ARENA UNU: VÂNĂTORII DE SCLAVI (Cartea 1)

ARENA DOI (Cartea 2)

MEMORIILE UNUI VAMPIR

TRANSFORMATĂ (Cartea 1)

IUBITĂ (Cartea 2)

TRĂDATĂ (Cartea 3)

PREDESTINATĂ (Cartea 4)

DORITĂ (Cartea 5)

LOGODITĂ (Cartea 6)

PROMISĂ (Cartea 7)

GĂSITĂ (Cartea 8)

REÎNVIATĂ (Cartea 9)

RÂVNITĂ (Cartea 10)

SORTITĂ (Cartea 11)

Ascultați seria MEMORIILE UNUI VAMPIR în format de carte audio!

Copyright © 2011 Morgan Rice

Toate drepturile rezervate. Cu excepţia cazurilor permise de Legea Drepturilor de Autor din 1976, din SUA, nicio parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace sau stocată într-un sistem de baze de date sau de recuperare, fără acordul prealabil al autorului.

Acest e-book este licenţiat numai pentru uzul dumneavoastră personal. Acest e-book nu poate fi revândut sau cedat altor persoane. Dacă v-aţi dori să împărţiţi acest e-book cu o altă persoană, vă rugăm să achiziționați câte un exemplar suplimentar pentru fiecare destinatar. Dacă citiţi acest e-book şi nu l-aţi cumpărat, sau nu a fost achiziţionat numai pentru uzul dumneavoastră, atunci vă rugăm să îl returnaţi şi să achiziţionaţi o copie proprie. Vă mulţumim că respectaţi munca dificilă a acestui autor.

Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, afacerile, organizaţiile, locurile, evenimentele şi incidentele sunt fie produsul imaginaţiei autorului sau sunt utilizate ficţional. Orice asemănare cu persoane reale, în viaţă sau decedate, este o simplă coincidenţă.

Imagine supracopertă © iStock.com / Bliznetsov

"Oare-i bine

Să umble dezbrăcat și să respire

A dimineții ceață? Este bine,

Din patu-i sănătos să se strecoare

Miasmele-otrăvite ale nopții sfidându-le și răul său sporindu-și? "

– William Shakespeare, Julius Caesar

CAPITOLUL UNU

Caitlin Paine s-a temut întotdeauna de prima ei zi la o școală nouă. Erau lucrurile mari, cum ar fi să întâlnească noi prieteni, noii profesori, să învețe noi holuri. Și erau lucrurile mici, cum ar fi obținerea unui nou dulap, mirosul unui loc nou, sunetele pe care le scotea. Mai mult decât orice, ea se temea de privirile cercetătoare. Simțea că toată lumea într-un loc nou se uita mereu la ea. Tot ce își dorea era anonimatul. Dar niciodată nu părea să aibă parte de el.

Caitlin nu putea înțelege de ce ieșea atât de mult în evidență. La un metru șaiseci și cinci ea nu era deosebit de înaltă, și cu părul castaniu și ochii căprui (și greutatea normală) simțea că era medie. Desigur, nu frumoasă, ca unele dintre celelalte fete. La 18 ani, era un pic mai în vârstă, dar nu suficient pentru a o face să iasă în evidență.

Era altceva. Era ceva la ea care făcea oamenii să se uite de două ori. Știa, adânc în interior, că era diferită. Dar nici ea nu era sigură cum.

Și dacă era ceva mai rău decât o primă zi, era să înceapă în mijlocul semestrului, după ce toți ceilalți au avut deja timp pentru a lega prietenii. Astăzi, această primă zi, la mijlocul lunii martie, avea sa fie una dintre cele mai rele. Putea deja să simtă asta.

Și totuși, în visele ei cele mai negre, nu s-a gândit că ar fi atât de rău. Nimic din ce văzuse – și văzuse multe – n-a pregătit-o pentru asta.

Caitlin stătea afară lângă noua ei școală, o vastă școală publică din orașul New York, în dimineața înghețată de martie, și se întreba, De ce eu? Era mult prea dezbrăcată, doar într-un pulover și colanți, și nu era nici pe departe pregătită pentru haosul zgomotos care o întâmpina. Sute de copii stăteau acolo, înghesuindu-se, țipând și îmbrâncindu-se reciproc. Arăta ca o curte de închisoare.

Era prea mare gălăgie. Acești copii râdeau prea tare, înjurau prea mult, se împingeau reciproc prea tare. Ea ar fi crezut că era o încăierare masivă dacă nu ar fi observat niște zâmbete și râsete batjocoritoare. Pur și simplu aveau prea multă energie, și ea, epuizată, înghețată, nedormită, nu putea înțelege de unde venea. A închis ochii și și-a dorit ca toate să dispară.

