– Agent Paige, sper că nu sunt impertinentă spunând asta, dar… este o adevărată onoare să vă cunosc. V-am urmărit munca de când am început instruirea. Întregul dumneavoastră istoric este incredibil.
– Mulțumesc, spuse Riley.
Lucy zâmbi cu admirație.
– Vreau să spun, felul în care ați încheiat cazul Peterson – întreaga poveste mă uimește pur și simplu.
Riley clătină din cap.
– Aș vrea eu ca lucrurile să fie atât de simple, spuse ea. Nu e mort. El a fost intrusul astăzi aici.
Lucy o fixă uimită cu privirea.
– Dar toată lumea spune…, începu Lucy.
Riley o întrerupse.
– A mai crezut cineva că era în viață. Marie, femeia pe care am salvat-o. Era sigură că era încă în libertate, tachinând-o. S-a…
Riley se opri, amintindu-și cu durere imaginea trupului Mariei atârnând în propriul dormitor.
– S-a sinucis, spuse Riley.
Lucy părea atât îngrozită cât și surprinsă.
– Îmi pare rău, spuse ea.
Chiar atunci, Riley auzi o voce cunoscută strigând după ea.
– Riley? Ești bine?
Se întoarse și îl văzu pe Bill Jeffreys stând în arcada de la bucătărie, părând îngrijorat. SAC-ul îl alertase probabil de situație, așa că venise cu mașina proprie până acolo.
– Sunt bine, Bill, spuse ea. La fel și April. Stai jos.
Bill luă loc la masă cu Riley, April și Lucy. Lucy îl fixă cu privirea, aparent extaziată să-l cunoască pe fostul partener al lui Riley, încă o legendă a FBI-ului.
Huang se întoarse în bucătărie.
– Nu e nimeni în casă, și nici afară, îi spuse el lui Riley. Oamenii mei au recoltat toate probele pe care le-au putut găsi. Au spus că nu au fost prea multe indicii. Va fi în sarcina tehnicienilor de laborator să vadă ce pot afla din ele.
– Mi-era teamă de asta, spuse Riley.
– Se pare că e timpul să încheiem aici pentru astă seară, zise Huang. Apoi părăsi bucătăria pentru a da ultimele ordine agenților.
Riley se întoarse spre fiica ei.
– April, o să stai acasă la tatăl tău în seara asta.
April făcu ochii mari.
– Nu te las aici, spuse April. Și clar nu vreau să stau cu tata.
– Trebuie, spuse Riley. S-ar putea să nu fii în siguranță aici.
– Dar mama -
Riley o întrerupse.
– April, mai sunt lucruri pe care nu ți le-am povestit despre omul ăsta. Lucruri îngrozitoare. Vei fi în siguranță. Vin mâine să te iau după ore.
Înainte ca April să poată protesta, Lucy vorbi.
– Mama ta are dreptate, April. Crede-mă. De fapt, ia-o ca pe un ordin din partea mea. Voi alege personal doi agenți care să te ducă acolo. Agent Paige, cu permisiunea dumneavoastră, îl voi suna pe fostul dumneavoastră soț și îi voi explica ce se întâmplă.
Riley fu surprinsă de oferta lui Lucy. Dar și încântată. În mod aproape curios, Lucy părea să înțeleagă faptul că ar fi fost un apel incomod pentru ea. Ryan ar fi luat fără îndoială mult mai în serios această veste de la oricare alt agent în afară de Riley. Lucy se descurcase bine și cu April.
Lucy nu numai că identificase punctul sensibil, dar dăduse și dovadă de empatie. Empatia era o calitate excelentă pentru un agent SAC, și adesea era mult prea uzată de stresul jobului.
Femeia asta e pricepută, se gândi Riley.
– Haide, îi spuse Lucy lui April. Hai să-l sunăm pe tatăl tău.
April o săgetă din priviri pe Riley. Totuși, se ridică de la masă și o urmă pe Lucy în sufragerie, unde începură să formeze numărul.
Riley și Bill rămaseră singuri, așezați la masa din bucătărie. Chiar dacă aparent nu mai era nimic de făcut, lui Riley i se părea normal ca Bill să fie acolo. Lucraseră împreună ani de zile și se gândise întotdeauna la ei ca la o pereche potrivită – amândoi la patruzeci de ani cu un strop de gri ivindu-se în părul negru. Amândoi erau dedicați muncii lor și avea probleme în căsnicie. Bill avea atât un temperament cât și o conformație puternică.
– A fost Peterson, spuse Riley. A fost aici.
Bill nu spuse nimic. Nu părea convins.
