În timpul tăcerii, Riley se uită prin apartament și ochii îi căzură pe telefonul fix al Mariei. Fu uimită să vadă că era deconectat din perete.
“Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?” întrebă Riley.
Marie părea cu adevărat abătută și Riley realiză că atinsese un punct sensibil.
“Mă sună într-una,” spuse Marie șoptind aproape imperceptibil.
“Cine?”
“Peterson.”
Riley simți cum inima îi sări din piept.
“Peterson e mort,” replică Riley, cu vocea tremurândă. “Am ars locul. I-au găsit corpul.”
Marie dădu din cap.
“Ar fi putut găsi pe oricine altcineva. Nu era el.”
Riley simți un val de panică. Cele mai mari temeri ale sale se trezeau la viață.
“Toată lumea spune că el era,” spuse Riley.
“Și tu chiar crezi asta?”
Riley nu știa ce să spună. Acum nu era un moment bun să se încreadă în fricile sale. Până la urmă, Marie delira probabil. Dar cum putea Riley să o convingă de ceva de care ea însăși nu era pe deplin convinsă?
“Mă tot sună,” spuse din nou Marie. “Sună și respiră și închide. Știu că el e. E în viață. Și mă urmărește.”
Riley simți furișându-i-se în suflet o spaimă rece.
“E probabil doar un tip obscen care sună,” spuse ea, prefăcându-se că e calmă. “Dar pot cere Biroului să investigheze. Pot să le cer să trimită o mașină de supraveghere dacă ți-e teamă. Vor localiza apelurile.”
“Nu!” spuse Marie hotărât. “Nu!”
Riley o privi fix, debusolată.
“De ce nu?” întrebă ea.
“Nu vreau să-l enervez.,” spuse Marie cu un smiorcăit jalnic.
Riley, copleșită, simțind venind un atac de panică, realiză brusc ce idee proastă fusese să vină aici. Ba chiar se simțea mai rău. Știa că nu mai putea sta nici măcar o secundă în plus în acea sufragerie opresantă.
“Trebuie să plec,” spuse Riley. “Îmi pare rău. Fata mea mă așteaptă.”
Deodată, Marie o prinse pe Riley de încheietură cu o putere surprinzătoare, înfigându-și unghiile în pielea ei.
Se holbă la ea cu o așa intensitatea în ochii albaștri ca de gheață că o înspăimântă pe Riley. Acea privire pătrunzătoare i se întipări în suflet.
“Preia cazul,” o imploră Marie.
Riley putu citi în ochii Mariei confuzia dintre noul caz și Peterson, amestecându-le într-unul singur.
“Găsește-l pe nenorocitul ăla,” adăugă ea. “Și omoară-l pentru mine.”
Capitolul 5
Bărbatul păstră o distanță scurtă dar discretă față de femeie, aruncându-i câte o privire fugară. Puse simbolic câteva obiecte în coșul de mână pentru a părea ca orice alt client. Se felicită pentru cât de bine reuși să treacă neobservat. Nimeni nu-i putea ghici adevărata putere.
Pe de altă parte, nu fusese niciodată genul de om care să atragă prea multă atenție. Copil fiind, se simțise practic invizibil. Acum, în sfârșit, reușise să se folosească de caracterul inofensiv în favoarea sa.
Doar acum câteva clipe stătuse fix lângă ea, la nu mai mult de șaizeci de centimetri depărtare. Cufundată în alegerea șamponului, nu-l observase deloc.
Cunoștea multe despre ea, totuși. Știa că o cheamă Cindy; că soțul ei deținea o galerie de artă; că lucra într-o clinică medicală de stat. Azi era una din zilele ei libere. Chiar acum vorbea la telefonul mobil cu cineva – sora ei, s-ar părea. Râdea la ceva ce îi spusese persoana respectivă. Se înnegrise de furie, întrebându-se dacă nu cumva râdea de el, așa cum toate fetele râdeau de obicei. Furia i se înteți.
Cindy purta pantaloni scurți, un maiou și ce păreau a fi adidași scumpi de alergat. O privise din mașină alergând și așteptă până își terminase cursa și se duse în supermarket. Îi cunoștea obiceiurile din zilele libere ca aceasta. Ducea lucrurile acasă, le punea la locul lor, își făcea duș și apoi se ducea cu mașina să se întâlnească cu soțul ei la prânz.
Silueta sa frumoasă se datora mult exercițiului fizic. Nu avea mai mult de treizeci de ani, dar pielea de pe coapse nu mai era fermă. Probabil că slăbise mult la un moment dat, poate destul de recent. Era cu siguranță mândră de asta.
