– Ce cauți de fapt aici? o întrebă Riley pe April.
– Aici locuiesc, spuse April, ridicând din umeri.
– Știi ce vreau să spun. Trebuia să fii acasă la tatăl tău.
April nu răspunse. Riley se uită la ceas. Timpul se scurgea. Trebuia să rezolve rapid această situație.
– Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Riley.
April începea să pară cumva rușinată. Chiar nu era pregătită pentru această situație.
– Am mers pe jos la școală de la tata de-acasă de dimineață, spuse ea. M-am intersectat cu Brian în fața școlii. Am decis să chiulim azi. E în regulă dacă lipsesc din când în când. Am oricum note bune. Examenul final e abia vineri.
Brian lăsă să-i scape un râs nervos, fără sens.
– Mda, April chiar se descurcă grozav la cursul ăsta, doamna Paige, spuse el. E foarte tare.
– Cum ați ajuns aici? întrebă Riley.
April se uită într-o parte. Riley ghici cu ușurință de ce fiica ei era reticentă să-i spună adevărul.
– O, Dumnezeule, copiilor! Ați făcut autostopul, nu-i așa? spuse Riley.
– Șoferul era un tip cu adevărat de treabă, foarte liniștit, spuse April. Brian a fost cu mine tot timpul. Am fost în siguranță.
Riley se chinui să-și țină nervii și vocea sub control.
– De unde știi că erați în siguranță? April, nu trebuie niciodată să accepți să fii dusă cu mașină de un străin. Și de ce ai veni aici după sperietura pe care am avut-o azi noapte? Asta a fost incredibil de prostesc. Îți imaginezi dacă Peterson mai era încă în preajmă?
April zâmbi ca și cum ar fi știut mai bine.
– Haide, mamă. Îți faci prea multe griji. Așa au zis ceilalți agenți. I-am auzit pe doi dintre ei vorbind despre asta – tipii care m-au dus acasă la tata aseară. Au spus că Peterson e categoric mort și tu pur și simplu nu poți accepta asta. Au spus că oricine a lăsat pietricelele alea a făcut-o probabil ca o farsă.
Riley fierbea. Își dorea să-și poată pune mâinile pe acei agenți. Aveau mult tupeu să o contrazică pe Riley în raza auditivă a fiicei sale. Se gândi să-i ceară lui April numele lor, dar decise să o lase baltă.
– Ascultă-mă April, spuse Riley. Trebuie să plec din oraș pentru câteva zile într-o misiune. Trebuie să plec imediat. Te duc acasă la tatăl tău. Am nevoie să stai acolo.
– De ce nu pot să vin cu tine? întrebă April.
Riley se întrebă cum naiba adolescenții puteau fi atât de tâmpiți în legătură cu anumite lucruri.
– Pentru că trebuie să termini cursul ăsta, spuse ea. Trebuie să-l treci sau o să rămâi în urmă cu școala. Engleza e obligatorie și ai dat-o-n bară degeaba. Și în plus, lucrez. Nu e întotdeauna prudent să fii în preajmă când lucrez. Ar fi trebuit să știi asta până acum.
April nu spuse nimic.
– Hai înăuntru, spuse Riley. Nu mai avem decât câteva minute. Trebuie să mai strâng câteva lucruri, și la fel și tu. Apoi te duc acasă la tatăl tău.
Întorcându-se spre Brian, Riley adăugă:
– Și pe tine te duc acasă.
– Pot să fac autostopul, spuse Brian.
Riley îl săgetă pur și simplu cu privirea.
– Bine, spuse Brian, părând oarecum intimidat. El și April se ridicară de la masă și o urmară pe Riley în casă.
– Luați-o înainte și duceți-vă în mașină, amândoi, spuse ea. Copiii părăsiră ascultători casa.
Trase noul zăvor pe care îl adăugase pe ușa din spate și merse din cameră în cameră asigurându-se că toate ferestrele erau încuiate.
În dormitorul ei, își luă geanta de voiaj și se asigură că tot necesarul era în continuare înăuntru. La plecare aruncă o privire neliniștită pe pat ca și cum pietricelele s-ar fi întors. Preț de o clipă, se întrebă de ce pleca într-un alt stat în loc să rămână aici și să încerce să-l găsească pe criminalul care le pusese acolo ca să o tachineze.
În plus, manevra aceasta a lui April o speriase. Putea să aibă încredere în fiica ei să aibă grijă de ea în Fredericksburg? Așa crezuse înainte, dar acum avea dubii.
