Cel mai mult dintre toate, se întreba cum va influența un divorț domnia lui. Un Rege divorţat ar ridica prea multe întrebări. Și în ciuda propriei voințe, el s-a trezit că este gelos pe acest cavaler. Și indignat că ea își băga nasul în lipsa lui de bărbăție. Vroia răzbunare. Pe amândoi.
"Nu îl poți avea", a izbucnit el. "Ești legată de mine. Blocată pentru totdeauna ca soție a mea. Niciodată nu te voi lăsa liberă. Și dacă vreodată îl voi întâlni pe acest cavaler cu care mă înșeli, voi pune să fie torturat și executat."
Helena mârâi către el.
"Nu sunt soția ta! Tu nu ești soțul meu. Tu nu ești un bărbat. Uniunea noastră este spurcată. Așa a fost încă din ziua în care a fost făurită. A fost un parteneriat aranjat pentru putere. Întregul subiect mă dezgustă – întotdeauna a făcut-o. Și a distrus singura mea șansă de de a fi cu adevărat căsătorită."
Ea respiră, furia crescându-i.
"Tu îmi vei acorda divorțul, sau voi arăta întregului regat ce om ești. Tu decizi."
Cu asta Helena s-a întors cu spatele la el, a mărșăluit prin cameră și a ieșit afară pe ușa deschisă, fără măcar să se obosească să o închidă în spatele ei.
Gareth stătea singur în camera de piatră, ascultând ecoul pașilor ei și simțind cum un fior îi pătrunde în corp, fără ca el să se poată opune. Mai era ceva stabil de care s-ar fi putut sprijini?
Cum Gareth stătea acolo, tremurând, privind ușa deschisă, a fost surprins să vadă pe altcineva trecând prin ea. Abia avusese timp să înregistreze conversația sa cu Helena, pentru a putea procesa toate amenințările ei, atunci când a intrat un chip prea familiar. Firth. Obișnuita vioiciune din mersul lui dispăruse când el a intrat în cameră, nesigur, cu o expresie vinovată pe față.
"Gareth?" a întrebat el, părând nesigur.
Firth se uita la el, cu ochii mari, și Gareth putea vedea cât de rău se simțea. El ar fi trebuit să se simtă rău, s-a gândit Gareth. La urma urmei, Firth a fost cel care l-a îndemnat să mânuiască sabia, care l-a convins în cele din urmă, care l-a făcut să creadă că el era mai mult decât el însuși. Fără șoaptele lui Firth, cine știe? Poate Gareth nici măcar nu ar fi încercat să o mânuiască.
Gareth se întoarse spre el, clocotind. În Firth găsise în sfârșit un obiect spre care să își direcționeze toată furia. După toate, Firth a fost cel care l-a ucis pe tatăl său. A fost Firth, acest băiat prost de la grajduri, cel care l-a prins în toată această mizerie, de la început. Acum, el era doar un alt succesor ratat din neamul MacGil.
"Te urăsc", clocoti Gareth. "Și cum rămâne acum cu promisiunile tale? Cum rămâne cu încrederea ta că voi mânui sabia?"
Firth înghiți, arătând foarte nervos. Nu avea cuvinte. În mod evident, nu avea nimic de spus.
"Îmi pare rău, Domnul meu", a spus el. "M-am înșelat."
"Te-ai înșelat despre o mulțime de lucruri", a izbucnit Gareth.
Într-adevăr, cu cât Gareth se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult își dădea seama cât de rău se înșelase Firth. De fapt, dacă nu ar fi fost Firth, tatăl său ar fi fost încă în viață astăzi și Gareth nu ar fi fost în mizeria asta. Greutatea domniei nu ar fi apăsat pe capul lui, toate aceste lucruri nu ar fi mers greșit. Gareth tânjea după zile mai simple, ca atunci când el nu era Rege, când tatăl său era în viață. El simțea o dorință bruscă a aduce totul înapoi, felul în care fuseseră lucrurile. Dar nu putea. Și îl avea pe Firth pe care să arunce vina pentru toate astea.
"Ce faci aici?" insistă Gareth.
Firth își drese glasul, evident nervos.
"Am auzit … zvonuri … șoapte ale servitorilor. Mi-a ajuns la urechi că fratele și sora ta pun întrebări. Au fost reperați în camerele servitorilor. Examinând jgheabul de deșeuri, căutând arma crimei. Pumnalul folosit pentru a-l ucide pe tatăl tău."
Corpul lui Gareth se răci auzind cuvintele lui. Era înțepenit de șoc și frică. Oare ziua asta putea să meargă mai rău?
Își drese glasul.
