Spelbren oftă.
“Ceva l-a scos din sărite pe infractor,” spuse Spelbren.
“Auziți, când încheiem aici?” strigă unul din polițiști.
Bill se uită spre ei și văzu că își foiau picioarele. Doi dintre ei bombăneau în șoaptă. Bill știa că terminaseră treaba, dar nu spunea nimic. Prefera să-i țină pe nătăfleți așteptând și nedumeriți.
Se învârti încet împrejur și analiză locul. Era o zonă bine împădurită, numai pini și cedri și mulți arbuști, cu pârâul bolborosind pe calea-i lină și bucolică spre cel mai apropiat râu. Chiar și acum, în mijloc de vară, nu avea să fie prea cald acolo, așa că trupul nu ar fi putrezit rău imediat. Totuși, cel mai bine ar fi fost să îl ia de acolo și să-l trimită la Quantico. Examinatorii de acolo vor dori să-l disece cât mai era destul de proaspăt. Duba coronerului era parcată pe drumul de pământ în spatele mașinii poliției, așteptând.
Drumul nu era nimic altceva decât urme paralele de cauciucuri prin pădure. Criminalul condusese aproape sigur pe acolo. Cărase corpul pe o scurtă distanță de-a lungul unei poteci înguste până în acest loc, îl aranjă și plecă. Nu ar fi stat mult. Chiar dacă zona era ferită, pădurarii patrulau des locul și mașinile private nu ar fi avut ce căuta pe acest drum. Voise ca trupul să fie găsit. Era mândru de munca sa.
Și fusese găsit de doi călăreți matinali. Turiști pe cai închiriați, îi spusese pădurarul lui Bill. Erau veniți din Arlington în vacanță, cazați la un ranch western neautentic situat în afara Yarnellui. Pădurarul spusese că erau cam isterici acum. Li se spusese să nu părăsească orașul și Bill plănuia să vorbească cu ei mai târziu.
Nimic nu părea nelalocul lui în zona din jurul corpului. Tipul fusese foarte atent. Cărase ceva după el când se întorsese de la pârâu – o lopată, probabil— ca să-și ascundă urmele. Nicio bucățică de nimic lăsată intenționat sau accidental. Orice urme de cauciucuri fuseseră cel mai probabil șterse de mașina de poliție și duba coronerului.
Bill oftă în sinea sa.
La naiba, gândi el. Unde e Riley când ai nevoie de ea?
Vechea sa parteneră și cea mai bună prietenă era involuntar în concediu, recuperându-se după trauma suferită în timpul ultimului lor caz. Da, fusese unul nasol. Avea nevoie o pauză, și adevărul era că era posibil să nu se mai întoarcă deloc.
Dar chiar avea nevoie de ea acum. Era mult mai deșteaptă decât Bill, și nu îl deranja să recunoască. Îi plăcea să-i vadă mintea la treabă. Și-o imagină despicând firul în patru, analizând locul în detaliu. Până acum l-ar fi tachinat cu toate indiciile dureros de flagrante care îl priveau în față.
Ce ar fi văzut Riley aici și Bill nu vedea?
Se simțea blocat și nu îi plăcea senzația. Dar nu mai avea ce să facă momentan.
“Ok, băieți,” strigă Bill către polițiști. “Luați corpul.”
Polițiștii se hliziră și bătură palmele.
“Crezi că o s-o facă din nou?” întrebă Spelbren.
“Sunt sigur,” supse Bill.
“De unde știi?”
Bill trase profund aer în piept.
“Pentru că i-am mai văzut opera înainte.”
Capitolul 2
“Starea i se înrăutățea în fiecare zi,” spuse Sam Flores, afișând încă o imagine monstruoasă pe ecranul multimedia imens care plana deasupra mesei de conferință. “Până când i-a făcut de petrecanie.”
Bill se prinsese, dar ura să aibă dreptate.
FBI-ul transportase corpul pe cale aeriană la Serviciul de Analiză Comportamentală din Quantico, criminaliștii făcuseră poze și laboratorul începuse toate testele. Flores, un tehnician de laborator cu ochelari cu rame negre, făcea prezentarea sinistră, iar ecranele gigantice erau o prezență amenințătoare în sala de conferință a SAC.
“De cât timp era decedată înainte ca trupul să fie găsit?” întrebă Bill.
“Nu de mult,” răspunse el. “Poate seara de dinainte, devreme.”
Lângă Bill stătea Spelbren, care zburase cu el la Quantico după ce părăsiseră Yarnell. În capul mesei stătea agentul special Brent Meredith, șeful echipei. Meredith întruchipa o prezență impunătoare prin carura sa masivă, trăsăturile sale negre, colțoase și chipul său ”fără prostii”. Nu că Bill ar fi fost intimidat de el – nici pe departe. Îi plăcea să creadă că aveau multe în comun. Erau amândoi veterani cu experiență, și amândoi văzuseră totul.