Brusc, femeia se îndreptă spre cea mai apropiată casă. Bărbatul fu luat prin surprindere. Terminase cumpărăturile mai devreme decât de obicei. Se grăbi să se așeze în spatele ei la coadă, aproape dărâmând un alt client. Se dojeni în gând pentru asta.
În timp ce casierul scana produsele femeii, înaintă puțin câte puțin și se așeză extrem de aproape de ea – suficient de aproape încât să-i miroasă trupul, acum transpirat și înțepător după alergatul energic. Era un miros cu care se aștepta să se obișnuiască mult, mult mai bine cât de curând. Dar mirosul urma să se amestece cu o altă odoare – una care îl fascina datorită ciudățeniei sale și a misterului.
Mirosul durerii și a terorii.
Preț de o clipă, spionul se simți extaziat, chiar plăcut amețit, arzând de nerăbdare.
După ce plăti cumpărăturile, femeia împinse căruciorul prin ușile de sticlă automate și ieși în parcare.
Acum nu se mai grăbi să plătească pentru cele câteva produse ale sale. Nu avea nevoie să o urmărească până acasă. Fusese deja acolo – fusese chiar și înăuntru. Îi pipăi chiar și hainele. Își va continua supravegherea când avea să iasă de la serviciu.
Nu o să mai dureze mult, se gândi el. Nu o să mai dureze mult deloc.
* * *
După ce se urcă în mașină, Cindy MacKinnon stătu așa o clipă, simțindu-se agitată și neștiind de ce. Își reaminti sentimentul ciudat pe care tocmai îl avusese în supermarket. Era o senzație nefirească, irațională că ar fi fost urmărită. Dar era mai mult de atât. Îi luă ceva să pună punctul pe i.
În cele din urmă, își dădu seama că avusese senzația că cineva îi voia răul.
Tremură din tot corpul. În ultimele zile, această senzație venea și pleca. Se mustră singură, fiind convinsă că ideea era total nefondată.
Scutură din cap, descotorosindu-se de orice urmă a acelui sentiment. Pornind mașina, se forță să se gândească la altceva, și zâmbi cu gândul la conversația telefonică pe care o avusese cu sora ei, Becky. Mai târziu, în după amiaza aceea, Cindy avea să o ajute să organizeze o petrecere de aniversare fiicei sale de trei ani, cu tot cu tort și baloane.
Urma să fie o zi frumoasă, se gândi ea.
Capitolul 6
Riley stătea în SUV alături de Bill care schimba vitezele, urcând vehiculul 4x4 al Biroului sus pe dealuri, și își șterse palmele pe pantaloni. Nu înțelegea ce era cu atâta transpirație și nu știa ce să zică de faptul că se afla acolo. După șase luni de pauză, se simțea deconectată de la ceea ce îi transmitea corpul. I se părea ireal să fie înapoi la treabă.
Riley era tulburată de tensiunea stânjenitoare. Ea și Bill abia schimbaseră o vorbă în timpul traseului de peste o oră. Vechea lor camaraderie, veselia, relația lor stranie – nimic din toate astea nu era acolo. Riley era aproape sigură de ce era Bill atât de distant. Nu era din lipsă de politețe – era îngrijorare. Și el părea să aibă dubii cu privire la întoarcerea ei la muncă.
Conduseră spre Mosby State Park, unde Bill îi spusese că văzuse cea mai recentă victimă a crimei. Pe drum, Riley observă cu atenție peisajul din jurul său și, încet, vechiul său simț profesional începu să-și facă efectul. Știa că trebuia să se trezească la realitate.
Găsește-l pe nenorocit și omoară-l pentru mine.
Cuvintele Mariei o bântuiau, o ghidau, îi simplificau alegerea.
Dar nimic nu părea atât de simplu acum. În primul rând, nu putea să nu-și facă griji pentru April. Nu era ideal pentru nimeni din cei implicați să o trimită să stea acasă la tatăl ei. Dar azi era sâmbătă și Riley nu voia să aștepte până luni ca să vadă locul crimei.
Tăcerea profundă începu să-i intensifice anxietatea, și simți cu disperare nevoia să vorbească. Scormonindu-și creierul pentru a găsi ceva de zis, într-un final spuse:
“Și ai de gând să-mi spui ce se întâmplă între tine și Maggie?”
Bill se întoarse spre ea, cu o privire mirată, și nu-și putea da seama dacă era din cauză că rupsese tăcerea sau din cauza întrebării directe. Indiferent ce ar fi fost, regretă imediat. Sinceritatea sa, mulți i-o spuseseră, putea fi descurajantă. Nu intenționa niciodată să fie directă – doar nu avea timp de pierdut.
Bill oftă.