A băgat mâna în buzunar și a simțit ceva: ipodul ei. Da. Și-a pus căștile în urechi și a dat volumul tare. Trebuia să înece tot zgomotul.

Dar nu s-a auzit nimic. S-a uitat în jos și a văzut că bateria era moartă. Perfect.

Și-a verificat telefonul, sperând la ceva care s-o distragă, orice. Nu sunt mesaje noi.

Se uită în sus. Privind la marea de fețe noi, s-a simțit singură. Nu pentru că ea era singura fată albă – de fapt prefera asta. Unii dintre cei mai apropiați prieteni ai ei de la alte școli au fost negri, hispanici, asiatici, indieni – și unii dintre cei mai răi dușmani au fost albi. Nu, nu asta era problema. Se simțea singură pentru că era urban. Stătea pe beton. O sonerie tare a sunat permițându-i să intre în această "zona de recreere", iar ea a trebuit să treacă prin porțile mari, metalice. Acum, era în cutie – prinsă în cușcă de porțile metalice masive, acoperite de sârmă ghimpată. Se simțea ca și cum s-ar fi dus la închisoare.

Uitatul la școala masivă, la barele și plasa de la toate geamurile nu o făcea să se simtă mai bine. Întotdeauna se adaptase cu ușurință la noile școli, mari și mici, dar toate acestea fuseseră în suburbii. Toate au avut iarbă, copaci, cer. Aici, nu era nimic, doar oraș. Simțea că nu poate să respire. O îngrozea.

A sunat o altă sonerie puternică și ea și-a făcut drum, împreună cu sute de copii, spre intrare. A fost îmbrâncită brutal de o fată masivă și și-a scăpat jurnalul. L-a ridicat (deranjându-și coafura), și apoi s-a uitat în sus să vadă dacă fata își cere scuze. Dar ea dispăruse, intrând deja în mulțime. A auzit râsete, dar nu a putut spune daca erau îndreptate spre ea.

Și-a apucat strâns jurnalul, singurul lucru care o împământa. Fusese cu ea peste tot. A scris note și a făcut desene în orice loc s-a dus. Era o foaie de parcurs a copilăriei ei.

A ajuns în cele din urmă la intrare și a trebuit să se facă mai mică doar ca să poată trece prin ea. Era ca și cum urca într-un tren la o oră de vârf. Sperase că va fi cald odată ce a ajuns înăuntru, dar ușile deschise din spatele ei păstrau o briză rece care-i sufla pe spate, făcând frigul chiar mai rău.

Doi paznici masivi stăteau la intrare, flancați de doi polițiști ai orașului New York, în uniformă, cu arme vizibile la șold.

"CONTINUĂ SĂ MERGI!" a comandat unul dintre ei.

Nu putea înțelege de ce doi polițiști înarmați ar trebui să păzească o intrare de liceu. Sentimentul ei de teamă a crescut. A devenit și mai rău când s-a uitat în sus și a văzut că trebuie să treacă printr-un detector de metale de genul securității unui aeroport.

Încă patru polițiști înarmați stăteau pe fiecare parte a detectorului, împreună cu alți doi agenți de pază.

"GOLEȘTE-ȚI BUZUNARELE!" s-a răstit un paznic.

Caitlin i-a observat pe ceilalți copii umplând mici recipiente de plastic cu lucuri din buzunare. A făcut rapid la fel, punând acolo iPodul, portofelul, cheile.

A mers târșâind picioarele prin detector, iar alarma a pornit strident.

"TU!" s-a răstit un paznic. "Treci deoparte!"

Desigur.

Toți copiii s-au uitat cum ea a fost făcută să ridice brațele, iar paznicul a trecut scanerul manual în sus și în jos pe trupul ei.

"Porți bijuterii?"

Ea și-a pipăit încheieturile mâinilor, apoi zona gâtului, și și-a amintit brusc. Crucea ei.

"Dă-o jos", s-a răstit paznicul.

Acesta era colierul pe care bunica ei i l-a dat înainte să moară, o cruce mică, de argint, gravată cu niște cuvinte în limba latină pe care ea nu le-a dat niciodată la tradus. Bunica ei îi spusese că i-a fost transmis de către bunica ei. Caitlin nu era religioasă, și nu a înțeles cu adevărat ce însemna totul, dar știa că era veche de sute de ani, și era, de departe, cel mai valoros lucru pe care-l deținea.

Caitlin a ridicat-o de sub tricou, ținând-o sus, dar nu a scos-o de la gât.

"Aș prefera să nu", a răspuns ea.

Paznicul s-a uitat fix la ea, rece ca gheața.