Flores expuse rapid o serie de prim-planuri ale rănilor victimei.
“Rănile de pe partea stângă au fost provocate la început,” spuse el. “Cele de pe dreapta sunt mai recente, unele provocate ore sau chiar minute înainte de a o sugruma cu panglica. Se pare că a devenit din ce în ce mai violent în intervalul de o săptămână sau mai mult cât a ținut-o captivă. Ruperea mâinii ar putea fi ultimul lucru pe care l-a făcut când încă mai era în viață.”
“Mi se pare că rănile ar fi opera unui singur infractor,” observă Meredith. “Judecând după nivelul crescut al agresivității, probabil bărbat. Ce mai aveți?”
“După părul periuță presupunem că i s-a ras capul cu două zile înainte să fie ucisă,” continuă Flores. “Peruca a fost petecită cu bucăți din alte peruci, toate ieftine. Lentilele de contact au fost probabil comandate prin poștă. Și încă ceva,” spuse el, uitându-se la figurile din jur, ezitând. “A acoperit-o cu vaselină.”
Bill simți cum tensiunea în cameră se întețea.
“Vaselină?” întrebă el.
Flores dădu din cap.
“De ce?” întrebă Spelbren.
Flores ridică din umeri.
“Asta e treaba ta,” răspunse el.
Bill se gândi la cei doi turiști pe care îi interogase ieri. Nu fuseseră de ajutor deloc, oscilând între curiozitate morbidă și limita panicii provocate de ceea ce văzuseră. Erau nerăbdători să se întoarcă acasă în Arlington și nu existase niciun motiv să îi rețină. Fuseseră interogați de fiecare ofițer disponibil. Și fuseseră avertizați în mod corespunzător să nu povestească nimic despre ceea ce văzuseră.
Meredith suflă și își puse ambele palme pe masă.
“Bravo, Flores,” spuse Meredith.
Flores era recunoscător pentru laudă – și poate puțin surprins. Brent Meredith nu obișnuia să facă complimente.
“Acum agent Jeffreys,” Meredith se întoarse spre el, “explică-ne cum se leagă toate astea cu vechiul tău caz.”
Bill inspiră profund și se lăsă pe spate pe scaun.
“Acum ceva mai mult de șase luni,” începu el, “pe 16 decembrie mai exact – corpul Eileenei Rogers a fost găsit într-o fermă lângă Daggett. Am fost chemat să investighez împreună cu partenera mea Riley Paige. Vremea era extrem de rece și corpul era înghețat solid. Era greu de indicat de cât timp zăcea acolo, și timpul morții nu a fost niciodată determinat exact. Flores, arată-le.”
Flores se întoarse la diapozitive. Ecranul se scindă și alături de imaginile de pe ecran apăru o nouă serie de fotografii. Două victime erau afișate una lângă alta. Bill trase aer în piept. Era extraordinar. În afară de carnea înghețată a unui corp, cadavrele erau aproape în aceeași stare, rănile aproape identice. Ambele femei aveau ochii cusuți deschiși în același fel grotesc.
Bill oftă, imaginile reamintindu-i tot. Indiferent de câți ani era în serviciu, îl îndurera să vadă fiecare victimă.
“Corpul lui Rogers a fost găsit așezat în fund sprijinit de un copac,” continuă Bill, vocea-i devenind mai posomorâtă. “Nu la fel de grijuliu așezat ca cel de la Mosby Park. Fără lentile de contact sau vaselină, dar o mare parte din celelalte detalii sunt aceleași. Părul lui Rogers a fost tăiat scurt, nu ras, dar era o perucă peticită în mod similar. Și ea a fost sugrumată cu o panglică roz, și un trandafir artificial a fost găsit în fața ei.”
Bill se opri pentru o clipă. Detesta ce avea de spus mai departe.
“Paige și cu mine nu am putut da de cap cazului.”
Spelbren se întoarse spre el.
“Care a fost problema?” întrebă el.
“Care nu a fost problema?” ripostă Bill, nejustificat de defensiv. “Nu am avut nicio șansă. Nu am avut martori; familia victimei nu a putut să ne dea nicio informație utilă; Rogers nu avea niciun dușman, niciun fost soț, niciun iubit nervos. Nu exista nici măcar un singur motiv rezonabil pentru care să fi fost vizată și ucisă. Cazul s-a încheiat imediat.”
Bill rămase tăcut. Gânduri negre îi inundară creierul.