“Crede că am o aventură.”
Riley simți un fior de surpriză.
“Ce?”
“Cu jobul,” spuse Bill, râzând puțin amar. “Crede că am o aventură cu jobul. Crede că iubesc toate astea mai mult decât o iubesc pe ea. Îi tot spun că e o prostie. În fine, nu e ca și cum pot să-i pun capăt – nu jobului cel puțin.”
Riley dădu din cap.
“E exact ca Ryan. Obișnuia să fie gelos ca naiba când eram împreună.”
Se opri înainte de a-i spune întregul adevăr lui Bill. Fostul ei soț nu fusese gelos pe jobul lui Riley. Fusese gelos pe Bill. Se întrebase des dacă Ryan ar fi avut vreun motiv. În ciuda atmosferei stânjenitoare de astăzi, se simțea grozav de bine doar să se afle în apropierea lui Bill. Era acest sentiment pur profesional?
“Sper că nu am făcut drumul degeaba,” spuse Bill. “Locul crimei a fost curățat, să știi.”
“Știu. Vreau doar să văd cu ochii mei locul. Pozele și rapoartele nu sunt de ajuns pentru mine.”
Riley începu să se simtă puțin amețită acum. Era destul de sigură că din cauza altitudinii, cum urcaseră tot mai sus. Anticiparea contribuia de asemenea. Palmele îi transpirau în continuare.
“Cât mai avem?” întrebă ea, privind cum pădurea se îndesea din ce în ce mai mult, terenul din ce în ce mai izolat.
“Nu mult.”
Două minute mai târziu, Bill părăsi drumul pavat și continuă peste urmele uscate lăsate de cauciucuri. Vehiculul se zgâlțâi de-a lungul urmelor și se opri la aproximativ cinci sute de metri în pădurea deasă.
Opri motorul, apoi se întoarse spre Riley și o privi îngrijorat.
“Ești sigură că vrei să faci asta?” întrebă el.
Știa exact ce îl îngrijora. Îi era teamă că avea să fie transportată înapoi în captivitatea sa traumatizantă. Nu mai conta că era un caz cu totul diferit și un criminal diferit.
Aprobă din cap.
“Sunt sigură,” spuse ea, nicidecum convinsă că spunea adevărul.
Ieși din mașină și îl urmă pe Bill, părăsind drumul și pornind prin pădure pe o potecă îngustă și plină de arbuști. Auzi clipocitul unui izvor în apropiere. Cum vegetația devenea din ce în ce mai deasă, era nevoită să-și facă loc printre crengile joase și ciulini lipicioși începură să i se adune pe pantaloni. O enerva gândul că va trebui să îi smulgă.
Într-un final ieșiră pe marginea unui pârâu. Riley fu imediat impresionată de frumusețea locului. Razele soarelui de după-amiază curgeau printre frunze, marmorând apa unduitoare cu o lumină caleidoscopică. Clipocitul uniform al izvorului era liniștitor. Era ciudat să te gândești că acesta era locul unei crime odioase.
“A fost găsită exact aici,” spuse Bill, conducând-o spre un bolovan mare, neted.
Când ajunseră, Riley se opri și se uită în jur și respiră adânc. Da, avusese dreptate să vină aici. Începea să simtă asta.
“Pozele?” întrebă Riley.
Se ghemui lângă Bill pe bolovan, și începură să frunzărească prin dosarul plin de fotografii făcute la scurt timp după ce corpul Rebei Frye fusese găsit. Un alt dosar era îndesat cu rapoarte și fotografii ale crimei pe care ea și Bill o investigaseră cu șase luni înainte – cea pe care nu reușiseră să o rezolve.
Acele fotografii îi provocară amintiri vii despre primul omor. O transportară direct pe acea fermă de lângă Daggett. Își aminti cum Rogers fusese pusă în scenă într-un mod similar sprijinită de un copac.
“Aproape la fel ca vechiul nostru caz,” observă Riley. “Ambele femei de treizeci de ani, amândouă cu copii mici. Se pare că asta face parte din modul său de operare. Are ceva cu mamele. Trebuie verificate grupurile de părinți, să vedem dacă era vreo conexiune între cele două femei, sau între copiii lor.”
“O să pun pe cineva să se ocupe,” spuse Bill. Lua notițe acum.
Riley continuă să studieze cu atenție rapoartele și fotografiile, comparându-le cu locul în care se aflau.
“Aceeași metodă de sugrumare, cu o panglică roz,” observă ea. “Încă o perucă, și același tip de trandafir artificial în fața corpului.”
Riley ridică două fotografii și le puse una lângă alta.