Totuși, nu avea ce să facă pentru a schimba lucrurile. Se angajase în noul caz și trebuia să plece. Cum mergea spre mașină, aruncă o privire în pădurea deasă și întunecată, uitându-se după orice urmă de Peterson.
Dar nu era nimeni.
Capitolul 6
Riley aruncă o privire la ceasul din bord în timp ce îi conducea pe copii într-o parte înstărită a Fredericksburg-ului și se cutremură văzând cât de puțin timp mai avea. Cuvintele lui Meredith îi reveniră fulgerător în minte.
Dacă întârzii, ai încurcat-o.
Poate – doar poate – avea să ajungă la aerodrom la timp. Nu plănuise decât să treacă pe acasă și să ia o geantă, iar acum lucrurile deveneau mult mai complicate. Se întrebă dacă ar trebui să-l sune pe Meredith ș să-l avertizeze că niște probleme de familie ar putea să o rețină. Nu, decise ea; șeful ei fusese deja destul de reticent. Nu se aștepta să îi acorde circumstanțe atenuante.
Din fericire, adresa lui Brian era pe drumul spre casa lui Ryan. Când Riley trase în fața unei grădini imense și opri mașina, spuse:
– Ar trebui să intru și să le spun părinților tăi ce s-a întâmplat.
– Nu sunt acasă, spuse Brian ridicând din umeri. Tata e plecat de tot și mama nu prea dă p-aici.
Ieși din mașină, se întoarse și spuse:
– Mulțumesc pentru că m-ați condus. În timp ce băiatul se îndrepta spre casă, Riley se întrebă ce fel de părinți își lasă copilul așa de unul singur. Nu știau în ce fel de necazuri poate intra un adolescent?
Dar poate că mama lui nu prea are de ales în privința asta, se gândi cu amărăciune Riley. Cine sunt eu să judec?
Imediat ce Brian intră în casă, Riley plecă. April nu spusese nimic tot drumul, și nu părea să fie dispusă să vorbească acum. Riley nu-și putea da seama dacă acea tăcere era bosumflare sau rușine. Își dădu seama că aparent erau multe lucruri pe care nu le știa despre propria ei fiică.
Riley era supărată și pe ea și pe April. Numai ieri păreau să se înțeleagă mai bine. Crezuse că April începea să înțeleagă presiunea de pe un agent FBI. Dar apoi Riley insistase ca April să meargă la tatăl ei acasă noaptea trecută, iar azi April se răzvrătea pentru că fusese obligată să facă asta.
Riley își reaminti că ar fi trebuit să fie mult mai înțelegătoare. Întotdeauna fusese un pic rebelă ea însăși. Și Riley știa ce însemna să pierzi o mamă și să ai un tată distant. Era de așteptat ca April să se teamă că același lucru i se va întâmpla și ei.
E îngrozită pentru siguranța mea, realiză Riley. În ultimele luni, April își văzuse mama îndurând atât răni fizice cât și emoționale. După sperietura cu intrusul de seara trecută, April era cu siguranță foarte îngrijorată. Riley își reaminti că trebuia să dea mai multă atenție la ceea ce ar putea simți fiica ei. Oricine de orice vârstă ar putea avea dificultăți în a face față complicațiilor din viața lui Riley.
Riley trase în fața casei pe care o împărțise cândva cu Ryan. Era o casă mare și frumoasă cu un cerdac la ușa laterală, sau porte-cochère[1] cum o numea Ryan. Acum, Riley alegea să parcheze pe stradă în loc să intre pe alee până sub adăpost.
Nu se simțise niciodată acasă aici. Cumva, traiul într-un cartier de suburbie respectabil nu i se potrivise niciodată. Căsătoria ei, casa, cartierul, toate reprezentaseră atât de multe așteptări la care nu fusese niciodată capabilă să se ridice.
De-a lungul anilor, Riley realizase că se pricepea mai bine la munca ei decât s-ar fi priceput vreodată la o viață normală. În cele din urmă părăsise căsătoria, casa și cartierul, și asta o făcu cu atât mai determinată să se ridice la nivelul așteptărilor de a fi mama unei fiice adolescente.
În timp ce April începu să deschidă ușa de la mașină, Riley spuse:
– Stai.
April se întoarse și se uită la ea expectativ.
Fără să se oprească măcar să se gândească, Riley spuse:
– M-am prins. Am înțeles.
April o privi fix cu o expresie șocată. Pentru o clipă, păru gata să plângă. Riley se simți aproape la fel de surprinsă ca fiica ei. Nu prea știa ce-i venise. Știa doar că acum nu era momentul pentru lecții de morală, chiar dacă ar fi avut timp să emită una, ceea ce nu avea. De asemenea, simți instinctiv că spusese exact ce trebuia.