"Și ce-au găsit?", a intrebat, cu gâtul uscat, cuvintele abia ieșind.
Firth clătină din cap.
"Nu știu, Domnul meu. Tot ce știu este că ei bănuiesc ceva."
Gareth simți o ură reînnoită pentru Firth, una de care el nu se știa capabil. Dacă n-ar fi fost de felul său așa de neștiutor și de împiedicat, dacă ar fi scăpat de armă în mod corespunzător, el nu ar fi fost în această poziție. Firth îl lăsase vulnerabil.
"O să spun asta doar o singură dată", declarară Gareth, pășind mai aproape de Firth, intrând în fața lui, încruntându-se înapoi la el cu cea mai fermă privire pe care o putea aduna. "Nu vreau să-ți mai văd fața vreodată. Mă înțelegi? Dispari din fața mea, și să nu te mai întorci. Am de gând să te deleg într-o poziție departe de aici. Și dacă vreodată mai pui din nou piciorul între zidurile acestui castel, fii sigur că voi pune să te aresteze.
"ACUM, PLEACĂ!" țipă Gareth.
Firth, cu ochii umplându-i-se de lacrimi, se întoarse și fugi din cameră, pașii lui răsunând mult timp dupa ce el a fugit pe coridor.
Gândurile lui Gareth au revenit la sabie, la încercarea lui eșuată. Nu se putea abține să nu simtă ca și cum ar fi pus în mișcare o mare calamitate pentru sine. Se simțea de parcă s-ar fi împins pe sine de pe o stâncă, iar de acum înainte, avea să se confrunte doar cu coborârea sa.
Stătea acolo, înrădăcinat în piatră, în tăcerea reverberantă din camera tatălui său, tremurând, întrebându-se ce Dumnezeu pusese în mișcare. Niciodată nu se simțise atât de singur, atât de nesigur pe el.
Oare asta era ce însemna să fii rege?
*
Gareth s-a grăbit pe scara de piatră în spirală, alergând în sus etaj după etaj, grăbindu-se în drumul său spre parapeții cei mai de sus ai castelului. Avea nevoie de aer curat. Avea nevoie de timp și spațiu să se gândească. Avea nevoie de un punct de unde să-și privească regatul de sus, de o șansa de a-și vedea curtea, poporul, și de a-și aminti că totul era al lui. Că, în ciuda tuturor evenimentelor de coșmar ale zilei, la urma urmei, el era încă rege.
Gareth și-a concediat însoțitorii și a fugit singur, etaj după etaj, respirând greu. S-a oprit pe unul din etaje, s-a aplecat și și-a tras sufletul. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. El tot vedea fața tatălui său, mustrându-l, la fiecare colț.
"Te urăsc!", a strigat în gol.
Ar fi putut jura că auzit un râs batjocoritor ca răspuns. Râsul tatălui său.
Gareth trebuia să scape de acolo. S-a întors și a continuat să alerge, sprintând, până când în cele din urmă a ajuns sus. A dat buzna prin ușa, și aerul proaspăt de vară l-a lovit în față.
Respiră adânc, trăgându-și sufletul, savurând razele soarelui, în briza caldă. Își dădu jos mantia, mantia tatălui său, și o aruncă pe podea. Era prea cald – iar el nu mai vroia să o poarte.
Se grăbi spre marginea parapetului și apucă zidul de piatră, respirând greu, privind în jos spre curtea lui. Putea vedea mulțimea care nu se mai termina, ieșind de castel. Ei părăseau ceremonia. Ceremonia lui. Aproape că le putea simți dezamăgirea de aici. Arătau atât de mici. Se minună că erau toți sub controlul său.
Dar pentru cât timp?
"Domniile sunt lucruri amuzante," a venit o voce străveche.
Gareth s-a întors și l-a văzut, spre surprinderea lui, pe Argon stând acolo, la câțiva pași distanță, purtând o mantie albă cu glugă și ținându-și toiagul. Se uită la el, un zâmbet în colțul buzelor – însă ochii săi nu zâmbeau. Ei luminau, privind drept prin el, și l-au pus pe Gareth în alertă. Ei vedeau prea mult.
Erau atât de multe lucruri pe care Gareth ar fi vrut să i le spună lui Argon, să-l întrebe. Dar acum, când el deja eșuase să mânuiască sabia, nu își putea aminti nici măcar unul.
"De ce nu mi-ai spus?" a pledat Gareth, cu disperare în voce. "Ai fi putut să-mi spui că nu am fost menit să o mânuiesc. Ai fi putut să mă scapi de rușine."
"Și de ce aș fi făcut asta?" întrebă Argon.
Gareth se încruntă.
