– Comisarul Budd ar dori să vorbească cu dumneavoastră.
Era destul de surprinsă. Spera să vorbească mai degrabă cu cineva precum Comisarul Adjunct Greene. Chiar dacă a fost mai încăpățânat la telefon, știa că poate fi mai ușor de convins față în față. Comisarul Randall Budd, în schimb, era genul de om cu care nu puteai glumi. Îl întâlnise o singură dată, cu câțiva ani în urmă. Abia își aducea aminte cu ce ocazie, dar își amintea că Budd părea a fi o persoană cu un caracter puternic și strict profesional.
Cu toate acestea, Kate nu voia să pară deloc intimidată sau îngrijorată. Așa că se ridicase și îl urmase pe ofițer, afară din zona de așteptare și înapoi prin biroul mare. Trecuseră pe lângă mai multe birouri, unde observase și mai multe priviri incerte, înainte ca ofițerul să o conducă pe un hol. În centrul holului, ajunseseră la biroul lui Randall Budd. Ușa era deschisă, ca și cum o aștepta deja de ceva timp.
Ofițerul nu a avut nimic de spus; de îndată ce a condus-o la ușa lui Budd, s-a întors pe călcâie și a plecat. Kate se uită în birou și îl văzuse pe Comisarul Budd făcându-i cu mâna să intre.
– Intrați, spuse el. Nu voi minți. Nu sunt mulțumit de dumneavoastră, dar nu mușc. Puteți, vă rog, să închideți ușa după dumneavoastră?
Kate intră și făcu ce i s-a cerut. A luat, mai apoi, unul din cele trei scaune care se aflau pe partea opusă a biroului lui Budd. Pe birou se aflau mai multe lucruri persoanele, decât lucruri legate de muncă: poze cu familia sa, o minge de baseball cu autograf, o cană de cafea personalizată și un fel cartuș cu valoare sentimentală așezat pe o placă.
– Lasă-mă să încep prin a spune că sunt foarte conștient de istoricul dumneavoastră, spuse Budd. Mai mult de o sută de arestări în toată cariera. Șefă de promoție la academie. Locul întâi și doi în opt turnee consecutive de kickboxing, pe lângă antrenamentul standard al Biroului, unde ați fost, de asemenea, grozavă. Numele dumneavoastră a devenit cunoscut atunci când ați fost responsabilă de cazuri și majoritatea oamenilor din Poliția Statală din Virginia vă respectă extrem de mult.
– Dar? spuse Kate. Nu a spus asta într-o încercare de a fi amuzantă. Voia, pur și simplu, să demonstreze că este capabilă să accepte o mustrare…deși, ca să fie sinceră, nu considera că o merită.
– Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu aveți niciun drept să atacați oameni doar pentru că dumneavoastră credeți că ar putea fi implicați în moartea fiicei prietenei dumneavoastră.
– Nu l-am vizitat cu intenția de a-l ataca, spuse Kate. L-am vizitat pentru a-i pune câteva întrebări. Eu pur și simplu m-am apărat atunci când el a devenit violent.
– Acesta le-a spus oamenilor mei că l-ați aruncat pe scările verandei și că l-ați lovit cu capul de podeaua verandei.
– Nu pot fi acuzată de faptul că sunt mai puternică decât el, nu-i așa? întrebase ea.
Budd se uită atent la ea, analizând-o.
– Nu îmi pot da seama dacă încercați să fiți amuzantă, tratând această situație într-un mod superficial, sau dacă aceasta este atitudinea dumneavoastră obișnuită.
– Domnule Comisar, înțeleg poziția dumneavoastră și cum faptul că o femeie de cincizeci și cinci de ani, pensionată, care a bătut pe cineva pe care oamenii tăi l-au interogat scurt, iar mai apoi eliberat, v-ar putea da bătăi de cap. Dar vă rog să înțelegeți…L-am vizitat pe Brian Neilbolt doar pentru că prietena mea m-a rugat. Și sincer, când am aflat mai multe lucruri despre el, am crezut că nu ar fi o idee tocmai rea să fac asta.