Riley și April ieșiră din mașină și merseră împreună spre casă. Nu știa dacă să spere ca Ryan să fie acasă sau nu. Nu voia să se certe cu el și se hotărâse deja să nu-i povestească despre incidentul cu marijuana. Știa că ar fi trebuit, dar pur și simplu nu avea timp să facă față reacțiilor sale. Totuși, trebuia să-i explice că avea să fie plecată pentru câteva zile.
Gabriela, femeia guatemaleză robustă, de vârstă mijlocie, care lucrase ca menajera familiei timp de ani de zile, le întâmpină pe Riley și pe April la ușă. Ochii Gabrielei erau bulbucați de griji.
– Hija[2], unde ai fost? întrebă ea cu accentul ei pronunțat.
– Îmi pare rău, Gabriela, spuse April sfioasă.
Gabriela se uită mai bine la chipul lui April. Riley văzu după expresia feței sale că depistase faptul că April fumase iarbă.
– Tonta! spuse Gabriela aspru.
– Lo siento mucho, spuse April, părând să regrete sincer.
– Vente conmigo, spuse Gabriela. Luând-o pe April înăuntru, Gabriela se întoarse și îi aruncă lui Riley o privire amară, dezaprobatoare.
Riley se făcu mică sub acea privire. Gabriela era unul din puținii oameni pe lume care o intimidau cu adevărat. Femeia se purta minunat cu April, și în acel moment părea să facă o treabă mai bună în educarea ei decât Riley.
Riley strigă după Gabriela:
– Ryan e aici?
Îndepărtându-se, Gabriela răspunse:
– Sí. Apoi strigă în casă: Señor Paige, fata dumneavoastră s-a întors.
Ryan apăru în hol, îmbrăcat și aranjat de plecare. Păru surprins să o vadă pe Riley.
– Ce cauți aici? întrebă el. Unde a fost April?
– A fost la mine acasă.
– Ce? După tot ce s-a întâmplat azi noapte, ai luat-o acasă?
Maxilarul lui Riley se încleștă de exasperare.
– Nu am luat-o nicăieri, spuse ea. Întreab-o dacă vrei să știi cum a ajuns acolo. Nu am ce face dacă nu vrea să stea cu tine. Tu ești singurul care poate repara asta.
– Asta e numai vina ta, Riley. Ai lăsat-o să iasă total de sub control.
Pentru o fracțiune de secundă, Riley deveni furioasă. Dar furia ei se transformă într-un sentiment copleșitor că ar putea avea dreptate. Nu era corect, dar chiar știa cum să o împingă în direcția aceea.
Riley inspiră lung și adânc și spuse:
– Uite ce, plec din oraș pentru câteva zile. Am un caz în nordul statului New York. April trebuie să stea aici și trebuie să stea locului. Te rog explică-i situația Gabrielei.
– Explică-i tu situația Gabrielei, sări Ryan. Trebuie să mă întâlnesc cu un client. Chiar acum.
– Și eu am un avion de luat. Chiar acum.
Rămaseră o clipă privindu-se fix unul pe celălalt. Cearta lor ajunsese într-un impas. Uitându-se în ochii lui, Riley își reaminti că îl iubise cândva. Și el păruse să o iubească tot atât de mult. Asta fusese pe vremea când amândoi erau tineri și săraci, înainte ca el să devină un avocat de succes și ea un agent FBI.
Nu putu să nu observe că era în continuare un bărbat foarte arătos. Făcea eforturi mari ca să arate așa și petrecea multe ore în sala de sport. Riley știa prea bine și că avusese multe femei în viața lui. Asta făcea parte din problemă – se bucura de libertatea lui de burlac prea mult ca să se îngrijească de educarea fiicei lor.
Nu că eu aș fi mai brează, se gândi ea.
Atunci Ryan spuse:
– Mereu e vorba de jobul tău.
Riley își înăbuși furia. Dezbătuseră de atâtea ori subiectul. Munca ei era cumva și prea periculoasă și foarte nesemnificativă. Munca lui era tot ce conta, pentru că el câștiga mult mai mulți bani și pentru că el pretindea să schimbe cu adevărat ceva pe lume. De parcă rezolvarea de procese pentru clienți bogați însemna mai mult decât războiul fără sfârșit al lui Riley împotriva răului.
Dar acum nu se putea lăsa târâtă din nou în această veche dispută. Niciunul dintre ei nu câștiga oricum niciodată.
– Vorbim când mă întorc, spuse ea.
Se întoarse și se îndepărtă de casă. Îl auzi pe Ryan închizând ușa în spatele ei.
