Blake Pierce
Dispărută fără urme
Copyright © 2015 de Blake Pierce. Toate drepturile rezervate. Cu excepția cazurilor permise sub U.S. Copyright Act din 1976, nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă și prin niciun mijloc, sau stocată într-o bază de date sau sistem de accesare a datelor, fără permisiunea prealabilă a autorului. Această carte electronică este destinată utilizării în interes propriu. Această carte electronică nu poate fi revândută sau oferită altor persoane. Dacă doriți să împărtășiți această carte cu o altă persoană, vă rugăm să achiziționați o copie suplimentară pentru fiecare beneficiar. Dacă citiți această carte și nu ați achiziționat-o, sau nu a fost achiziționată numai în interes propriu, vă rugăm să o returnați și să achiziționați propria dumneavoastră copie. Vă mulțumim pentru respectarea muncii asidue a acestui autor. Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, afacerile, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produsul imaginației autorului fie sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pură coincidență. Imaginea de pe supracopertă Copyright GoingTo, folosită sub licența Shutterstock.com
Blake Pierce
Blake Pierce este autoarea seriei polițiste bestseller RILEY PAIGE, care include opt cărți (și numărătoarea continuă). Blake Pierce este de asemenea autoarea seriei polițiste MACKENZIE WHITE, compusă din cinci cărți (și numărătoarea continuă); a seriei polițiste AVERY BLACK, compusă din patru cărți (și numărătoarea continuă); și a seriei polițiste nouă KERI LOCKE.
O cititoare avidă și fană de-o viață a genurilor thriller și mister, Blake apreciază să primească mesaje de la tine, așa că nu ezita să vizitezi www.blakepierceauthor.com pentru a afla mai multe și a păstra legătura ea.
CĂRȚI DE BLAKE PIERCE
SERIA DE ROMANE POLIȚISTE KATE WISE
DACĂ AR FI ȘTIUT (Cartea #1)
DACĂ AR FI VĂZUT (Cartea #2)
SERIA DE ROMANE POLIȚISTE RILEY PAIGE
DISPĂRUTĂ FĂRĂ URME (Cartea #1)
ÎNLĂNȚUITĂ (Cartea #2)
Prolog
O nouă convulsie de durere aruncă în poziție dreaptă capul Rebei. Smuci de sforile care îi imobilizau corpul, legate în jurul stomacului de-a lungul unei țevi care fusese fixată cu bolțuri între podea și tavan în mijlocul camerei mici. Încheieturile îi erau legate în față, iar gleznele îi erau imobilizate.
Își dădu seama că ațipise și fu imediat năpădită de frică. Înțelese până acum că bărbatul avea să o ucidă. Încetul cu încetul, rană cu rană. Nu urmărea moartea ei, nici sex. Voia numai durerea ei.
Trebuie să rămân trează, se gândi. Trebuie să ies de aici. Dacă adorm iar, o să mor.
În ciuda căldurii din cameră, își simțea corpul gol înghețat de sudoare. Smucindu-se, se uită în jos și văzu că atingea direct cu picioarele goale pe parchet. De jur împrejur podeaua era acoperită cu pete de sânge uscat, semne sigure că nu era prima persoană să fi fost legată acolo. Sentimentul de panică se intensifică.
Plecase undeva. Singura ușă din cameră era închisă bine, dar se putea întoarce. Se întorcea mereu. Și apoi va face orice i-ar putea trece prin cap ca să o facă să țipe. Ferestrele erau baricadate și habar nu avea dacă era zi sau noapte. Singura lumină venea de la un bec atârnat de tavan. Oriunde ar fi fost locul acesta, părea că nimeni nu-i putea auzi țipetele.
Se întreba dacă această cameră fusese cândva dormitorul unei fetițe; era grotesc de roz, cu onduleuri și motive din basme peste tot. Cineva – probabil răpitorul ei – distrusese de mult locul, spărgând și răsturnând taburete și scaune și măsuțe. Podeaua era presărată cu brațe și busturi dezmembrate de păpuși pentru copii. Peruci mici – peruci de păpușă, presupuse Reba – erau bătute în cuie ca niște scalpuri pe pereți, majoritatea cu împletituri laborioase, toate de culori nenaturale, ca de jucărie. Lângă un perete era o măsuță de toaletă veche cu oglinda în formă de inimă spulberată în bucățele. Singurul mobilier intact era un pat îngust de o persoană cu un baldachin roz sfâșiat. Răpitorul ei se odihnea uneori acolo.
