Ce pacoste, se gândi ea.
Deodată ochii îi picară pe suprafața pietroasă de sub picioare. Alți ciulini, unii întregi, alții rupți în bucățele, se aflau printre ciulinii pe care îi dădea jos acum.
“Bill,” spuse ea, cu vocea tremurând de entuziasm. “ciulinii ăștia erau aici când ai găsit corpul?”
Bill dădu din umeri. “Nu știu.”
Cu mâinile tremurând și transpirând mai mult ca niciodată, înșfăcă un teanc de poze și scotoci prin ele până găsi o imagine frontală a cadavrului. Acolo, între picioarele crăcănate ale victimei, chiar lângă trandafir, erau grupate câteva pete. Acelea erau ciulinii – aceeași ciulini pe care tocmai îi găsise. Dar nimeni nu se gândise că erau importanți. Nimeni nu se obosise să arunce o privire mai pătrunzătoare, mai îndeaproape peste ei. Și nimeni nu se obosise să îi măture când locul crimei fusese curățat.
Riley închise ochii, punându-și imaginația în mișcare la potențial maxim. Se simți buimacă, amețită chiar. Era o trăire pe care o cunoștea prea bine – un sentiment de cădere în abis, într-un vid negru îngrozitor, în mintea diabolică a criminalului. Mergea pe urmele sale, în experiența sa. Era un loc periculos și înfricoșător. Dar acolo îi era locul, cel puțin acum. Acceptă senzația.
Simți siguranța criminalului în timp ce târa corpul pe poteca ce ducea spre izvor, perfect sigur că nu avea să fie prins, fără grabă. Ar fi putut foarte bine să fredoneze sau să fluiere. Îi simți răbdarea, talentul și priceperea în timp ce așeza cadavrul pe bolovan.
Și putea vedea tabloul înfiorător prin ochii lui. Îi simți profunda satisfacție a unui lucru bine făcut – același sentiment călduros pe care și ea îl simțise mereu în urma rezolvării unui caz. Se ghemui pe această piatră, oprindu-se o clipă – sau oricât de mult timp ar fi vrut – să-și admire meșteșugul.
Și făcând asta, își smulse ciulinii de pe pantaloni. Nu se grăbi. Nu se opri până nu plecă de acolo eliberat și curat. Și aproape că-l putea auzi rostind cu voce tare exact aceleași cuvinte ca și ea.
“Ce pacoste.”
Da, își făcuse timp până și să-și smulgă ciulinii de pe el.
Riley trase aer în piept și deschise brusc ochii. Învârtind ciulinul în mână, observă ce lipicios era și că țepii erau suficient de ascuțiți ca să înțepe până la sânge.
“Adună ciulinii ăștia,” ordonă ea. “S-ar putea să putem culege puțin ADN de pe ei.”
Ochii lui Bill se făcură mari, și scoase imediat o pungă cu fermoar și o pensetă. În timp ce se apucă de treabă, mintea lui Riley intră în hiperactivitate, nefiind gata încă.
“Ne-am înșelat de la început,” spuse ea. “Asta nu e a doua crimă. E a treia.”
Bill se opri și se uită la ea, consternat.
“De unde știi?” întrebă Bill.
Întregul corp al lui Riley se încordă în încercarea ei de a-și stăpâni tremuratul.
“S-a perfecționat prea mult. Și-a încheiat ucenicia. Este un profesionist acum. Abia acum își intră în ritm. Își iubește munca. Nu, asta e a treia oară, cel puțin.”
Gâtul i se uscă și Riley înghiți cu greu.
“Și nu va mai dura mult până la următoarea.”
Capitolul 7
Bill se trezi într-o mare de ochi albaștri, niciunul din ei adevărați. Nu obișnuia să aibă coșmaruri despre cazurile sale, și nu avea unul acum – dar era izbitor de asemănător. În mijlocul magazinului de păpuși, ochi mici albaștri erau pur și simplu peste tot, toți larg deschiși și strălucind și alerți.
Buzele roșii rubinii ale păpușilor, majoritatea zâmbind, îl perturbau de asemenea. La fel și părul artificial pieptănat cu minuțiozitate, atât de rigid și imobil. Observând toate aceste detalii, Bill se întrebă cum putuse rata intenția criminalului – să-și facă victimele să arate cât mai mult ca niște păpuși. A avut nevoie de Riley ca să facă legătura.
Doamne ajută că s-a întors, se gândi el.
Cu toate acestea, Bill nu putea să nu-și facă griji pentru ea. Fusese uluit de munca ei extraordinară de la Mosby Park. Dar apoi, când o conduse acasă, păru epuizată și demoralizată. Nu-i adresă aproape nicio vorbă tot drumul. Poate fusese prea mult pentru ea.