"Tu nu ești un adevărat sfătuitor al Regelui", a spus el. "L-ai fi sfătuit cu adevărat pe tatăl meu. Dar nu pe mine."
"Poate că el merita un sfat adevărat", a răspuns Argon.
Furia lui Gareth se adânci. Îl ura pe acest om. Și îl învinovățea.
"Nu te vreau în jurul meu", a spus Gareth. "Nu știu de ce te-a angajat tatăl meu, dar eu nu te vreau la Curtea Regelui."
Argon râse, un sunet gol, înfricoșător.
"Tatăl tău nu m-a angajat, băiat prost", spuse el. "Nici tatăl său înaintea lui. Am fost menit să fiu aici. De fapt, ai putea spune că eu i-am angajat pe ei."
Argon făcu brusc un pas înainte, și îl privi pe Gareth ca și cum i s-ar fi uitat direct în suflet.
"Poate fi același lucru spus despre tine?" întrebă Argon. "Ești menit să fii aici?"
Cuvintele lui au lovit un nerv în Gareth, trimițând un fior prin el. Era exact ce se întrebase și Gareth însuși. Gareth se întrebă dacă era o amenințare.
"Cel care domnește prin sânge va conduce prin sânge," proclamă Argon, și cu aceste cuvinte, se întoarse repede cu spatele și începu să se îndepărteze.
"Așteaptă!" țipă Gareth, acum nemaidorind ca el să plece, având nevoie de răspunsuri. "Ce vrei sa spui prin asta?”
Gareth nu se putea abține să simtă că Argon îi transmitea un mesaj, că nu va domni mult timp. El trebuia să știe dacă asta însemna.
Gareth alergă după el, dar pe când se apropia, chiar în fața ochilor lui, Argon dispăru.
Gareth se întoarse, se uită în jurul lui, dar nu văzu nimic. Auzi doar un râs gol, undeva în aer.
"Argon!" a țipat Gareth.
Se întoarse din nou, apoi se uitat în sus la cer, îngenunchind și aruncându-și capul pe spate. Țipă:
"ARGON!"
CAPITOLUL ȘAPTE
Erec mărșăluia alături de Duce, Brandt și câteva zeci de oameni din anturajul Ducelui, pe străzile întortocheate din Savaria, printr-o mulțime care tot creștea, spre casa servitoarei. Erec a insistat să o întâlnească fără întârziere, iar Ducele vroia să-i deschidă chiar el calea. Și acolo unde mergea Ducele, mergea toată lumea. Erec s-a uitat în jur la anturajul imens și în creștere, și a fost jenat, realizând că va ajunge la locuința fetei cu zeci de oameni după el.
De când o văzuse prima dată, Erec nu putuse să se gândească la mai nimic altceva. Cine era fata asta, se întreba el, care părea atât de nobilă, dar care lucra ca servitoare la curtea Ducelui? De ce fugise de el așa grabită? Cum se face că, în toți anii săi, cu toate femeile de sânge regal pe care le întâlnise, acesta era singura care îi cucerise inima?
Fiind înconjurat întreaga sa viață de persoane de sânge regal, el însuși fiul unui rege, Erec putea detecta alte persoane de os domnesc într-o clipă – și a simțit din momentul în care a observat-o că ea era de o poziție mult mai înaltă decât cea pe care o deținea. Ardea de curiozitate să știe cine era ea, de unde era, ce făcea aici. Avea nevoie de o altă șansă de a-și fixa privirea pe ea, pentru a vedea dacă el doar și-a imaginat sau dacă chiar simțea în continuare la fel.
"Servitorii mei îmi spun că ea locuiește la periferia orașului," a explicat Ducele, vorbind în timp ce mergeau. Cum mergeau, oameni de pe ambele părțile străzii deschideau obloanele și se uitau în jos, uimiți de prezența Ducelui și a anturajul său, pe străzile de rând.
"Aparent, ea este în slujba unui hangiu. Nimeni nu îi știe originea, de unde a venit. Tot ce se știe este că a ajuns în orașul nostru într-o zi, și a devenit aservită acestui hangiu. Trecutul ei este un mister, se pare."
Au cotit toți pe o altă stradă laterală, pavajul de sub ei devenind din ce în ce mai strâmb, locuințele mici tot mai apropiate una de alta și mai dărăpănate, pe măsură ce înaintau. Ducele își drese glasul.
"Am luat-o ca slujitoare la curtea mea la ocazii speciale. Este liniștită, nu bârfește. Nimeni nu știe prea multe despre ea. Erec," a spus Ducele, întorcându-se în cele din urmă spre Erec, așezând o mână pe încheietura mâinii lui,"ești sigur de asta? Această femeie, oricine ar fi ea, e doar o altă femeie de rând. Poți să alegi orice femeie din regat."