Bărbatul o privea prin masca sa neagră de schi cu ochi întunecați și malițioși. La început prinsese curaj văzând că purta mereu masca. Dacă nu voia să-i vadă fața, nu însemna asta că nu plănuia s-o ucidă, că i-ar putea da drumul?
Însă nu după mult timp își dădu seama că scopul măștii era altul. Putea distinge în spatele ei o față cu o bărbie mică și o frunte înclinată și era sigură că trăsăturile omului erau firave și necioplite. Deși era puternic, era mai mic decât ea și probabil nesigur pe el din cauza asta. Purta masca, presupuse ea, ca să pară mai înfricoșător.
Renunțase la încercarea de a-l convinge să nu o mai rănească. La început crezuse că va putea. Până la urmă, știa că era drăguță. Sau măcar eram, se gândi cu tristețe.
Sudoarea și lacrimile se amestecară pe fața plină de vânătăi, și putea simți sângele încâlcit în părul ei lung și blond. Ochii o usturau: o pusese să-și pună lentile de contact care îi îngreunau vizibilitatea.
Dumnezeu știe cum mai arăt acum.
Își lăsă capul să cadă.
Mori acum, se imploră pe ea însăși.
Ar trebui să fie destul de ușor de făcut. Era sigură că alții muriseră acolo înaintea ei.
Dar nu putea. Doar gândul la așa ceva îi făcu inima să bată mai tare, plămânii să i se umfle cu aer, întinzând sfoara din jurul pântecului. Ușor, cum își dădea seama că se confrunta cu o moarte iminentă, un nou sentiment începu să o încerce. Nu era nici panică nici teamă de data asta. Nu era disperare. Era altceva.
Ce simt?
Atunci își dădu seama. Era furie. Nu împotriva răpitorului. Își epuizase de mult furia împotriva lui.
Eu sunt de vină, se gândi ea. Eu fac ce vrea el. Când țip și plâng și suspin și implor fac ce vrea el.
Ori de câte ori sorbea fiertura aia rece și fadă pe care i-o servea printr-un pai făcea ce voia el. Ori de câte ori se smiorcăia jalnic că e mama a doi copii care aveau nevoie de ea, îi făcea o bucurie nemărginită.
Când se opri în sfârșit din zvârcoleală, o nouă hotărâre îi limpezi mintea. Poate trebuia să încerce o metodă diferită. Toate zilele acestea se zbătuse foarte tare în sfori. Poate că era o abordare greșită. Erau ca jucăriile alea mici din bambus – capcanele chinezești pentru degete, în care pui câte un deget la fiecare capăt, și cu cât tragi mai tare, cu atât se înțepenesc mai mult degetele în el. Poate că șmecheria era să te relaxezi, complet și deliberat. Poate că asta era scăparea.
Mușchi după mușchi, își lăsă corpul moale, simțind fiecare leziune, fiecare vânătaie acolo unde carnea se atingea de sfori. Și încet, își dădu seama în ce puncte se afla tensiunea sforii.
În sfârșit, găsise ceea ce îi trebuia. În jurul gleznei drepte era o oarecare lejeritate. Dar nu ar fi mers să smucească, cel puțin nu încă. Nu, trebuia să-și țină mușchii supli. Își răsuci glezna ușor, ușor, apoi mai agresiv pe măsură ce sfoara se slăbea.
În cele din urmă, spre bucuria și surpriza ei, călcâiul țâșni din strânsoare și își retrase tot piciorul drept.
Scană imediat podeaua. La doar treizeci de centimetri distanță, printre bucățile de păpuși împrăștiate, se afla cuțitul lui de vânătoare. Râdea mereu când îl lăsa acolo, ademenitor de aproape. Lama, pătată de sânge uscat, strălucea batjocoritor în lumină.
Își balansă piciorul liber spre cuțit. Se legănă prea sus și rată.
Își lăsă din nou corpul moale. Se lăsă în jos câțiva centimetri de-a lungul stâlpului și trase cu toată forța cu piciorul până ce cuțitul fu suficient de aproape. Strânse lama jegoasă între degetele de la picioare, o târșâi pe podea și o ridică cu grijă cu piciorul până când mânerul ajunse în palma ei. Prinse mânerul strâns cu degetele amorțite și îl răsuci, tăind încet sfoara din jurul încheieturilor. Timpul părea să se fi oprit, cum își ținea respirația, sperând, rugându-se să nu scape cuțitul. Ca el să nu intre.
Într-un final auzi o pocnitură, și spre uimirea ei, mâinile îi erau libere. Imediat, cu inima bătând puternic, tăie sfoara din jurul mijlocului.