Chiar și așa, Bill își dorea ca Riley să fi fost acolo cu el. Ea hotărâse că cel mai bine era să se separe pentru a acoperi mai mult teren mai repede. Nu putea contrazice asta. Îl rugă să se ocupe de magazinele de păpuși din zonă, în timp ce ea avea să reviziteze locul crimei de care se ocupaseră acum șase luni.
Bill se uită în jur și, simțindu-se depășit de situație, se întrebă ce ar fi zis Riley despre acest magazin. Era cel mai elegant dintre cele pe care le vizitase astăzi. Aici, pe marginea autostrăzii Capital Beltway, veneau probabil mulți clienți sofisticați din districtele bogate din nordul Virginiei.
Se plimbă prin magazin și aruncă o privire. O păpușă fetiță îi atrase atenția. Cu zâmbetul său larg și pielea palidă, îi aminti în mod special de ultima victimă. Deși era complet îmbrăcată cu o rochie roz cu multă dantelă pe guler, manșete și tiv, stătea într-o poziție tulburător de similară.
Deodată, Bill auzi o voce venind din dreapta sa.
“Cred că nu vă uitați în raionul potrivit.”
Bill se întoarse și se trezi față în față cu o femeie voinică și măruntă, cu un zâmbet cald. Ceva din înfățișarea ei îi spuse că ea se ocupa de locul acela.
“De ce spuneți asta?” întrebă Bill.
Femeia chicoti.
“Pentru că nu aveți fiice. Pot să ghicesc de la o poștă un bărbat care nu are fiică. Nu mă întrebați cum, e un fel de instinct, presupun.”
Bill fu uimit de intuiția sa și profund impresionat.
Îi întinse mâna lui Bill.
“Ruth Behnke,” spuse ea.
Bill îi strânse mâna.
“Bill Jeffreys. Să înțeleg că este magazinul dumneavoastră.”
Chicoti din nou.
“Văd că și dumneavoastră aveți un fel de instinct,” spuse ea. “Încântată de cunoștință. Dar aveți băieți, nu-i așa? Trei, dacă ar fi să ghicesc.”
Bill zâmbi. Instinctul ei era destul de ascuțit, într-adevăr. Bill presupuse că ea și Riley ar fi făcut companie bună.
“Doi,” răspunse. “Dar al naibii de aproape.”
Femeia chicoti.
“Câți ani?” întrebă ea.
“Opt și zece.”
Aruncă o privire în jur.
“Nu știu dacă am mare lucru pentru ei aici. A, de fapt, am câțiva soldăței cam demodați pe raionul următorul. Dar băieților nu le mai plac lucrurile astea, nu-i așa? Numai jocuri video în ziua de azi. Și violente, chiar.”
“Din păcate așa e.”
Miji ochii spre el și îl calculă.
“Nu ați venit ca să cumpărați o păpușă, nu-i așa?” întrebă ea.
Bill zâmbi și dădu din cap.
“Sunteți pricepută,” răspunse el.
“Sunteți polițist, poate?” întrebă ea.
Bill râse încet și își scoate insigna.
“Nu chiar, dar bună bănuială.”
“O, vai!” spuse ea îngrijorată. “Ce vrea FBI-ul de la locșorul meu? Sunt cumva pe vreo listă?”
“Oarecum,” spuse Bill. “Dar nimic alarmant. Magazinul dumneavoastră a reieșit în căutările noastre de magazinele din zonă care vând păpuși de colecție și anticariat.”
De fapt, Bill nu știa exact ce căuta. Riley îi sugerase să verifice câteva astfel de locuri, presupunând că ar fi fost frecventate de criminal – sau că acesta le-ar fi vizitat măcar cu o anumită ocazie. La ce se aștepta, Bill nu știa. Se aștepta ca însuși criminalul să fie acolo? Sau că unul din angajați întâlnise criminalul?
Era de îndoit. Și chiar dacă l-ar fi întâlnit, era de îndoit că l-ar fi recunoscut ca fiind un criminal. Probabil că toți bărbații care veneau aici, dacă venea vreunul, erau bizari.
Mai degrabă Riley încerca să-l ajute să pătrundă mai mult în mintea criminalului, în felul său de a privi lumea. Dacă asta era, Bill se gândi că va fi mai mult dezamăgită. El nu avea, pur și simplu, mintea ei, sau talentul de a intra cu ușurință în mintea criminalilor.
