Chipul lui Alford reapăru.
– De data aceasta este vorba despre Rosemary Pickens, o asistentă medicală localnică, spuse el. Nimeni nu-și poate imagina din ce motiv, pentru niciuna dintre femei. Erau amândouă simpatizate.
Alford se cocoșă istovit și clătină din cap.
– Agent Paige, oamenii mei și cu mine suntem cu adevărat depășiți aici. Această nouă crimă trebuie să fie opera unui ucigaș în serie sau a unui imitator. Problema este că niciuna din variante nu are sens. Nu avem astfel de incidente în Reedsport. Nu suntem decât un orășel turistic la marginea râului Hudson cu o populație de aproximativ șapte mii de locuitori. Uneori trebuie să intervenim în vreo bătaie sau să pescuim vreun turist din râu. Cam atât de rele sunt lucrurile de obicei aici.
Riley cumpăni. Părea să fie cu adevărat un caz pentru SAC. Chiar ar fi trebuit să îl transfere pe Alford direct lui Meredith.
Dar Riley aruncă o privire spre biroul lui Meredith și văzu că nu se întorsese încă. Va trebui să-l avertizeze despre acest caz mai târziu. Între timp, poate că putea să ajute puțin.
– Care au fost cauzele morții? întrebă ea.
– Gâtul tăiat, la amândouă.
Riley încercă să nu-și arate surprinderea. Sugrumarea și loviturile cu forță brută erau mult mai comune decât spintecarea.
Părea să fie un criminal deosebit de neobișnuit. Cu toate acestea, era genul de psihopat pe care Riley îl cunoștea bine. Era specializată în astfel de cazuri. Era păcat că nu avea să își poată pune în folosință priceperea de data aceasta. În urma traumei sale recente, nu avea să primească misiunea.
– Ați dat jos corpul? întrebă Riley.
– Nu încă, spuse Alford. E atârnată în continuare.
– Atunci nu o dați jos. Lăsați-o acolo deocamdată. Așteptați până ajung agenții noștri acolo.
Alford nu părea încântat.
– Agent Paige, va fi o sarcină dificilă. E chiar lângă liniile de tren și poate fi văzută de pe râu. Și orașul chiar nu are nevoie de o asemenea publicitate. E mare presiune pe mine să o dau jos.
– Lăsați-o acolo, spuse Riley. Știu că nu e ușor, dar e important. Nu va dura mult. Vă vom trimite agenți acolo în după-amiaza asta.
Alford încuviință din cap în tăcere.
– Mai aveți și alte poze cu ultima victimă? întrebă Riley. Vreun prim-plan?
– Sigur, vi le arăt imediat.
Riley se trezi uitându-se la o serie de fotografii detaliate ale cadavrului. Polițiștii locali făcuseră o treabă bună. Fotografiile arătau cât de strâns și elaborat erau înfășurate lanțurile în jurul cadavrului.
În cele din urmă apăru un prim-plan cu fața victimei.
Riley simți că inima îi sare în gât. Ochii victimei erau bulbucați și avea un lanț drept căluș în gură. Dar nu asta o șocă pe Riley.
Femeia semăna mult cu Marie. Era mai în vârstă și mai corpolentă, dar chiar și așa, Marie ar fi putut să arate așa dacă ar mai fi trăit vreo zece ani. Imaginea o izbi pe Riley ca o lovitură emoțională în stomac. Era ca și cum Marie striga după ea, cerându-i să-l prindă pe acest criminal.
Știa că trebuia să preia cazul.
Capitolul 4
Peterson rula cu mașina, nu prea repede, nu prea încet, simțindu-se bine să aibă în sfârșit fata înapoi în câmpul vizual. În sfârșit, o găsise. Iat-o, fiica lui Riley, singură, în drum spre liceu, neavând nici cea mai mică idee că o urmărea. Că avea să îi pună capăt vieții.
În timp ce o privea, fata se opri deodată în drum și se întoarse, ca și cum ar fi suspectat că era privită. Rămase pe loc, parcă indecisă. Câțiva studenți trecură pe lângă ea și se strecurară în clădire.
Avansă ușor mașina, așteptând să vadă ce va face mai departe.
Nu că fata ar fi contat prea mult pentru el. Mama ei era adevărata țintă a răzbunării sale. Mama ei îi stricase grav planurile, și trebuia să plătească. O făcuse deja, într-un fel – până la urmă, o împinsese pe Marie Sayles la suicid. Dar acum trebuia să-i ia fata care conta cel mai mult pentru ea.