– Nu mă crezi? zise Riley. Am găsit pietricele în pat. El trebuie să le fi pus. Nu aveau cum altfel să ajungă acolo.
Bill clătină din cap.
– Riley, sunt sigur că a fost într-adevăr un intrus, spuse el. Nu ți-ai imaginat partea asta. Dar Peterson? Mă îndoiesc serios.
Furia lui Riley începea să crească acum.
– Bill, ascultă-mă. Am auzit un zăngănit la ușă într-o seară și m-am uitat afară și am găsit pietricele. Marie a auzit pe cineva aruncându-i pietricele în geamul de la dormitor. Cine altcineva să fie?
Bill oftă și își scutură capul.
– Riley, ești obosită, spuse el. Și când ești obosită și ai o idee fixă în cap, e ușor să crezi aproape orice. I se poate întâmpla oricui.
Riley simți cum se lupta să-și rețină lacrimile. În vremuri mai bune, Bill ar fi avut fără îndoială încredere în instinctele ei. Dar acele vremuri erau apuse. Și știa de ce. În urmă cu câteva seri, îl sunase beată și îi sugerase să răspundă la atracția reciprocă dintre ei și să înceapă o aventură. Făcuse un lucru groaznic, și o știa, și nu mai băuse nicio gură de atunci. Chiar și așa, lucrurile nu mai fuseseră la fel între ea și Bill după acel incident.
– Știu despre ce e vorba, Bill, spuse ea. E din cauza acelui apel tâmpit. Nu mai ai încredere în mine.
Acum vocea lui Bill trosni de mânie.
– La dracu’, Riley. Încerc doar să fiu realist.
Riley fierbea.
– Pleacă, Bill.
– Riley…
– Mă crezi sau nu. Alege. Dar acum vreau să pleci.
Cu un aer resemnat, Bill se ridică de la masă și plecă.
Prin ușa de la bucătărie, Riley putea să vadă că aproape toată lumea părăsise casa, inclusiv April. Lucy veni înapoi în bucătărie.
– Agentul Huang lasă doi agenți aici, spuse ea. Vor supraveghea casa dintr-o mașină pentru restul nopții. Nu sunt sigură că e o idee bună să rămâneți singură înăuntru. M-aș bucura să pot rămâne.
Rămase o clipă pe gânduri. Ce voia – de ce avea nevoie acum – era ca cineva să creadă că Peterson nu era mort. Se îndoia că ar fi putut-o convinge chiar și pe Lucy de asta. Toată treaba părea fără speranță.
– O să mă descurc, Lucy, spuse Riley.
Lucy înclină capul și ieși din bucătărie. Riley auzi zgomotul ultimilor agenți părăsind casa și închizând ușa după ei. Riley se ridică și verifică atât ușa din față cât și ușa din spate pentru a se asigura că erau încuiate. Mută două scaune contra ușii din spate. Ar fi făcut suficient zgomot dacă cineva ar fi descuiat din nou încuietoarea.
Apoi rămase în picioare în sufragerie și se uită în jur. Casa părea ciudat de strălucitoare, cu toate luminile aprinse.
Ar trebui să sting o parte din ele, se gândi ea.
Dar când întinse mâna spre întrerupătorul din sufragerie, degetele îi înghețară. Pur și simplu nu putea. Era paralizată de groază.
Peterson, știa, venea din nou după ea.
Capitolul 3
Riley ezită preț de un moment când intră în clădirea SAC, întrebându-se dacă era pregătită să se confrunte cu cineva astăzi. Nu dormise toată noaptea și era frântă de oboseală. Senzația de teroare care o ținuse trează toată noaptea îi pulsase adrenalina până ce nu mai rămăsese nimic. Acum, se simțea secătuită.
Riley inspiră adânc.
Singura scăpare e în interior.
Își adună toată determinarea și intră în labirintul agitat format din agenți FBI, specialiști și personalul de asistență. Croindu-și calea prin zona open space, figuri familiare își dezlipiră privirea din calculatoare. Majoritatea zâmbiră văzând-o, iar câțiva ridicară în aer degetul mare în semn de felicitare. Riley începu încet să fie bucuroasă că hotărâse să vină. Avea nevoie de ceva care să-i ridice moralul.
– Bravo pentru Păpușar, spuse un agent tânăr.
Îi luă câteva secunde lui Riley să înțeleagă ce voia să spună. Apoi realiză că “Păpușar” trebuia să fie noua poreclă a lui Dirk Monroe, psihopatul pe care tocmai îl doborâse. Numele avea sens.