– Așadar, ați presupus că oamenii mei nu și-au făcut treaba așa cum ar fi trebuit? întrebă Budd.
– Nu am spus nimic de genul acesta.
Budd și-a dat ochii peste cap și oftă.
– Uitați, nu vreau să mă cert pe această temă. Sincer, tot ce mi-aș dori ar fi ca dumneavoastră să părăsiți biroul meu în următoarele câteva minute și, odată ce am terminat de discutat despre această chestiune, să încheiem subiectul. Dar trebuie să înțelegeți că ați întrecut măsura și dacă aceste fapte se vor repeta, voi fi nevoie să vă arestez.
Kate ar fi vrut să spună multe lucruri înapoi. Dar și-a dat seama că dacă Budd era dispus să renunțe la toate argumentele, putea și ea să facă același lucru. Era conștientă de faptul că acesta avea destulă autoritate astfel încât să-i îi creeze probleme, dacă voia, așa că s-a hotărât să fie pe cât se poate de civilizată.
– Înțeleg, răspunse ea.
Pentru o clipă, Budd părea să se gândească la ceva, înainte de a-și împreuna mâinile pe birou, ca și cum ar încerca să atragă atenția asupra lui.
– Și pentru informația dumneavoastră, suntem siguri că Brian Neilbolt nu a ucis-o pe Julie Hicks. Acesta apare pe camerele de supraveghere ale unui bar în noaptea în care aceasta a fost ucisă. A intrat în bar în jurul orei zece și nu a plecat decât după miezul nopții. Mai apoi, avem un schimb de mesaje amoroase, între el și o altă persoană, care a continuat între ora unu și trei dimineața. Este curat. Nu este el tipul pe care îl căutăm.
– Avea bagajele făcute, spuse Kate. Ca și cum ar fi încercat să părăsească orașul în grabă.
– În schimbul de mesaje, el și persoana cu care are o aventură amoroasă, discutau despre o vizită în Atlantic City. Ar fi trebuit să plece în după-amiaza aceasta.
– Înțeleg, spuse Kate dând din cap. Nu se simți jenată, dar începuse să regrete că a acționat atât de agresiv pe veranda lui Neilbolt.
– Mai este încă ceva, spuse Budd. Și din nou, trebuie să vedeți lucrurile din perspectiva mea în această privință. Am fost nevoit să îi contactez foștii dumneavoastră superiori de la FBI. Acesta este protocolul. Cu siguranță știți asta.
Știa asta, dar sincer, nu se gândise la acest aspect. O iritare ușoară, dar care o măcina pe dinăuntru, îi apăruse în stomac.
– Știu, spuse ea.
– Am vorbit cu Directorul Adjunct Duran. Acesta nu a fost încântat de cele auzite și dorește să vorbească cu dumneavoastră.
Kate își dădu ochii peste cap și încuviință.
– În regulă. O să-l sun și o să-i spun că dumneavoastră m-ați îndrumat să fac asta.
– Nu, nu înțelegeți, spuse Budd. Vor să vă vadă. În DC.
La auzul acestor vorbe, iritarea pe care o simțea s-a transformat rapid în ceva ce nu mai simțise de mult timp: o îngrijorare reală.
Capitolul șase
În urma întâlnirii cu Comisarul Budd, Kate dăduse telefoanele necesare, cu scopul de a-și informa foștii superiori că a primit solicitarea lor de a le face o vizită. La telefon, nu i s-a oferit nicio informație și nici nu a vorbit cu cineva cu putere de decizie. Ca urmare, două secretare ghinioniste au primit câteva mesaje destul de nepoliticoase – un exercițiu care a ajutat-o să scape puțin de stres.
În dimineața următoare, la ora opt, a plecat din Richmond. Într-un mod straniu, era mai mult entuziasmată, decât emoționată. Se simțea ca o absolventă, care a fost plecată o perioadă de timp și acum mergea să își reviziteze campusul. În ultimul an, i-a lipsit Biroul extrem de mult și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă în acel mediu…chiar dacă urma să fie mustrată.