Riley se urcă în mașină și plecă. Mai avea mai puțin de o oră ca să ajungă înapoi în Quantico. I se învârtea capul. Atât de multe se întâmplaseră atât de repede. Doar cu puțin timp înainte decisese să preia un caz nou. Acum se întreba dacă era un lucru bun. Nu numai că April avea dificultăți în a face față acestor lucruri, dar era sigură că Peterson se întorsese în viața ei.
Dar într-un fel, avea sens. Atât timp cât April stătea cu tatăl ei, era în afara pericolului de a pica în ghearele lui Peterson. Și Peterson nu avea să răpească alte victime în absența lui Riley. Pe cât de nedumerită era despre el, Riley știa un lucru sigur. Doar ea era ținta lui pentru răzbunare. Ea și nimeni altcineva, era destinată a fi următoarea lui victimă. Și avea să-i facă bine să fie departe de el pentru o vreme.
Își reaminti și de o lecție dură pe care o învățase în timpul ultimului ei caz – să nu se lupte cu tot răul din lume în același timp. Se rezuma la un simplu motto: Câte un monstru pe rând.
Și acum era pe urmele unei brute excepțional de violente. Un bărbat despre care știa că va lovi din nou în curând.
Capitolul 7
Bărbatul începu să întindă bucăți de lanț pe masa lungă de lucru din subsolul său. Era întuneric afară, dar toate acele zale de oțel inoxidabil erau lucioase și strălucitoare sub sclipirea unui singur bec.
Întinse unul din lanțuri pe toată lungimea lui. Zgomotul metalic îi stârni amintiri teribile de când fusese încătușat, închis în cușcă și torturat cu lanțuri ca acestea. Dar era așa cum își tot spunea în sinea lui: Trebuie să îmi înfrunt fricile.
Și pentru a face asta trebuia să-și dovedească autoritatea asupra lanțurilor însăși. Prea des în trecut lanțurile deținuseră controlul asupra lui.
Era păcat că cineva trebuia sufere din cauza asta. Timp de cinci ani crezuse că trecuse peste toată treaba asta. Îl ajutase foarte mult când biserica îl angajase ca paznic de noapte. Îi plăcuse slujba aceea, mândru de autoritatea care venea cu ea. Îi plăcuse să se simtă puternic și util.
Dar luna trecută, îi luaseră această slujbă. Aveau nevoie de cineva cu aptitudini de securitate, spuseseră, și calificări mai bune – cineva mai mare și mai puternic. Îi promiseseră să-l păstreze pentru lucrul în grădină. Ar fi câștigat în continuare suficienți bani pentru a plăti chiria la această căsuță mică.
Chiar și așa, pierderea acelui job, pierderea autorității pe care i-o dădea, îl tulburase, îl făcuse să se simtă neputincios. Acel imbold scăpă din nou de sub control – acea disperare să nu fie neputincios, acea nevoie frenetică să-și impună controlul asupra lanțurilor pentru ca ele să nu-l prindă din nou. Mai încercase să fugă de imbold, ca și cum ar fi putut să-și lase întunecimea interioară chiar acolo în subsol. Data trecută, condusese tocmai până în Reedsport, sperând să scape de el. Dar nu putu.
Nu știa de ce nu putea. Era un om bun, cu o inimă bună și îi plăcea să facă favoruri. Dar mai devreme sau mai târziu, bunătatea lui se întorcea întotdeauna împotriva sa. Când o ajutase pe acea femeie, infirmiera aceea, să-și care cumpărăturile până la mașină în Reedsport, îi zâmbise și spuse, “Ce băiat bun!”
Tresări la amintirea acelui zâmbet și a acelor cuvinte.
“Ce băiat bun!”
Mama lui zâmbise și spusese astfel de lucruri, chiar și când ținea lanțul de pe piciorul lui prea scurt ca să poată ajunge la ceva de mâncare sau chiar să vadă afară. Și măicuțele, și ele zâmbiseră și spuseseră astfel de lucruri când se uitau la el prin mica deschizătură pătrată din ușa micii lui închisori.
“Ce băiat bun!”
Nu toată lumea fusese nemiloasă, știa asta. Majoritatea oamenilor chiar îi voiau binele, mai ales în acest orășel în care se stabilise de multă vreme. Îl și plăceau. Dar de ce părea toată lumea să-l privească ca pe un copil – și un copil handicapat pe deasupra? Avea douăzeci și șapte de ani și știa că era excepțional de isteț. Avea mintea plină de gânduri geniale și rar întâlnise o problemă pe care să nu o poată rezolva.