Riley observă și că o parte din fețe o priveau mai bănuitor. Fără îndoială că auziseră despre incidentul de aseară de la ea acasă când o întreagă echipă venise în goană în urma apelului său disperat după întăriri. Se întreabă probabil dacă sunt în toate mințile, se gândi ea. După câte știa ea, absolut nimeni altcineva din Birou nu credea că Peterson era încă în viață.
Riley se opri la biroul lui Sam Flores, un tehnician de laborator cu ochelari cu rame negre, muncind din greu la calculator.
– Ce vești ai pentru mine, Sam? întrebă Riley.
Sam ridică ochii de pe ecran și o privi.
– Te referi la intrarea ta prin efracție, nu? Tocmai ce mă uitam la niște rapoarte preliminare. Mi-e teamă că nu e mare lucru. Tipii de la laborator nu au obținut nimic de pe pietricele – nici ADN nici fibre. Nici amprente.
Riley oftă descurajată.
– Anunță-mă dacă are loc vreo schimbare, spuse ea, bătându-l pe Flores cu palma pe spate.
– Nu mi-aș face speranțe, zise Flores.
Riley continuă în zona împărțită de agenții seniori. Trecând pe lângă birourile mici cu pereți de geam, văzu că Bill nu sosise. Asta era de fapt o ușurare, dar știa că mai devreme sau mai târziu va fi nevoită să clarifice recenta stânjeneală dintre ei.
Când păși în propriul birou îngrijit și bine organizat, Riley observă imediat că avea un mesaj telefonic. Era din partea lui Mike Nevins, psihiatrul legist din D.C. care era uneori consultant în cazurile SAC-ului. De-a lungul anilor, îl găsise a fi o sursă remarcabilă de discernământ, și nu numai în cadrul cazurilor. Mike o ajutase pe Riley în timpul crizei sale de TSPT după ce Peterson o capturase și o torturase. Știa că suna să vadă cum mai este, așa cum făcea adesea.
Era pe punctul de a-l suna înapoi, când carura masivă a agentului special Brent Meredith apăru în ușa ei. Trăsăturile întunecate, osoase ale comandantului de unitate făceau aluzii la personalitatea sa dură, “fără prostii”. Riley se simți ușurată văzându-l, întotdeauna alinată de prezența lui.
– Bine ai revenit, agent Paige, spuse el.
Riley se ridică să-i strângă mâna.
– Mulțumesc, agent Meredith.
– Am auzit că ai avut încă o mică aventură azi noapte. Sper că ești bine.
– Sunt bine, mulțumesc.
Meredith o privi cu îngrijorare călduroasă, și Riley știa că încerca să-i evalueze disponibilitatea pentru muncă.
– Vrei să mă însoțești în zona de pauză pentru o cafea? întrebă el.
– Mulțumesc, dar chiar trebuie să arunc un ochi pe niște documente. Altă dată.
Meredith înclină capul și nu spuse nimic. Riley știa că aștepta să vorbească ea. Fără îndoială că auzise și despre convingerea sa că Peterson fusese intrusul. Îi dădea o șansă să-și exprime opinia. Dar era sigură că Meredith nu ar fi fost mai dispus ca ceilalți să fie de acord cu ea în privința lui Peterson.
– Atunci ar fi bine să plec, spuse el. Dă-mi de veste oricând ai timp de o cafea sau de un prânz.
– Așa voi face.
Meredith se opri și se întoarse din nou spre Riley. Încet și cu grijă, spuse:
– Ai grijă, te rog, agent Paige.
Riley remarcă o imensă însemnătate în acele cuvinte. Nu cu mult timp în urmă, un alt superior din agenție o suspendase pentru insubordonare. Fusese reinstituită, dar poziția ei putea fi încă fragilă. Riley simți că Meredith o avertiza prietenește. Nu-și dorea ca ea să facă ceva care să o pună în pericol. Și să facă mare tărăboi despre Peterson i-ar putea cauza probleme cu cei care declaraseră cazul închis.
De îndată ce fu singură, Riley se îndreptă spre cartotecă și scoase un dosar gros referitor la cazul Peterson. Îl deschise pe birou și frunzări prin el, împrospătându-și memoria în ceea ce-l privea pe rivalul ei. Nu găsi mare lucru util.
Adevărul era că omul rămânea o enigmă. Nu existase nici măcar o mențiune a existenței lui până când Bill și Riley nu îl depistaseră în cele din urmă. Peterson putea nici măcar să nu fie numele lui adevărat, și găsiseră câteva prenume diferite aparent având legătură cu el.
Uitându-se prin dosar, Riley dădu peste fotografiile victimelor sale – femei care fuseseră găsite în morminte de mică adâncime. Toate prezentau cicatrici de la arsuri și cauza morții fusese strangularea cu mâinile. Riley se cutremură amintindu-și acele mâini masive, puternice care o prinseseră și o încuiaseră în cușcă asemeni unui animal.