Erec se uită la el cu o intensitate egală.
"Trebuie să o văd din nou pe fata asta. Nu-mi pasă cine este."
Ducele clătină din cap dezaprobator, și toți au continuat să meargă pe jos, cotind stradă după stradă, trecând prin aleile înguste și răsucite. Pe măsură ce înaintau, această zonă din Savaria devenea mai rău famată, străzile se umpleau de tot soiul de bețivi, erau pline de mizerie, găini și câini sălbatici umblând de colo colo. Au trecut de tavernă după taverna, țipetele mușteriilor ajungând până în stradă. Mai mulți bețivi s-au împleticit înaintea lor, și, pe măsură ce noaptea începea să se lase, străzile au început să fie luminate de torțe.
"Faceți loc pentru Duce!", a strigat principalul însoțitor, grăbindu-se înainte și în cele din urmă împingând bețivii din drum. Peste tot în susul și în josul străzii tipi dezgustători făceau loc și priveau, uimiți, cum trecea Ducele, cu Erec lângă el.
În cele din urmă, au ajuns la un han mic, umil, construit din stuc, cu un acoperiș ascuțit de ardezie. Arăta ca și cum ar putea ține poate cincizeci de mușterii în taverna de dedesubt, cu câteva camere pentru oaspeți deasupra. Ușa de la intrare era strâmbă, o fereastră era spartă, iar lampa de la intrare atârna strâmb, cu fitilul pâlpâind, cu ceară prea puțină. Strigătele bețivilor se revărsau pe ferestre, când s-au oprit toți în fața ușii.
Cum ar putea lucra o așa fată fină într-un loc ca ăsta? se întrebă îngrozit Erec, auzind strigătele și huiduielile din interior. Inima lui s-a frânt gândindu-se la asta, la umilința pe care ea trebuia să o îndure într-un asemenea loc. Nu e drept, s-a gândit el. Se simțea hotărât să o salveze de acolo.
"De ce ai venit în cel mai rău loc posibil pentru a-ți alege mireasa?", a întrebat Ducele, întorcându-se spre Erec.
Și Brandt s-a întors spre el.
"Ultima șansă, prietene", a spus Brandt. "Există un castel plin de femei de sânge regal care te așteaptă."
Dar Erec clătină din cap, hotărât.
"Deschide ușa," porunci el.
Unul din oamenii Ducelui se repezi în față și o deschise. Mirosul de bere stătută ieșea în valuri, provocându-i repulsie.
În interior, oameni beți erau cocoșați peste bar, așezați de-a lungul meselor din lemn, strigând prea tare, râzând, huiduind și înghiontindu-se reciproc. Erau doar brute, Erec putea vedea asta imediat, cu burțile prea mari, cu obrajii nerași, cu hainele nespălate. Niciunul dintre ei nu era războinic.
Eric a făcut mai mulți pași în interior, căutând-o pe ea. Nu-și putea imagina că o femeie ca ea ar putea lucra într-un astfel de loc. Se întreba dacă nu cumva au ajuns la locuința greșită.
"Scuzați-mă, domnule, caut o femeie", i-a zis Erec omului care stătea lângă el, înalt și lat, cu o burtă mare, neras.
"Nu-i așa că o cauți?" a strigat omul, batjocoritor. "Ei bine, ai ajuns la locul nepotrivit! Acesta nu este un bordel. Deși există unul peste drum, și am auzit că femeile sunt bune și grăsuțe!"
Omul a inceput sa râdă, prea tare, în fața lui Erec, și câțiva dintre tovarășii lui i s-au alăturat.
"Nu caut un bordel," a răspuns fără să fie amuzat, "ci o singură femeie, una care lucrează aici."
"Trebuie să te referi atunci la servitoarea hangiului", a strigat altcineva, un alt bărbat masiv, beat. "E probabil în spate, undeva, spălând pardoselile. Păcat – aș dori să fi fost aici, în poala mea!"
Toți bărbații au început să râdă tare, copleșiți de propriile lor glume, și Erec s-a înroșit la gândul acesta. S-a simțit rușinat pentru ea. Ca ea să trebuiască să-i servească pe toți acești bărbați infecți – era o mârșăvie pe care n-o putea nici măcar concepe.
"Și tu cine ești?", a venit un alt glas.
Un bărbat a pășit înainte, mai masiv decât ceilalți, cu barba și ochii negri, încruntat, cu o falcă largă, însoțit de mai mulți bărbați dubioși. Avea mai mulți mușchi decât grăsime, și s-a apropiat amenințător de Erec, în mod clar apărându-și teritoriul.