Dar cum Thor s-a uitat în jur și a văzut fețele îngrozite ale celorlalți băieți, s-a simțit mai bine. În jurul lui băieții stăteau aproape de balustradă, înghețați de frică, holbându-se la ape. Un băiat mai ales era atât de speriat încât tremura. Era băiatul din ziua scuturilor, cel căruia îi fusese frică, care a fost obligat să alerge ture.
Kolk trebuie să-l fi simțit, pentru că a traversat barca spre el. Kolk părea neafectat în timp ce vântul îi arunca înapoi părul, strâmbându-se în timp ce mergea, arătând gata să cucerească natura însăși. A venit lângă el și încruntarea lui s-a adâncit.
"SARI!" urlă Kolk.
"Nu!", a răspuns băiatul. "Nu pot! Nu o voi face! Nu știu să înot! Duceți-mă înapoi acasă!"
Kolk s-a dus chiar lângă băiat, în timp ce acesta începuse să se îndepărteze de marginea balustradei, l-a apucat de partea din spate a cămășii și l-a ridicat de pe punte.
"Atunci vei învăța să înoți!" a mârâit Kolk și apoi, spre surprinderea lui Thor, l-a aruncat pe băiat peste margine.
Băiatul a trecut zburând prin aer, țipând în timp ce a căzut vreo cinci metri buni spre marea înspumată. El a aterizat cu o plescăitură, apoi a plutit la suprafață, dând haotic din brațe, încercând să respire.
"AJUTOR!", a țipat.
"Care este prima lege a Legiunii?" a țipat Kolk , întorcându-se spre ceilalți băieți de pe navă, care-l ignorau pe băiatul din apă.
Thor era vag conștient de răspunsul corect, dar era prea distras de priveliștea băiatului care se îneca mai jos, pentru a răspunde.
"Să ajutăm un alt membru al Legiunii aflat la ananghie!" a strigat Elden.
"Și el are nevoie de ajutor?" a strigat Kolk, arătând spre băiat.
Băiatul își ridică brațele, scufundându-se și ieșind la suprafața apei, iar ceilalți băieți stăteau pe punte, holbându-se, toți prea speriați să sară în apă.
În acel moment, ceva amuzant i s-a întâmplat lui Thor. În timp ce el s-a concentrat pe băiatul care se îneca, orice altceva s-a destrămat. Thor nu s-a mai gândit la el însuși. Faptul că ar putea muri nu i-a trecut prin minte niciun moment. Marea, monștrii, mareele … totul s-a stins. Se putea gândi doar la salvarea altcuiva.
Thor a urcat pe balustrada lată de stejar, și-a îndoit genunchii, și, fără să se gândească, a sărit sus în aer, îndreptându-se cu capul înainte spre apele roșii agitate de sub el.
CAPITOLUL CINCI
Gareth s-a așezat pe tronul tatălui său în Sala Mare, frecându-și mâinile de-a lungul brațelor sale netede, de lemn, și privind la scena din fața lui: mii dintre supușii săi erau înghesuiți în sală, oameni venind din toate colțurile Inelului pentru a asista la acest eveniment care se întâmpla doar o dată în viață, pentru a vedea dacă el putea mânui Sabia Dinastiei. Pentru a vedea dacă el era Alesul. De când tatăl său era tânăr n-au mai avut oamenii șansa să asiste la o încercare de mânuire a săbiei – și nimeni nu părea să vrea să o piardă. Adrenalina atârna în aer ca un nor.