Nimeni nu știa exact câte femei omorâse. Ar mai putea fi încă multe cadavre de descoperit. Și până ce Marie și Riley nu fuseseră capturate și nu trăiseră să o povestească, nimeni nu știa cum îi plăcea să tortureze femeile în întuneric cu o torță cu propan. Și nimeni altcineva nu era dispus să creadă că Peterson era în continuare în viață.
Întreaga poveste o deprima cu adevărat. Riley era cunoscută pentru abilitatea ei de a pătrunde în mințile criminalilor – o abilitate care o speria uneori. Cu toate astea, nu reușise niciodată să pătrundă în mintea lui Peterson. Și începând de acum, simțea că îl înțelegea chiar mai puțin.
Nu îi dăduse niciodată impresia lui Riley că ar fi fost un psihopat organizat. Faptul că își lăsa victimele în morminte de adâncime mică sugera contrariul. Nu era un perfecționist. Chiar și așa, era suficient de meticulos încât să nu lase niciun indiciu în urmă. Omul era cu adevărat paradoxal.
Își aminti de ceva ce Marie îi spusese cu puțin timp înainte să se sinucidă…
“Poate că e ca o fantomă, Riley. Poate că asta s-a întâmplat când l-ai aruncat în aer. I-ai ucis trupul dar nu i-ai omorât sufletul diabolic.”
Nu era o fantomă și Riley o știa. Era sigură – mai sigură ca oricând – că era pe undeva, și că ea era următoarea lui țintă. Totuși, după părerea ei Peterson putea foarte bine să fie o fantomă. În afară de ea, nimeni altcineva nu credea măcar că există.
– Unde ești, nenorocitule? șopti ea cu voce tare.
Nu știa, și nu avea cum să afle. Era blocată total. Nu avea de ales decât să lase toată treaba baltă deocamdată. Închise dosarul și îl puse înapoi la locul lui în cartotecă.
Atunci îi sună telefonul din birou. Văzu că apelul venea pe o linie comună tuturor agenților speciali. Era linia pe care centrala SAC-ului o folosea pentru a înainta solicitările corespunzătoare agenților. Regula de aur era că agentul care răspundea primul unui asemenea apel primea cazul.
Riley aruncă o privire către celelalte birouri. Nimeni altcineva nu părea să fie prezent momentan. Ceilalți agenți fie luau o pauză fie erau plecați la treabă pentru alte cazuri. Riley răspunse.
– Agent special Riley Paige. Cu ce vă pot ajuta?
Vocea de la telefon părea tensionată.
– Agent Paige, aici Raymond Alford, Comisarul poliției din Reedsport, New York. Avem o problemă gravă aici. Ar fi posibil să trecem pe video chat? Cred că aș putea poate să explic mai bine. Și am niște imagini pe care ar trebui să le vedeți cu ochii dumneavoastră.
Asta îi stârni curiozitatea lui Riley.
– Desigur, spuse ea. Îi dădu lui Alford datele ei de contact. Câteva clipe mai târziu vorbea cu el față în față. Era un bărbat slab cu început de chelie care părea să fie înaintat în vârstă. La momentul respectiv, expresia lui era neliniștită și obosită.
– Am avut o crimă aici azi noapte, îi spuse Alford. Una urâtă rău. Dați-mi voie să vă arăt.
O fotografie apăru pe ecranul lui Riley. Înfățișa ceea ce părea a fi corpul unei femei atârnând de un lanț deasupra liniilor de tren. Corpul era înfășurat într-o mulțime de lanțuri, și părea să fie îmbrăcat ciudat.
– Ce poartă victima? întrebă Riley.
– O cămașă de forță, spuse Alford.
Riley tresări. Uitându-se mai atent la fotografie, văzu că era adevărat.
Apoi imaginea dispăru și Riley se trezi din nou față în față cu Alford.
– Domnule Comisar Alford, apreciez semnalul dumneavoastră de alarmă. Dar ce vă face să credeți că acesta este un caz pentru Serviciul de Analiză Comportamentală?
– Pentru că exact același lucru s-a întâmplat acum aproape cinci ani, spuse Alford.
O imagine apăru cu cadavrul unei alte femei. Și ea era înlănțuită de jur împrejur și legată într-o cămașă de forță.
– La vremea aceea fusese o femeie care lucra cu jumătate de normă la închisoare, Marla Blainey. Modus operandi a fost identic – numai că ea a fost aruncată pe malul râului, nu agățată.