Fata, spre încântarea lui, începu să schimbe direcția și să se depărteze de școală. Din câte se părea, decisese să nu se ducă la ore azi. Inima îi bătea puternic – voia să profite de ocazie. Dar nu putea. Nu încă. Trebuia să-și spună să fie răbdător. Mai erau alți oameni în apropiere.
Peterson înaintă și dădu roată unui cvartal, forțându-se să aibă răbdare. Își suprimă un zâmbet la bucuria care avea să vină. Cu ce avea de gând pentru fiica ei, Riley avea să sufere în feluri pe care nu le-ar fi crezut posibile. Deși era încă uscățivă și ciudată, fata semăna mult cu mama ei. Asta avea să facă lucrurile extra satisfăcătoare.
Cum se învârtea în jur, văzu că fata mergea iute de-a lungul străzii. Trase lângă bordură și o privi câteva minute, până ce-și dădu seama că o lua pe o stradă care ieșea din oraș. Dacă avea să meargă pe jos singură până acasă, atunci acesta ar putea fi momentul perfect să o înhațe.
Inima îi bătea tare, vrând să savureze perspectiva încântătoare. Peterson încercui un alt cvartal cu mașina.
Oamenii trebuiau să învețe să amâne anumite plăceri. Peterson știa să aștepte până la exact momentul potrivit. O recompensă amânată făcea totul mai plăcut. Învățase asta din ani de o delicioasă cruzime prelungită.
Sunt atât de multe lucruri de care să te bucuri, se gândi el mulțumit.
Când reveni și o văzu din nou, Peterson râse zgomotos. Făcea autostopul! Dumnezeu îi zâmbea de sus în această zi. Să-i ia viața era în mod clar menit să se întâmple.
Trase mașina lângă ea și îi oferi cel mai plăcut zâmbet al lui.
– Te duc undeva?
Fata îi zâmbi larg.
– Mersi. Ar fi super.
– Încotro te duci? întrebă el.
– Locuiesc puțin în afara orașului.
Fata îi comunică adresa.
El spuse:
– E chiar în drumul meu. Urcă.
Fata se așeză pe scaunul din față. Cu o satisfacție crescândă, observă că avea până și ochii verde-căprui ai mamei sale.
Peterson apăsă butoanele pentru a încuia ușile și geamurile. Peste huruitul încet al aerului condiționat, fata nici nu observă.
* * *
April simți un val plăcut de adrenalină în timp ce își punea centura de siguranță. Nu mai făcuse niciodată autostopul. Mama ei ar face o criză dacă ar afla.
Desigur, așa îi trebuia mamei, se gândi April. Fusese de-a dreptul nasol să o forțeze să stea la tata aseară – și asta doar din cauza unor idei nebune ale ei cum că Peterson ar fi fost în casa lor. Nu era adevărat, și April o știa. Cei doi agenți care o conduseseră acasă la tata așa spuseseră. Din ce își spuseseră unul altuia, părea că toată agenția era de părere că mama era puțin dusă cu pluta.
Bărbatul zise:
– Și ce te aduce în Fredericksburg?
April se întoarse și se uită la el. Avea o înfățișare plăcută, cu un maxilar mare, păr mițos și o barbă țepoasă. Zâmbea.
– Școala, spuse April.
– Un curs de vară? întrebă bărbatul.
– Mda, spuse April. În mod sigur nu avea să-i spună că se hotărâse să chiulească. Nu că ar fi arătat ca genul de tip care nu ar fi înțeles. Părea destul de cool. Poate chiar i-ar fi plăcut să o ajute să sfideze autoritatea parentală. Totuși, era mai bine să nu se riște.
Zâmbetul bărbatului deveni puțin malițios.
– Și ce zice mama ta despre autostop? întrebă el.
April se aprinse de rușine.
– O, e de acord cu asta, spuse ea.
Bărbatul chicoti. Nu era un sunet prea plăcut. Și ceva îi trecu prin minte lui April. Întrebase ce credea mama ei, nu ce cred părinții ei. Ce îl făcuse să o spună așa?
Traficul era relativ aglomerat atât de aproape de școală la această oră dimineața. Avea să dureze ceva să ajungă acasă. April speră ca bărbatul să nu facă prea multă conversație. Asta ar putea deveni de-a dreptul stânjenitor.
Dar după câteva străzi în tăcere, April se simți chiar mai incomodă. Bărbatul încetase să mai zâmbească și expresia lui i se părea mai degrabă ursuză. Observă că toate ușile erau încuiate. Apăsă pe furiș pe butonul de la geamul pasagerului. Nu se mișcă.