Gareth însuși era amorțit de anticipare. În timp ce privea, camera continua sa se umple, tot mai mulți oameni înghesuindu-se în interior, și a început să se întrebe dacă nu cumva consilierii tatălui său au avut dreptate, dacă într-adevăr a fost o idee rea să organizeze încercarea în Sala Mare și să o deschidă tuturor. Ei l-au îndemnat să facă încercarea în sala mică, privată, unde era ținută Sabia; au motivat că, dacă încercarea nu reușea, puțini ar fi fost martori. Dar Gareth nu avea încredere în oamenii tatălui său; se simțea mai încrezător în destinul său decât în vechea gardă a tatălui său, și dorea ca întregul regat să asiste la realizarea lui, să fie martori că el era Alesul, exact când se întâmpla. El ar fi vrut ca momentul să fie înregistrat în timp. Momentul în care destinul lui se împlinea.
Gareth a intrat în cameră cu fler, a pășit țanțoș printre oameni însoțit de consilierii săi, purtând coroana și mantaua, ținându-și sceptrul – el vroia ca ei toți să știe că el, nu tatăl său, era adevăratul Rege, adevăratul MacGil. După cum se așteptase, nu i-a luat mult timp să simtă că acesta era castelul lui, aceștia erau supușii lui. El a vrut ca oamenii lui să o simtă acum, acest spectacol de putere să fie văzut pe scară largă. După ziua de azi, ei vor ști cu siguranță că el era singurul lor rege adevărat.
Dar acum, în timp ce Gareth stătea acolo, singur pe tron, privind la dinții de fier goi din centrul camerei, pe care va fi pusă sabia, luminați de o rază de soare care pătrundea în jos, prin tavan, nu mai era atât de sigur. Gravitatea a ceea ce era pe cale să facă îl strivea; era un pas ireversibil și nu exista nicio cale de întoarcere. Și dacă, într-adevar, eșua? Încercă să-și scoată gândul din minte.
Ușa imensă se deschise cu un scârțâit de cealaltă parte a camerei, și cu un suflu excitat, camera deveni tăcută, anticipând. În cameră au intrat o duzină dintre cei puternici bărbați de la curte, ținând sabia între ei, toți luptându-se cu greutatea ei. Șase bărbați stăteau de fiecare parte, mergând încet, pas cu pas, ducând sabia spre locul ei.
Inima lui Gareth bătu mai repede pe măsură ce o privea apropiindu-se. Pentru un scurt moment, încrederea lui a șovăit – dacă acești doisprezece bărbați, mai mari decât toți cei pe care-i văzuse vreodată, abia o puteau ține, ce șansă ar fi avut el? Dar el a încercat să-și împingă aceste gânduri din minte – la urma urmei, sabia ținea de destin, nu de forță. Se forță pe sine să-și amintească că era destinul lui să fie aici, să fie întâiul născut al clanului MacGil, să fie rege. Îl căută în mulțime pe Argon; pentru un motiv oarecare a avut o dorință bruscă, intensă, de a-i cere sfatul. Aceasta era momentul în care avea nevoie de el cel mai mult. Din anumite motive, el nu se putea gândi la nimeni altcineva. Dar, desigur, el era de negăsit.
În cele din urmă, duzina de oameni a ajuns în centrul camerei, aducând sabia în coloana de lumină, și au așezat-o jos pe dinții de fier. S-a așezat cu un zăngănit care reverbera, sunetul călătorind în valuri prin întreaga cameră. Camera a devenit complet tăcută.
Mulțimea s-a despărțit instinctiv, deschizând o cale pentru ca Gareth să poată să ajungă la ea și să încerce să o ridice.
Gareth s-a ridicat încet de pe tronul său, savurând momentul, savurând toată această atenție. Putea simți toți ochii pe el. Știa că un moment ca acesta nu va mai veni din nou, un moment în care întregul regat îl privea atât de complet, atât de intens, analizându-i fiecare mișcare pe care o făcea. Trăise acest moment de atât de multe ori în mintea lui, de când era doar un copil, iar acum el sosise. Vroia să se miște încet.