I se părea că încerca marea cu degetul. Erau zeci de magazine de păpuși în raza lor de căutare. Ar fi fost mai bine, se gândi el, să-i lase pe criminaliști să depisteze producătorii de păpuși. Deși, până în prezent, nu găsiseră nimic.
“V-aș întreba ce fel de caz este acesta,” spuse Ruth, “dar nu ar trebui probabil.”
“Nu,” spuse Bill, “probabil că nu ar trebui.”
Nu că ar mai fi fost un secret cazul – nu după ce oamenii senatorului Newbrough publicaseră un comunicat de presă despre el. Media era saturată cu știri despre caz. Ca de obicei, Biroul era asaltat de apeluri care dădeau ponturi false, iar internetul vuia cu teorii bizare. Toată treaba devenise un mare necaz.
Dar de ce să-i povestească femeii? Părea atât de drăguță, magazinul său atât de curat și inocent încât Bill nu dori să o supere cu ceva atât de sinistru și șocant ca un criminal în serie obsedat de păpuși.
Totuși, voia să știe ceva.
“Spuneți-mi,” zise Bill. “Câte vânzări faceți către adulți – vreau să spun oameni mari fără copii?”
“O, acelea sunt majoritatea vânzărilor mele, pe departe. Pentru colecționari.”
Bill era intrigat. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta.
“De ce credeți că se întâmplă asta?” întrebă el.
Femeia zâmbi cu un zâmbet ciudat, distant, și vorbi cu o voce blândă.
“Pentru că oamenii mor, Bill Jeffreys.”
Acum Bill era cu adevărat surprins.
“Poftim?” spuse el
“Pe măsură ce îmbătrânim, pierdem oameni. Prietenii și cei dragi mor. Purtăm doliu. Păpușile opresc timpul în loc. Ne fac să ne uităm suferința. Ne mângâie și ne consolează. Uitați-vă în jur. Am păpuși care au mai bine de un secol, iar altele aproape noi. În cazul unora cel puțin, nici nu le puteți distinge. Sunt eterne.”
Bill privi în jur, oripilat de toți acei ochi vechi de un secol care îl priveau înapoi, întrebându-se față de câți oameni trăiseră mai mult aceste păpuși. Se gândi la ce fuseseră martore – dragoste, furie, ură, tristețe, violență. Și cu toate astea priveau fix cu aceeași expresie absentă. Nu aveau niciun sens pentru el.
Oamenii ar trebui să îmbătrânească, se gândi el. Ar trebui să fie bătrâni și ridați și cu părul alb, cum era el, având în vedere toată întunecimea și oroarea care exista în lume. Având în vedere tot ce văzuse, ar fi fost un păcat, se gândi el, să fi arătat încă la fel. Scenele crimelor se cufundaseră în el ca o ființă, îi tăiară dorința de a rămâne tânăr mereu.
“Și mai sunt și – nu în viață,” spuse într-un final Bill.
Zâmbetul îi deveni dulce amar, aproape compătimitor.
“Este asta oare adevărat, Bill? Majoritatea clienților mei nu cred asta. Nici eu nu sunt sigură că asta cred.”
O tăcere stranie se așternu. Femeia o rupse cu un chicot. Îi oferi lui Bill o broșură colorată cu poze cu păpuși.
“Întâmplarea face să mă duc la o viitoare convenție în D.C. Poate ați dori să mergeți și dumneavoastră. Poate v-ar da niște idei cu privire la ceea ce căutați.”
Bill îi mulțumi și părăsi magazinul, recunoscător pentru pontul despre convenție. Spera ca Riley să îl însoțească. Bill își aminti că trebuia să-i interogheze pe senatorul Newbrough și pe soția sa în această după-amiază. Era o întâlnire importantă – nu numai deoarece senatorul ar fi putut avea informații prețioase, dar și din motive diplomatice. Newbrough făcea viața cu adevărat dificilă pentru Birou. Riley era agentul potrivit pentru a-l convinge că făceau tot ce era cu putință.
Dar oare se va duce? se întrebă Bill.
Îi părea foarte ciudat că nu putea fi sigur. Până acum șase luni, Riley era singura persoană de încredere din viața lui. Își pusese întotdeauna cu încredere viața în mâinile ei. Dar evidenta sa suferință îl îngrijora.
Mai mult de atât, îi era dor de ea. Oricât de intimidat ar fi fost uneori de mintea ei ageră, avea nevoie de ea pentru un astfel de caz. În ultimele șase săptămâni își dădu seama că avea nevoie și de prietenia ei.
Sau, în adâncul sufletului, era mai mult de atât?