“Nu,” spuse Meredith pe un ton blând, necaracteristic lui. “Nu e vina ta. Nu ai fi putut opri o nouă crimă.”
Bill aprecie bunăvoința, dar se simțea vinovat ca dracu’. De ce nu a putut să-i dea de cap înainte? De ce nu a putut Riley? Foarte puține fuseseră momentele din cariera sa în care se simțise atât de încurcat.
În acel moment, telefonul lui Meredith sună și șeful răspunse.
Aproape primul lucru pe care îl spuse fu, “Căcat.”
Îl repetă de câteva ori. Apoi spuse, “Sunteți sigur că ea este?” Se opri. “S-a inițiat vreun contact pentru răscumpărare?”
Se ridică de pe scaun și ieși din camera de conferință, lăsându-i pe ceilalți trei bărbați într-o tăcere perplexă. După câteva minute se întoarse. Părea mai bătrân.
“Domnilor, acum suntem în mod criză,” anunță el. “Tocmai am primit o identificare pozitivă a victimei de ieri. Numele ei este Reba Frye.”
Bill trase aer în piept ca și cum ar fi fost lovit în stomac; observă că și Spelbren era șocat. Dar Flores părea derutat.
“Ar trebui să știu cine e?” întrebă Flores.
“Numele de fată e Newbrough,” explică Meredith. “Fiica senatorului de stat Mitch Newbrough – probabil viitorul guvernator al Virginiei.”
Flores oftă.
“Nu auzisem că era dispărută,” spuse Spelbren.
“Nu a fost semnalată oficial,” spuse Meredith. “Tatăl ei a fost deja contactat. Și crede desigur că a fost din motiv politic, sau personal, sau amândouă. Nu mai contează că același lucru i s-a întâmplat unei alte victime acum șase luni.”
Meredith dădu din cap.
“Senatorul se agață puternic de asta,” adăugă el. “O avalanșă de presă urmează să lovească. O să se asigure de asta ca să ne strângă cu ușa.”
Bill era consternat. Ura să fie depășit de situație. Dar exact așa se simțea acum.
O liniște lugubră căzu peste întreaga cameră.
În cele din urmă, Bill își drese glasul.
“Vom avea nevoie de ajutor,” spuse el.
Meredith se întoarse spre el și Bill îi întâlni privirea înrăită. Deodată, fața lui Meredith deveni încordată de griji și dezaprobare. Era evident că știa la ce se gândea Bill.
“Nu e pregătită,” răspunse Meredith, înțelegând perfect că Bill intenționa să o solicite.
Bill oftă.
“Domnule,” răspunse el, “cunoaște cazul mai bine ca oricine. Și nu e nimeni mai inteligent ca ea.”
După încă o pauză, Bill spuse ce gândea cu adevărat.
“Nu cred că putem reuși fără ea.”
Meredith își bătu de câteva ori creionul pe un bloc de hârtii, dorindu-și în mod evident să fie oriunde doar acolo nu.
“E o greșeală,” spuse el. “Dar dacă se pierde cu firea, e vina ta.” Oftă din nou. “Sun-o.”
Capitolul 3
Adolescenta care îi deschise ușa lui Bill avea o privire de parcă urma să i-o trântească înapoi în față. În schimb, se întoarse brusc și plecă fără să scoată un cuvânt, lăsând ușa deschisă.
Bill intră.
“Bună April,” spuse el mașinal.
Fiica lui Riley, o tânără uscățivă și morocănoasă de paisprezece ani, cu părul negru al mamei și ochi căprui-verzui, nu răspunse. Îmbrăcată doar într-un tricou larg, cu părul vraiște, April coti și se trânti pe canapea, absentă la tot în afara căștilor și telefonului mobil.
Bill stătu acolo încurcat, nesigur ce să facă. Când o sunase, Riley acceptase vizita sa, chiar dacă fără tragere de inimă. Se răzgândise oare?
Bill aruncă o privire în jur în timp ce pătrundea în casa semiobscură. Merse prin sufragerie și văzu că totul era ordonat și la locul lui, ceea ce era tipic pentru Riley. Și totuși văzu jaluzelele trase și un strat de praf pe mobilă – iar asta nu îi semăna deloc. Pe o etajeră zări un rând de thrillere broșate noi pe care i le cumpărase pentru concediu, în speranța că o vor ajuta să-și ia gândul de la probleme. Nicio copertă nu părea să fie îndoită.
Senzația vagă de teamă pe care o simțea Bill se intensifică. Asta nu era Riley pe care o cunoștea el. Oare Meredith avea dreptate? Avea nevoie de mai mult timp liber? Făcea o greșeală solicitând-o înainte de vreme?