A coborât treptele tronului, luându-le una câte una, savurând fiecare pas. El a mers pe covorul rosu, simțind cât de moale era sub picioare lui, tot mai aproape de coloana de lumină, spre sabie. În timp ce mergea, era ca și cum mergea printr-un vis. Se simțea în afara ființei lui. O parte din el se simțea ca și cum ar fi umblat pe acest covor de multe ori înainte, mânuind sabia de un milion de ori în visele sale. Îl făcea să se simtă tot mai mult că el era cel sortit să o ridice, că mergea spre destin.
Văzuse în mintea sa cum fi ar mers lucruile: el va păși înainte cu îndrăzneală, va întinde o singură mână, și, în timp ce supușii lui se aplecau spre el, brusc și dramatic o va fi ridicat-o sus, deasupra capului. Ei toți ar suspina adânc și ar cădea cu fețele la pământ și îl vor declara Alesul, cel mai important dintre regii domnitori din neamul MacGil, cel menit să conducă pentru totdeauna. Ei vor plânge de bucurie văzând aceasta. Vor tremura de frică în fața lui. Îi vor mulțumi lui Dumnezeu că au trăit acum, să fie martori la aceasta. Îl vor venera ca pe un zeu.
Gareth se apropie de sabie, acum doar la câțiva pași distanță, și simți un tremur interior. Pe când intra în lumina soarelui, deși mai văzuse sabia de multe ori înainte, a fost luat prin surprindere de frumusețea ei. El nu avusese voie să se apropie așa de mult de ea mai înainte, și l-a surprins. Era ceva intens. Cu o lamă lungă, strălucitoare, realizată dintr-un material pe care nimeni nu l-a descifrat, avea mânerul cel mai ornat pe care îl văzuse vreodată, învelit cu o pânză fină, ca o mătase, încrustată cu bijuterii de toate felurile, și inscripționată cu blazonul șoimului. Pe când a pășit mai aproape, ținând mâna deasupra ei, el a simțit puternica energie ce radia din ea. Părea să pulseze. Abia mai putea respira. În doar o clipă va fi în palma lui. Sus, deasupra capului său. Strălucind în lumina soarelui pentru ca toată lumea să poată vedea.
El, Gareth, Cel Măreț.
Gareth s-a întins și a pus mâna dreaptă pe mâner, închizându-și încet degetele în jurul ei, simțind fiecare bijuterie, fiecare contur pe când îl apuca, electrizat. O energie intensă i-a radiat prin palmă, prin braț, prin corp. Nu semăna cu nimic din ce simțise vreodată. Acesta era momentul lui. Momentul său pentru totdeauna.
Gareth nu își va asuma niciun risc: s-a întins și a pus și cealaltă mâna pe mâner. A închis ochii, respirând superficial.
Dacă e pe placul zeilor, permiteți-mi să ridic aceasta. Dați-mi un semn. Arătați-mi că eu sunt Regele. Arătați-mi că sunt menit să conduc.
Gareth s-a rugat în tăcere, așteptând un răspuns, un semn, așteptând momentul perfect. Dar secundele au trecut, zece secunde întregi, cu întregul regat privindu-l, iar el nu a auzit nimic.
Apoi, dintr-o dată, a văzut fața tatălui său, încruntându-se la el.
Gareth a deschis ochii terorizat, dorind să își șteargă imaginea din minte. Inima lui bubuia, și el a simțit că fusese o prevestire teribilă.
Era acum ori niciodată.
Gareth s-a aplecat și, cu toată puterea lui, a încercat să ridice sabia. S-a luptat cu toate forțele, până ce tot corpul i se zgudui, convulsiv.
Sabia nu se clinti. A fost ca și cum ar fi încercat să deplaseze chiar temelia pământului.
Gareth a încercat mai tare încă, cu tot mai multă forță. În cele din urmă, el gemea și țipa în mod vizibil.
Câteva momente mai târziu s-a prăbușit.
Sabia nu se mișcase nici de-un deget.