Capitolul 8
Riley conducea pe autostrada cu două benzi, sorbind din băutura energizantă. Era o dimineață însorită, caldă, geamurile erau lăsate și mirosul cald al fânului strâns umplea aerul. Pășunile de o mărime modestă din jur erau presărate de cirezi, și munți mărgineau ambele capete ale văii. Îi plăcea aici.
Dar își reaminti că nu venise aici ca să se simtă bine. Avea treabă de făcut.
Riley coti pe un drum de pietriș, bine bătut, și după un minut sau două, ajunse la o intersecție. Coti spre parcul național, conduse pe o scurtă distanță, apoi opri mașina pe marginea înclinată a șoselei.
Ieși din mașină și traversă o zonă deschisă spre un stejar viguros care se afla în colțul nord estic.
Acesta era locul. Aici fusese găsit corpul Eileenei Rogers – sprijinit oarecum stângaci de copac. Ea și Bill fuseseră împreună acolo acum șase luni, Riley începu să recreeze scena în minte.
Cea mai mare diferență era vremea. Atunci era jumătatea lui decembrie, și aprig de frig. Un strat fin de zăpadă acoperea pământul.
Du-te înapoi, își spuse ea. Du-te înapoi și simte.
Respiră adânc, inspirând și expirând, până își imagină că putea simți un frig usturător traversându-i traheea. Aproape că putea să vadă nori denși de gheață formându-se cu fiecare suflare.
Cadavrul gol înghețase beton. Nu era ușor de distins care din multiplele leziuni corporale erau răni de cuțit și care erau crăpături și fisuri cauzate de ger.
Riley evocă scena, până la cel mai mic detaliu. Peruca. Zâmbetul pictat. Ochii cusuți deschiși. Trandafirul artificial zăcând în zăpadă între picioarele crăcănate ale cadavrului.
Imaginea din mintea ei era acum suficient de vie. Acum trebuia să facă ce făcuse ieri – să-și facă o idee despre experiența criminalului.
Din nou, închise ochii, se relaxă, și păși în abis. Primi cu brațele deschise acea senzație de amețeală, de năucire, pe măsură ce aluneca în mintea criminalului. Cât de curând, avea să fie cu el, în el, să vadă exact ce vedea el, să simtă exact ce simțea el.
Conducea noaptea spre acel loc, nici pe departe încrezător. Privea șoseaua nervos, făcându-și griji de gheața de sub roți. Dacă pierdea controlul și patina într-un șanț? Avea un cadavru la bord. Ar fi fost prins cu siguranță. Trebuia să conducă cu grijă. Sperase ca a doua crimă să fie mai ușoară decât prima, dar tot cu nervii la pământ era.
Opri vehiculul chiar aici. Târî corpul femeii – deja gol, presupuse Riley – în aer liber. Dar se înțepenise deja de la rigor mortis. Nu luase asta în calcul. Îl frustră, îi zdruncină încrederea de sine. Ca să fie și mai rău, nu vedea prea bine ce făcea, nici măcar în bătaia farurilor pe care le direcționase spre copac. Noaptea era mult prea întunecată. Își notă în gând să facă treaba asta pe zi data viitoare, dacă ar fi fost posibil.
Trase de corp până la copac și încercă să-l așeze în poziția pe care și-o imaginase. Nu arăta prea bine. Capul femeii era înclinat spre stânga, înghețat acolo în rigor mortis. Îl smuci și răsuci. Chiar și după ce îi rupse gâtul, tot nu reușea să-l facă să privească drept înainte.
Și cum avea să-i crăcăneze picioarele corespunzător? Unul din picioare era extrem de îndoit. Nu avusese de ales decât să ia ranga din portbagaj și să-i spargă șoldul și rotula. Apoi răsuci piciorul pe cât de bine putu, dar nu era satisfăcut.
În final, îi puse conștiincios panglica în jurul gâtului, peruca pe cap și trandafirul în zăpadă. Apoi se întoarse la mașină și plecă. Era dezamăgit și demoralizat. Îi era și teamă. Cu toată neîndemânarea sa, oare lăsase indicii fatale în urmă? Derulă în minte în mod obsesiv toate acțiunile pe care le făcuse, dar nu putea fi sigur.
Știa că trebuia să facă mai bine data viitoare. Își promise să facă mai bine.
Riley deschise ochii. Lăsă prezența criminalului să se estompeze. Era încântată de ea acum. Nu se lăsase atinsă și copleșită. Și obținu o perspectivă valoroasă. Își făcu o idee despre cum își învăța criminalul meșteșugul.
Își dorea însă să fi știut ceva – orice – despre prima crimă. Era mai sigură ca niciodată că mai omorâse o dată. Asta fusese opera unui învățăcel, dar nu a unui debutant.