“Ochii cusuți deschiși, de asemenea,” spuse ea. “Dacă îmi amintesc bine, tehnicienii au descoperit că ochii lui Rogers fuseseră cusuți post-mortem. Așa a fost și cu Frye?”
“Mda. Presupun că voia ca femeile să îl privească și după ce mureau.”
Riley simți un fior de-a lungul coloanei. Aproape uitase acea senzație. O resimțea ori de câte ori ceva despre un caz urma să se deblocheze și să aibă sens. Nu știa dacă să se simtă încurajată sau îngrozită.
“Nu,” spuse ea. “Nu e asta. Nu-i păsa dacă îl vedeau femeile.”
“Atunci de ce a făcut-o?”
Riley nu răspunse. Ideile începuseră să-i dea năvală în minte. Era exaltată. Dar nu era gata să pună totul în cuvinte – nici măcar în sinea sa.
Așeză fotografiile două câte două pe bolovan, arătându-i detalii lui Bill.
“Nu sunt exact la fel,” spuse ea. “Corpul nu a fost înscenat la fel de minuțios la Daggett. A încercat să mute cadavrul după ce se înțepenise deja. Bănuiala mea e că de data asta a adus-o aici înainte ca rigor mortis să se instaleze. Altfel nu ar fi putut să o așeze atât de…”
Își suprimă impulsul de a termina fraza cu “frumos”. Apoi realiză că acela era exact genul de cuvânt pe care l-ar fi folosit când era la datorie înainte să fie capturată și torturată. Da, își reintra în mână și simți aceeași veche obsesie întunecată crescându-i în suflet. Curând avea să nu mai existe cale de întoarcere.
Dar ăsta era un lucru bun sau un lucru rău?
“Ce-i cu ochii lui Frye?” întrebă ea, arătând spre o poză. “Albastrul ăla nu pare real.”
“Lentile de contact,” răspunse Bill.
Fiorul din coloana lui Riley deveni mai puternic. Cadavrul Eileenei Rogers nu avusese lentile de contact. Era o diferență importantă.
“Și luciul de pe piele?” întrebă ea.
“Vaselină,” spuse Bill.
Încă o diferență importantă. Simți cum ideile începură să se alinieze cu o rapiditate uimitoare.
“Ce a reieșit din investigația criminalistică despre perucă?” îl întrebă pe Bill.
“Nimic deocamdată, decât că a fost petecită din mai multe peruci ieftine.”
Entuziasmul lui Riley se intensifică. În cazul crimei precedente, criminalul folosise o perucă simplă, întreagă, nu ceva recompus. Precum trandafirul, fusese atât de ieftină încât criminalistica nu o putu identifica. Riley simți cum părți ale puzzle-ului începeau să se lege – nu tot puzzle-ul, dar o mare bucată din el.
“Ce are de gând criminalistica să facă în legătură cu peruca asta?” întrebă ea.
“La fel ca data trecută – să caute originea fibrelor, să încerce să le depisteze prin magazine de peruci.”
Surprinsă de certitudinea feroce din propria-i voce, Riley spuse: “Își pierd vremea.”
Bill se uită la ea, în mod evident prins pe nepregătite.
“De ce?”
Simți cum își pierde răbdarea cu Bill, așa cum simțea mereu când gândea cu câțiva pași înaintea lui.
“Uită-te la imaginea pe care încearcă să ne-o arate. Lentile de contact albastre care îi fac ochii să pară nenaturali. Pleoape cusute pentru ca ochii să stea larg deschiși. Corpul proptit, picioarele ciudat de crăcănate. Vaselină pentru a-i face pielea să semene cu plasticul. O perucă recompusă din bucăți de peruci mai mici – nu peruci umane, peruci de păpuși. Voia ca ambele victime să arate ca niște păpuși – ca niște păpuși goale în vitrină.”
“Dumnezeule,” spuse Bill, notând cu fervoare. “De ce nu am observat asta data trecută, în Daggett?”
Răspunsul părea atât de evident pentru Riley încât își înăbuși un geamăt de nerăbdare.
“Nu era suficient de priceput încă,” spuse ea. “Încă încerca să-și dea seama cum să transmită mesajul. Învață din mers.”
Bill ridică privirea din carnetul său și dădu din cap cu admirație.
“Să dea naiba, ce dor mi-a fost de tine.”
Oricât de mult ar fi apreciat complimentul, Riley știa că o constatare și mai mare era pe drum. Și știa din experiență că nu putea să forțeze lucrurile. Trebuia pur și simplu să se relaxeze și să o lase să vină la ea spontan. Se ghemui tăcută pe bolovan, așteptând să se întâmple. Așteptând, începu să-și adune alene ciulinii de pe pantaloni.