Un suspin șocat s-a răspândit în întreaga cameră în timp ce el a lovit solul. Mai mulți consilieri s-au grăbit să-i vină în ajutor, să verifice dacă era bine, iar el i-a împins cu violență. Jenat, s-a ridicat, aducând-se înapoi pe propriile picioare.
Umilit, Gareth s-a uitat în jur la supușii săi, căutând să vadă cum îl vor privi acum.
Ei se îndepărtau deja, părăseau deja camera. Gareth putea vedea dezamăgirea pe fețele lor, putea vedea că el a fost doar un alt spectacol eșuat în ochii lor. Acum toți știau, fiecare dintre ei, că el nu era adevăratul lor rege. Nu era membrul familiei MacGil menit și ales. Nu era nimic. Doar un alt prinț care a uzurpat tronul.
Gareth se simțea arzând de rușine. Nu se simțise niciodată mai singur decât în acel moment. Tot ce-și imaginase, din copilărie, fusese doar o minciună. O iluzie. Crezuse în propria sa fabulație.
Și ea l-a zdrobit.
CAPITOLUL ȘASE
Gareth pășea în sus și în jos prin camera sa, cu mintea refuzând să priceapă, uimit de eșecul său în a ridica sabia, încercând să cuprindă ramificațiile. Se simțea amorțit. Abia îi venea să creadă că a fost atât de prost încât să încerce să ridice sabia, Sabia Dinastiei, pe care niciun MacGil nu a putut să o ridice de șapte generații. De ce a crezut că el ar fi mai bun decât strămoşii săi? De ce a presupus că el ar fi diferit?
Ar fi trebuit să știe. Ar fi trebuit să fie prudent, nu ar fi trebuit să se supraestimeze niciodată. El ar fi trebuit să fie mulțumit cu a avea pur și simplu tronul tatălui său. De ce a trebuit să forțeze?
Acum, toți supușii lui știau că nu era el Alesul; acum domnia sa va fi afectată de acest lucru; acum, probabil, ei ar avea mai multe motive să-l suspecteze de moartea tatălui său. El a văzut că toată lumea se uită deja diferit la el, ca și cum el ar fi fost o fantomă mergătoare, ca și cum ei s-ar fi pregătit deja pentru următorul rege ce va să vină.
Mai rău decât asta, pentru prima dată în viaţa lui, Gareth se simţea nesigur de el însuşi. Întreaga sa viață, el și-a văzut destinul clar. Fusese sigur că îi era menit să ia locul tatălui său, să domnească și să mânuiască sabia. Încrederea lui era zguduită până-n inimă. Acum, el nu mai era sigur de nimic.
Cel mai rău dintre toate, nu se putea opri din a vedea acea imagine a feței tatălui său, cea care apăruse chiar înainte de a încerca să o mânuiască. Oare asta era răzbunarea lui?
"Bravo", s-a auzit o voce înceată, sardonică.
Gareth se răsuci, șocat că mai era cineva cu el în această cameră. A recunoscut vocea imediat; era o voce cu care devenise prea familiarizat de-a lungul anilor, și una pe care ajunsese să o disprețuiască. Era vocea soției sale.
Helena.
Stătea acolo, într-un colț îndepărtat al camerei, observându-l, în timp ce își fuma pipa cu opiu. Ea inhală profund, ținu fumul în interior, apoi îl lăsă încet să iasă. Ochii ei erau injectați, iar el a putut vedea că fumase prea mult.
"Ce faci aici?", a întrebat el.
"Aceasta este camera mea nupțială la urma urmei," a răspuns ea. "Pot face orice vreau aici. Sunt soția și regina ta. Nu uita. Domnesc în acest regat la fel de mult ca și tine. Și, după dezastrul de azi, aș folosi termenul domnie foarte vag, într-adevăr."
Fața lui Gareth ardea de roșie ce era. Helena a avut întotdeauna un fel de a-l lovi cu cea mai josnică lovitură posibilă, și în momentul cel mai nepotrivit. El o disprețuia mai mult decât pe orice femeie din viața lui. Putea concepe cu greu că a fost de acord să se căsătorească cu ea.