Mașina se opri în spatele unei coloane de mașini care așteptau ca semaforul să se schimbe. Bărbatul semnaliză la stânga. April fu cuprinsă de o explozie bruscă de anxietate.
– Ă… trebuie să mergem înainte aici, spuse ea.
Bărbatul nu spuse nimic. Oare pur și simplu nu o auzise? Cumva, nu-și putea face curaj să repete. În plus, poate plănuise să meargă pe un traseu diferit. Dar nu, nu-și putea da seama cum ar fi putut să o ducă acasă din acea direcție.
April se întrebă ce să facă. Să țipe după ajutor? Ar fi auzit-o cineva? Și dacă bărbatul nu auzise ce spusese? Dacă nu voia să facă niciun rău? Toată treaba ar fi fost îngrozitor de jenantă.
Atunci, văzu pe cineva cunoscut mergând agale pe trotuar, ghiozdanul atârnat de un umăr. Era Brian, oarecum iubitul ei în ultima vreme. Bătu puternic în geam.
Răsuflă ușurată când Brian se întoarse și o văzu.
– Vrei să mergi cu mașina? mimă ea către Brian.
Brian rânji și încuviință din cap.
– O, el e prietenul meu, spuse April. Putem să ne oprim să-l luăm și pe el, vă rog? Se duce la mine acasă oricum.
Era o minciună. April de fapt habar nu avea unde se ducea Brian. Bărbatul se încruntă și pufni. Nu era deloc încântat de asta. Avea să se oprească? Inima lui April bătea nebunește.
Brian vorbea la telefon în timp ce stătea pe trotuar și aștepta. Dar se uita direct la mașină și April era sigură că putea să-l vadă pe șofer destul de limpede. Era bucuroasă să aibă un potențial martor în cazul în care omul avea de gând ceva urât.
Bărbatul îl studie pe Brian și văzu bine că vorbea la telefon, și îl văzu uitându-se direct la el.
Fără să spună un cuvânt, bărbatul descuie ușile. April îi făcu semn lui Brian să se urce în spate, așa că deschise ușa și se urcă. Închise ușa chiar când semaforul trecea pe verde și coloana de mașini începu din nou să se miște.
– Mulțumesc pentru drum, domnule, spuse Brian vioi.
Bărbatul nu spuse absolut nimic. Se încrunta în continuare.
– Ne duce la mine acasă, Brian, spuse April.
– Grozav, răspunse Brian.
April se simțea în siguranță acum. Dacă bărbatul avea cu adevărat intenții rele, cu siguranță nu avea să-i înhațe pe amândoi. Îi va conduce în mod cert direct la mama acasă.
Gândindu-se mai departe, April reflectă dacă să îi povestească mamei despre bărbat și suspiciunile ei în ceea ce-l privea. Dar nu, asta ar fi însemnat să recunoască faptul că nu se dusese la școală și că făcuse autostopul. Mama ar fi pedepsit-o pentru totdeauna.
În plus, se gândi ea, șoferul nu putea fi Peterson.
Peterson era un criminal psihotic, nu un om obișnuit conducând o mașină.
Și Peterson, până la urmă, era mort.
Capitolul 5
Expresia încordată și severă a lui Brent Meredith îi spunea lui Riley că nu îi plăcea deloc cerința ei.
– Este un caz evident pentru mine, spuse ea. Am mai multă experiență decât oricine altcineva cu acest gen de criminal în serie pervers.
Tocmai îi descrisese apelul din Reedsport, Meredith având maxilarul fix tot timpul.
După o tăcere îndelungată, în cele din urmă Meredith oftă.
– Aprob, spuse el reticent.
Riley răsuflă ușurată.
– Mulțumesc, domnule, spuse ea.
– Nu-mi mulțumi, mormăi el. Fac asta împotriva rațiunii mele. Nu sunt de acord decât pentru că ai aptitudinile speciale pentru a rezolva acest caz. Experiența ta cu acest gen de criminal e unică. Îți voi atribui un partener.
Riley simți că-și pierde brusc curajul. Știa că momentan nu era o opțiune să lucreze cu Bill, dar se întreba dacă Meredith știa de ce exista o tensiune între acești parteneri de lungă durată. Se gândi că cel mai probabil Bill îi spusese pur și simplu lui Meredith că voia să rămână aproape de casă momentan.
– Dar domnule – , începu ea.
– Niciun dar, spuse Meredith. Și gata cu șmecheriile tale de lup singuratic. Nu e inteligent și este împotriva politicii. Ai fost aproape omorâtă mai mult de o singură dată. Regulile sunt reguli. Și încalc și-așa destule acum că nu te trimit în concediu după ultimele incidente.