Bill își făcu curaj și continuă să meargă mai departe în casa întunecată, și cum coti după un colț, o găsi pe Riley singură în bucătărie, așezată la masa Formica în halat și papuci, cu o ceașcă de cafea în față. Ridică privirea și Bill văzu o urmă de rușine, ca și cum ar fi uitat că venea. Dar o disimulă rapid cu un zâmbet firav și se ridică.
Se îndreptă spre ea și o luă în brațe și îl strânse și ea, ușor, la rândul ei. În papucii de casă era ceva mai mică decât el. Devenise foarte slabă, prea slabă, și îngrijorarea lui se adânci.
Se așeză la masă în fața ei și o studie. Avea părul curat, dar nu era pieptănat și părea că ar fi purtat papucii aceia de zile întregi. Fața îi era sfrijită, prea palidă, și mult, mult mai bătrână ca ultima dată când o văzuse acum cinci săptămâni. Arăta de parcă ar fi trecut prin focurile iadului. Chiar trecuse. Încercă să nu se gândească la ce îi făcuse ultimul criminal.
Își întoarse privirea, și stătură amândoi într-o liniște adâncă. Bill fusese atât de sigur că va ști ce să-i spună ca să o înveselească, să o stimuleze; însă cum stătea acolo, se simți consumat de tristețea ei, și își pierdu toate cuvintele. Voia să o vadă mai viguroasă, așa cum era înainte.
Ascunse rapid pe jos, lângă scaunul său, plicul cu documentele referitoare la noul caz de crimă. Acum nu mai era sigur dacă să i-l arate sau nu. Începea să fie din ce în ce mai convins că greșise ducându-se acolo. Era limpede, avea nevoie de mai mult timp. De fapt, văzând-o așa aici, se îndoia, pentru prima dată, că vechea sa parteneră se va mai întoarce vreodată.
“Cafea?” întrebă ea. Îi putea simți stânjeneala.
Dădu din cap. Era clar fragilă. Când o vizitase la spital și chiar și după ce se întorsese acasă, se îngrijorase pentru ea. Se întrebase dacă va mai reuși vreodată să-și revină după spaima și durerea pe care le îndurase, din abisurile îndelungatelor tenebre.
Nu îi semăna deloc; păruse invincibilă cu toate celelalte cazuri. Ceva era diferit la acest ultim caz, acest ultim criminal. Bill putea înțelege: bărbatul fusese cel mai sucit psihopat pe care îl întâlnise vreodată – iar asta însemna mult.
În timp ce o studia, îi trecu prin minte altceva. Chiar își arăta vârsta. Avea patruzeci de ani, aceeași vârstă ca și el, dar când era în activitate, însuflețită și implicată, arătase întotdeauna cu câțiva ani mai tânără. Fire gri începură să apară în părul ei negru. Ei bine, și părul lui se albea.
Riley își strigă fata, “April!”
Niciun răspuns. Riley o strigă pe nume de câteva ori, de fiecare dată mai tare, până când în sfârșit răspunse.
“Ce?” April răspunse din sufragerie, cu o voce profund enervată.
“La ce oră ai școală azi?”
“Știi la ce oră.”
“Spune-mi, ok?”
“Opt jumate.”
Riley se încruntă și păru supărată pe ea însăși. Se uită la Bill.
“A picat la engleză. A chiulit de la prea multe ore. Încerc să o ajut să iasă din belea.”
Bill dădu din cap, înțelegând prea bine. Viața în agenție punea prea multă presiune pe ei toți, iar familiile lor resimțeau cel mai puternic efectele negative.
“Îmi pare rău,” spuse el.
Riley ridică din umeri.
“Are paisprezece ani. Mă detestă.”
“Asta nu e bine.”
“Uram pe toată lumea când aveam paisprezece ani,” răspunse ea. “Tu nu?”
Bill nu răspunse. Era greu să și-o imagineze pe Riley detestând pe toată lumea.
“Așteaptă să ajungă băieții tăi la vârsta asta,” spuse Riley. “Câți ani au acum? Uit mereu.”
“Opt și zece,” răspunse Bill, apoi zâmbi. “La cum merg lucrurile cu Maggie, nu știu nici măcar dacă o să mai fiu în viața lor când vor avea vârsta lui April.”
Riley înclină capul și se uită îngrijorată la el. Îi lipsise acea privire afectuoasă.
“Așa de rău?” spuse ea.
Se uită în altă parte, vrând să nu se gândească la asta.
Amândoi tăcură pentru o clipă.
“Ce-ai ascuns acolo pe jos?” întrebă ea.
Bill aruncă o privire în jos apoi înapoi în sus și zâmbi; chiar și în starea de față, nu-i scăpa nimic.