"Chiar așa?" scuipă Gareth, întorcându-se și mergând spre ea, clocotind. "Uiți că eu sunt Regele, târfă, și aș putea pune să fii închisă, la fel ca pe oricine altcineva din împărăția mea, indiferent dacă ești sau nu soția mea."
Ea a râs de el, pufnind batjocoritor.
"Și apoi ce?", s-a răstit ea. "Să-ți lași noii supuși să se întrebe despre sexualitatea ta? Nu, mă îndoiesc foarte mult. Nu în lumea intrigilor lui Gareth. Nu în mintea celui caruia îi pasă mai mult decât oricui altcuiva de felul cum îl percep oamenii. "
Gareth se opri în fața ei, realizând că ea avea o abilitate de a vedea prin el care-l enerva până-n măduva oaselor. I-a înțeles amenințarea și și-a dat seama că cearta cu ea nu i-ar face niciun bine. Așa că el doar stătea acolo, în liniște, așteptând, cu pumnii strânși.
"Ce naiba vrei?", a spus încet, încercând să se controleze, să nu facă ceva negândit. "Tu nu vii la mine dacă nu vrei ceva."
Ea a râs, un râs batjocoritor, aspru.
"Voi lua orice doresc. Nu am venit să îți cer ceva. Ci mai degrabă să-ți spun ceva: întregul tău regat tocmai a asistat la eșecul tău de a mânui sabia. Unde ne duce asta?"
"Ce vrei să spui cu ne?", a întrebat el, gândindu-se încotro țintea ea.
"Poporul tău știe acum ceea ce eu am știut dintotdeauna: că ești un ratat. Că tu nu ești Alesul. Felicitări. Măcar acum e oficial."
El se încruntă înapoi.
"Tatăl meu nu a reușit să mânuiască sabia. Asta nu l-a împiedicat să domnească în mod eficient ca Rege."
"Dar aceasta i-a afectat domnia," a izbucnit ea. "Fiecare moment din ea."
"Dacă ești atât de nefericită cu incapacitățile mele," a izbucnit Gareth exasperat, "de ce nu părăsești pur și simplu acest loc? Părăsește-mă! Părăsește batjocura noastră de căsătorie. Sunt Rege acum. Nu mai am nevoie de tine."
"Mă bucur că ai deschis acest subiect", a spus ea, "pentru că este tocmai motivul pentru care am venit. Vreau să pun capăt în mod oficial căsătoriei noastre. Vreau un divorț. Există un bărbat pe care îl iubesc. Un adevărat bărbat. Unul dintre cavalerii tăi, de fapt. El e un războinic. Suntem îndrăgostiți, o dragoste adevărată. Spre deosebire de orice altă iubire pe care am avut-o vreodată. Divorțează de mine, ca să mă pot opri din a continua în secret această aventură. Vreau ca dragostea noastră să fie publică. Și vreau să mă căsătoresc cu el."
Gareth se uită la ea, șocat, simțindu-se golit, ca și cum un pumnal tocmai îi fusese înfipt în piept. De ce a trebuit Helena să răbufnească? De ce acum, dintre toate momentele? Era prea mult pentru el. Se simțea ca și cum lumea îl lovea în timp ce era căzut jos.
În ciuda propriei voințe, Gareth a fost surprins să realizeze că el avea unele sentimente profunde pentru Helena, pentru că atunci când a auzit cuvintele ei reale, cerând un divorț, i s-a întâmplat ceva. L-au supărat. În ciuda propriei voințe, aceasta l-a făcut să-și dea seama că nu dorea să divorțeze de ea. Dacă ar fi venit de la el, era un lucru; dar dacă a venit de la ea, era altceva. El nu dorea ca ea să-și aibă drumul ei, și nu atât de ușor.