Își distrase atenția ascultând un podcast – sugestie făcută de fiica ei. Nu trecuseră mai mult de cinci minute de când Kate începuse să asculte podcast-ul, când a început să reflecte la ultimii ani din viața ei și să nu mai audă vocile comentatorilor. De obicei, nu era o persoană sentimentală, dar dintr-un motiv pe care nu l-a înțeles niciodată, avea tendința de a deveni nostalgică și gânditoare ori de câte ori pornea la drum.
Așadar, în loc să se concentreze asupra podcast-ului, s-a gândit la fiica ei – fiica ei însărcinată, care urma să nască în aproximativ cinci săptămâni. Copilul urma să fie o fetiță, care se va numi Michelle. Tatăl copilului era un bărbat destul de bun, dar, după părerea lui Kate, nu suficient de bun pentru Melissa Wise. Melissa, sau Lissa, cum Kate obișnuia să îi spună încă de când aceasta a început să se târască în patru labe, locuia în Chesterfield, o zonă aflată, de fapt, în Richmond, dar considerată diferită de cei care locuiau acolo. Kate nu-i spusese Melissei niciodată asta, dar acesta era motivul pentru care s-a mutat înapoi în Richmond. Nu era doar din cauza atașamentului său față de oraș, ci pentru că acolo era familia ei – locul unde avea să locuiască prima ei nepoată.
“O nepoată”, se gândea adesea Kate. “Când a crescut Melissa atât de mare? De fapt, când naiba am îmbătrânit eu atât de mult?”
Și de obicei, când se gândea la Melissa și la nenăscuta Michelle, își îndrepta gândurile spre soțul ei decedat. A fost ucis în urmă cu șase ani, împușcat în ceafă în timp ce plimba câinele noaptea. Portofelul și telefonul îi fuseseră luate și ea a fost chemată să identifice corpul în mai puțin de două ore după ce acesta plecase de acasă cu câinele.
Rana era încă proaspătă, dar, în cea mai mare parte a timpului, o ascundea bine. A părăsit Biroul cu opt luni înainte de vârsta oficială de pensionare. Dar după ce a împrăștiat cenușa lui Michael pe un vechi teren de baseball, aflat în apropierea casei lui din Falls Church, ea nu a mai fost capabilă să își dedice tot timpul, atenția și să se concentreze asupra muncii sale.
Poate că de aceea a fost atât de deprimată în ultimul an cu privire la faptul că și-a părăsit locul de muncă. A plecat cu luni de zile înainte de a fi nevoită să o facă, din punct de vedere legal. Ce i-ar fi putut oferi acele luni? Ce altceva ar fi putut să facă cu cariera ei?
Întotdeauna s-a întrebat aceste lucruri, dar nu a regretat niciodată. Michael merita toată atenția ei, cel puțin pentru câteva luni. De fapt, merita mult mai mult decât atât, dar știa că, chiar și în viața de apoi, nu ar fi putut să se aștepte să-și părăsească munca pentru prea mult timp. Ar fi știut că ea trebuie să depună mult efort pentru a jeli așa cum se cuvine – și acele fort însemna să lucreze literalmente la Birou atâta timp cât era capabilă, din punct de vedere emoțional, după moartea sa.
Era ușurată să descopere că, pe măsură ce se apropia de DC, nu se simțea ca și cum îl trăda pe Michael. Din punctul ei de vedere, moartea nu era sfârșitul; nu știa dacă asta înseamnă că Raiul este real sau dacă reîncarnarea este posibilă, dar nu avea nicio problemă cu faptul că nu știa. Ceea ce știa era că, indiferent unde se afla Michael, ar fi fericit să vadă că se îndrepta înapoi spre DC – chiar dacă urma să fie sever mustrată.
Dimpotrivă, mai mult ca sigur se amuza pe seama ei.
Acest lucru a făcut-o pe Kate să zâmbească. A oprit podcast-ul și s-a concentrat pe drum, pe propriile gânduri și cum, chiar dacă o dădea în bară, viața părea să aibă întotdeauna o natură ciclică.