Dintr-o dată, a izbucnit o agitație. S-au auzit strigăte și un polițist l-a apucat pe un băiat înalt și subțire și l-a împins lângă un perete, scoțând un cuțit mic din buzunarul lui.

Paznicul s-a dus să-l ajute și Caitlin a avut posibilitatea de a se strecura în mulțimea care își făcea drum pe hol.

Bine ați venit la școala publică din New York, s-a gândit Caitlin. Minunat.

Deja număra zilele până la absolvire.

*

Holurile erau cele mai largi pe care le văzuse vreodată. Ea nu-și putea imagina că ar putea fi vreodată pline, dar cumva erau complet pline, cu toți copiii înghesuiți umăr la umăr. Trebuie să fi fost mii de copii pe aceste holuri, marea de chipuri întinzându-se la nesfârșit. Zgomotul aici în interior era chiar mai rău, rezonând de pe pereți, condensat. Vroia să-și acopere urechile. Dar nu avea nici măcar suficient spațiu să-și miște cotul pentru a ridica brațele. Se simțea claustrofobică.

A sunat clopoțelul si energia a crescut.

Deja întârzia.

S-a uitat din nou pe cardul clasei și în cele din urmă a văzut sala în depărtare. A încercat să taie prin marea de trupuri, dar nu putea ajunge nicăieri. În cele din urmă, după mai multe încercări, și-a dat seama că trebuia să devină agresivă. Ea a început să-și facă loc cu coatele și s-a înghesuit înapoi. Un trup odată, a trecut printre toți copiii, de-a curmezișul holului larg, și a împins ușa grea care se deschidea în clasa ei.

S-a pregatit pentru toate privirile când ea, fata nouă, a intrat în întârziere. Și-a imaginat profesorul mustrând-o pentru că întrerupea o clasă tăcută. Dar a fost șocată să descopere că nu era deloc cazul. Această clasă, concepută pentru 30 de copii, dar umplută cu 50, era plină ochi. Unii copii erau așezați la locurile lor, iar alții umblau pe culoarele dintre bănci, strigând și țipând unul la altul. Era haos.

Clopoțelul sunase în urmă cu cinci minute întregi, dar profesorul, ciufulit, purtând un costum șifonat, nici măcar nu începuse ora. De fapt el stătea cu picioarele pe birou, citind ziarul, ignorându-i pe toți.

Caitlin s-a apropiat de el și a pus pe birou noua ei carte de identitate. Ea stătea acolo și aștepta ca el să se uite în sus, dar el nu a făcut-o.

În cele din urmă ea și-a dres glasul.

"Scuzați-mă."

El a coborât fără tragere de inimă ziarul.

"Sunt Caitlin Paine. Sunt nouă. Cred că ar trebui să vă dau asta. "

"Sunt doar un substitut," a răspuns el, și și-a ridicat ziarul, blocând-o.

Stătea acolo, confuză.

"Deci," a întrebat ea, "… nu faceți prezența?"

"Profesorul vostru revine luni", s-a răstit el. "O să se ocupe el de asta."

Dându-și seama că discuția s-a terminat, Caitlin și-a luat înapoi cartea de identitate.

S-a întors și s-a confruntat cu sala. Haosul nu se oprise. Dacă era vreun avantaj aici, cel puțin nu ieșea în evidență. Nimănui de aici nu părea să-i pese de ea, sau chiar să o observe.

Pe de altă parte, să studieze sala plină era cumplit: nu părea să existe vreun loc liber unde să se așeze.

S-a oțelit și, ținându-și jurnalul, a mers timid pe unul dintre culoare, tresărind de câteva ori în timp ce mergea printre copii indisciplinați care țipau unul la altul. Când a ajuns în spate, a putut vedea în cele din urmă întreaga sală.

Nu era niciun loc gol.

Stătea acolo, simțindu-se ca o idioată, și a simțit alți copii incepand să o observe. Nu știa ce să facă. Cu siguranță nu avea de gând să stea acolo toată ora, iar profesorului înlocuitor nu părea să-i pese de fel. Se întoarse și se uită din nou, privind neputincioasă.

A auzit râsete la câteva bănci distanță, și a simțit că acesta au fost îndreptate spre ea. Ea nu se îmbrăca la fel ca acești copii, și nu arăta ca ei. Obrajii ei s-au înroșit pe când a început să se simtă cu adevărat vizibilă.

Tocmai când era gata să iasă din clasă, și poate chiar din această școală, a auzit o voce.

"Aici."

S-a întors.

În ultimul rând, lângă fereastra, un băiat înalt s-a ridicat din bancă.

"Stai jos", a spus el. "Te rog."