– Da, domnule, spuse Riley încet.
Meredith își frecă bărbia, în mod evident luând în considerare toate variantele. Spuse:
– Agentul Vargas va merge cu tine.
– Lucy Vargas? întrebă Riley.
Meredith încuviință doar din cap. Lui Riley nu-i surâdea ideea.
– A fost în echipa care a venit la mine acasă azi noapte, spuse Riley. Pare foarte impresionantă și îmi place de ea – dar e începătoare. Sunt obișnuită să lucrez cu cineva mai experimentat.
Meredith zâmbi larg.
– Notele ei la academie au fost mult peste medie. Și, da, e tânără. E rar ca un student proaspăt ieșit din academie să fie acceptat în SAC. Dar ea chiar e atât de bună. E pregătită pentru o experiență pe teren.
Riley știa că nu are de ales.
Meredith continuă:
– Cât de repede poți fi gata de plecare?
Riley derulă în minte pregătirile necesare. Să vorbească cu fata ei era pe primul loc pe listă. Și ce altceva? Trusa ei de călătorie nu era în birou. Avea să fie nevoită să conducă până în Friedericksburg, să se oprească acasă, apoi să se asigure că April avea să stea la tatăl ei și apoi să se întoarcă în Quantico.
– Dați-mi trei ore, spuse ea.
– O să sun pentru un avion, spuse Meredith. O să-l anunț pe comisarul din Reedsport că avem o echipă pe drum. Să fii la aerodrom în exact trei ore. Dacă întârzii, ai încurcat-o.
Riley se ridică agitată de pe scaun.
– Am înțeles, domnule, spuse ea. Aproape îi mulțumi din nou, dar își aminti în grabă ordinul lui contrar. Părăsi biroul fără să mai rostească niciun cuvânt.
* * *
Riley ajunse acasă într-o jumătate de oră, parcă afară și se îndreptă țintă spre ușa de la intrare. Trebuia să-și ia trusa de călătorie, o valiză mică pe care o ținea în permanență echipată cu cosmeticale, un halat și un schimb de haine. Trebuia să le recupereze extrem de rapid și apoi să se ducă în oraș, unde urma să explice situația lui April și lui Ryan. Nu era deloc încântată de acea parte, dar trebuia să fie sigură că April era în siguranță.
Când învârti cheia în ușa de la intrare, observă că era deja descuiată. Știa că încuiase când plecase. O făcea mereu, fără greș. Toate simțurile lui Riley intrară în alertă. Își scoase arma și păși înăuntru.
Cum mergea discret prin casă, uitându-se după fiecare colț și în fiecare ungher, deveni conștientă de prezența unui zgomot prelung, continuu. Părea să vină din exterior, din spatele casei. Era muzică – muzică foarte tare.
Ce dracu’?
Încă atentă după vreun intrus, intră în bucătărie. Ușa din spate era pe jumătate deschisă și o melodie pop răsuna afară. Mirosi o aromă cunoscută.
– O, Dumnezeule, nu asta iar, își spuse ei însăși.
Își puse arma înapoi în toc și ieși afară. Bineînțeles, April era acolo, așezată la masa de picnic cu un băiat slăbănog aproape de vârsta ei. Muzica venea de la două boxe mici așezate pe masa de picnic.
Văzându-și mama, ochii lui April se bulbucară panicați. Întinse mâna pe sub masă ca să stingă joint-ul din mână, în mod evident sperând să-l facă să dispară.
– Nu te obosi să-l ascunzi, spuse Riley, gonind spre masă. Știu ce faci.
Abia se putea face auzită peste muzică. Se aplecă spre player și îl opri.
– Mamă, nu e ceea ce pare, spuse April.
– Este exact ceea ce pare, spuse Riley. Dă-mi restul.
Dându-și ochii peste cap, April îi înmână o pungă de plastic cu o cantitate mică de marijuana în ea.
– Credeam că lucrezi, spuse April, ca și cum asta ar fi explicat totul.
Riley nu știa dacă să se simtă mai mult furioasă sau dezamăgită. O mai prinsese doar o dată pe April fumând iarbă. Dar lucrurile se amelioraseră între ele și crezuse că acele zile rămăseseră în urma lor.
Riley se holba la băiat.
– Mama, el e Brian, spuse April. E un prieten de la școală.
Cu o grimasă absentă și ochi reci, băiatul se întinse să dea mâna cu Riley.
– Încântat să vă cunosc, doamna Paige, zise el.
Riley își ținu mâinile de-a lungul corpului.