Liberă. Nu-i venea să creadă.
Pentru o clipă tot ce putu să facă era să rămână acolo ghemuită, cu mâinile și picioarele furnicând în timp ce circulația îi revenea în corp. Împunse cu degetul în lentilele de pe ochi, rezistând imboldului de a le smulge cu unghiile. Le trase cu grijă într-o parte, le prinse între degete și le scoase afară. Ochii o dureau îngrozitor și era o ușurare să scape de ele. Uitându-se la discurile de plastic din palmă, fu scârbită de culoarea lor. Lentilele erau de un albastru deschis, nenatural. Le aruncă deoparte.
Cu inima lovindu-i pieptul, Reba se ridică și șchiopătă repede spre ușă. Apucă mânerul dar nu-l răsuci.
Dacă e acolo?
Nu avea de ales.
Reba răsuci mânerul și smuci de ușa care se deschise fără zgomot. Se uită de-a lungul unui culoar gol, iluminat doar de o deschizătură în formă de arcadă la dreapta. Se târî de-a lungul holului, dezbrăcată, în picioarele goale și silențioasă, și văzu că arcada dădea într-o cameră în semiobscuritate. Se opri și privi intens. Era o sufragerie simplă, cu o masă și scaune, toate atât de obișnuite, ca și cum o familie urma să vină în curând acasă la cină. Perdele vechi din dantelă atârnau la ferestre.
O nouă teroare i se ridică în gât. Normalitatea locului era tulburătoare într-un fel în care o temniță nu ar fi fost. Printre perdele văzu că era întuneric afară. Gândul că pe întuneric ar fi mai ușor să iasă pe nesimțite o încurajă.
Se întoarse pe hol. Se termina cu o ușă – o ușă care pur și simplu trebuia să dea afară. Șchiopătă și strânse zăvorul rece de alamă. Ușa se deschise greoi spre ea dezvăluind noaptea de afară.
Văzu o verandă mică, o curte în depărtare. Cerul de noapte era fără lună și înstelat. Nu era nicio lumină nicăieri – niciun semn de vreo casă în apropiere. Păși încet pe verandă și apoi în curtea uscată și fără iarbă. Aerul rece și proaspăt îi inundă plămânii suferinzi.
Amestecat cu panică, se simțea în culmea fericirii. Bucuria libertății.
Reba făcu primul pas, gata să fugă – când deodată simți o mână înhățându-i încheietura.
Urmă apoi bine cunoscutul râs hidos.
Ultimul lucru pe care îl simți fu un obiect dur – probabil metal – lovindu-i capul, apoi se învârti în profunzimile întunericului însăși.
Capitolul 1
Măcar nu se simte putoarea, se gândi agentul special Bill Jeffreys.
Aplecat în continuare deasupra corpului, nu putea decât să depisteze primele semne de miros. Se întrepătrundea cu aroma proaspătă de pin și ceața curată care se ridica din pârâu – un miros de corp cu care ar fi trebuit demult să se obișnuiască. Dar nu reușise niciodată.
Corpul nud al femeii fusese aranjat cu grijă pe un bolovan masiv la marginea pârâului. Stătea în fund, sprijinită de un alt bolovan, cu picioarele întinse și crăcănate, mâinile pe lângă corp. O curbură ciudată în brațul drept, putea să vadă, sugera un os rupt. Părul buclat era în mod evident o perucă jerpelită, cu nuanțe contrastante de blond. Un zâmbet roz fusese desenat cu ruj peste gură.
Arma crimei încă mai era strânsă în jurul gâtului; fusese sugrumată cu o panglică roz. La picioare, pe piatra din fața ei, era pus un trandafir roșu artificial.
Bill încercă să ridice delicat mâna stângă. Nu se clinti.
“E încă în rigor mortis,” spuse Bill agentului Spelbren, ghemuindu-se pe partea cealaltă a corpului. “Nu e moartă de mai mult de douăzeci și patru de ore.”
“Ce are la ochi?” întrebă Spelbren.
“Cusuți larg deschiși cu ață neagră,” răspunse, fără a se obosi să se uite îndeaproape.
Spelbren se holbă la el cu neîncredere.
“Verifică,” spuse Bill.
Spelbren se uită curios la ochi.
“Dumnezeule,” murmură încet. Bill observă că Spelbren nu se dădu înapoi dezgustat. Bill aprecie asta. Lucrase cu alți agenți de teren – unii dintre ei chiar veterani experimentați ca Spelbren – care și-ar fi vărsat mațele până acum.
Bill nu mai lucrase cu el până atunci. Spelbren fusese chemat pentru acest caz de la un birou din Virginia. Fusese ideea lui Spelbren să aducă pe cineva de la Serviciul de Analiză Comportamentală din Quantico. D-asta era Bill acolo.
Bună mișcare, se gândi Bill.
Bill observă că Spelbren era mai tânăr decât el cu câțiva ani, dar chiar și-așa, avea o înfățișare tăbăcită, uzată, care îi plăcea.
“Poartă lentile de contact,” remarcă Spelbren.
Bill se uită mai atent. Avea dreptate. Un albastru sinistru, artificial, care îl făcu să-și îndepărteze privirea. Era răcoare acolo lângă pârâu în dimineața târzie, dar cu toate astea, ochii se aplatizau în orbite. Avea să fie dificil de depistat momentul exact al morții. Singurul lucru de care Bill era sigur era că undeva în timpul nopții corpul fusese adus acolo și așezat minuțios.
Auzi o voce în apropiere.
“Ai dracu’ agenți federali.”
Bill aruncă o privire spre cei trei polițiști locali care stăteau la câțiva metri distanță. Vorbeau în șoapte imperceptibile acum, așa că Bill înțelese că trebuia să audă precis acele cuvinte. Erau din apropierea Yarnellui și în mod vizibil nu erau încântați de apariția FBI-ului. Se gândeau că s-ar fi descurcat singuri.
Șeful gărzii forestiere a Mosby State Park fusese de altă părere. Nu era obișnuit cu nimic mai rău decât vandalism, gunoi și pescuit și vânat ilegal, și știa că poliția locală din Yarnell nu era capabilă să se ocupe de situația de față.
Bill făcu traseul de mai bine de 160 de kilometri cu elicopterul pentru a ajunge la fața locului înainte ca trupul să fie mișcat. Pilotul urmări coordonatele către un petec de pajiște de pe vârful unui deal din apropiere, unde se întâlni cu pădurarul și Spelbern. Pădurarul îi duse cu mașina pentru câțiva kilometri pe un drum de pământ și când se opriră, Bill putu deja să zărească din drum scena crimei. Era la doar o scurtă distanță de la pârâu în jos.
Polițiștii care stăteau nerăbdători în apropiere cercetaseră deja locul. Bill știa exact ce gândeau. Voiau să spargă singuri cazul; doi agenți FBI erau ultimul lucru pe care voiau să-l vadă.
Scuze, țăranilor, spuse Bill în gând, dar sunteți depășiți de situație.
“Șeriful crede că e vorba despre trafic,” spuse Spelbren. “Greșește.”
“De ce zici asta?” întrebă Bill. Cunoștea răspunsul el însuși, însă voia să aibă o idee despre cum funcționa mintea lui Spelbren.
“Are în jur de 30 de ani, nu e chiar tânără,” spuse Spelbren. “Vergeturi, deci a avut cel puțin un copil. Nu e genul traficat de obicei.”
“Ai dreptate,” spuse Bill.
“Dar ce zici de perucă?”
Bill clătină din cap.
“I s-a ras capul,” răspunse el, “așa că pentru orice o fi fost peruca, nu a fost ca să-i schimbe culoarea părului.”
“Și trandafirul?” întrebă Spelbren. “Un mesaj?”
Bill îl examină.
“Floare din material ieftin,” răspunse el. “Genul pe care îl găsești în orice magazin cu prețuri mici. O să căutăm sursa, dar nu o să aflăm nimic.”
Spelbren îl privi din cap până-n picioare, vădit impresionat.
Bill se îndoia că orice ar fi găsit i-ar fi ajutat prea mult. Criminalul fusese prea precis, prea metodic. Întreaga scenă fusese aranjată cu un anumit stil bolnăvicios care îi întindea nervii la maxim.
Văzu cum polițiștii locali ardeau de nerăbdare să se apropie și să închidă cazul. Fuseseră făcute fotografii, iar corpul urma să fie ridicat cât de curând.
Bill rămase pe loc și oftă, simțindu-și picioarele înțepenite. Cei patruzeci de ani de viață începuseră să-l încetinească, cel puțin un pic.
“A fost torturată,” observă el, expirând cu tristețe. “Uită-te la toate tăieturile. Unele încep să se închidă.” Dădu din cap mâhnit. “Cineva a lucrat-o bine timp de câteva zile înainte s-o răpună cu panglica aia.”