* * *
Ea nu simți niciun val emoții atunci când a intrat pe ușile din față și în holul mare al sediului FBI. Dimpotrivă, era foarte conștientă de faptul că se simțea că și cum nu mai aparținea acestui loc – asemenea unei femei care își revizita vechiul liceu pentru a descoperi că acum holurile o fac să fie mai degrabă tristă, decât nostalgică.
Sentimentul de familiaritate a ajutat, totuși. În ciuda senzației de strămutare, în același timp, se simțea ca și cum nu a fost plecată o perioadă chiar așa de lungă. Merse de-a lungul holului, trecuse prin procesul de verificare, și se îndreptă spre ascensoare ca și cum a lipsit doar o săptămână. Chiar și spațiul închis al ascensorului era reconfortant, în timp ce o conducea spre biroul Directorului Adjunct Duran.
Când ieși din ascensor și intră în zona de așteptare a lui Duran, observă că în spatele biroului se afla aceeași secretară ca și în urmă cu un an. Deși nu s-au tutuit niciodată, secretara se ridică de la birou și se grăbi să o îmbrățișeze.
– Kate! Îmi pare atât de bine să vă văd!
Din fericire, și-a amintit numele secretarei exact la fix.
– Și mie, Dana, spuse Kate.
– Nu credeam că veți face față pensionării, glumi Dana.
– Mda, e foarte plictisitor.
– Ei bine, puteți intra, spuse Dana. Sunteți așteptată.
Kate bătu la ușa închisă a biroului. Și-a dat seama că până și răspunsul, oarecum morocănos, pe care l-a primit din cealaltă parte a ușii o făcea să se simtă în largul ei.
– E deschis, se auzi vocea Directorului Adjunct Vince Duran.
Kate deschise ușa și păși înăuntru. Era pe deplin pregătită pentru întâlnirea cu Duran. În schimb, nu se așteptase să vadă fața vechiului ei partener. Logan Nash îi zâmbi de îndată, ridicându-se de pe unul din scaunele aflate în fața biroului lui Duran.
Preț de un moment, Duran a stat deoparte pentru a le permite celor doi să își vorbească. Kate și Logan Nash s-au îmbrățișat prietenos. Lucrase cu Logan în ultimii opt ani de carieră. Deși era cu zece ani mai tânăr decât ea, își construia deja o carieră strălucită atunci când ea a plecat.
– Îmi pare bine să te văd, Kate, îi spuse ușor în ureche, în timp ce se îmbrățișau.
– Și mie, spuse ea. Inima i se mări și, își dădu seama încet că, indiferent de modul în care încerca să o ascundă, i-a lipsit extrem de mult această latură a vieții ei în ultimul an.
După ce s-au îmbrățișat, amândoi s-au așezat stânjeniți în fața lui Duran. În timpul petrecut împreună ca parteneri, au stat în același loc de nenumărate ori. Dar nu a fost niciodată vorba de probleme disciplinare.
Vince Duran inspiră adânc, iar mai apoi oftă zgomotos. Kate nu putea să își dea încă seama de gravitatea situației.
– Hai să nu ne învârtim în jurul cozii, spuse Duran. Kate, știi de ce ești aici. Și l-am asigurat pe Comisarul Budd că voi rezolva situația într-un mod foarte eficient. Acesta părea să nu aibă nimic împotrivă și sunt destul de sigur că întregul calvar cu tine aruncând un suspect de pe propria lui verandă va fi băgat undeva sub un covor. Totuși, ceea ce aș vrea să știu este cum ai ajuns pe veranda săracului om.
În acel moment știuse că orice conversație aspră pe care o așteptase, nu va avea loc. Duran era un monstru de om, având aproximativ 110 kilograme, din care majoritatea erau mușchi. La vârsta de douăzeci de ani a petrecut ceva timp în Afganistan și, deși nu a aflat niciodată tot ce făcuse acolo, existau o grămadă de zvonuri. Acesta văzuse și făcuse niște lucruri cu adevărat dure, lucruri care erau vizibile, de cele mai multe ori, în ridurile faciale. Dar astăzi, părea să fie binedispus. Se întreba dacă nu cumva acest lucru se datora faptului că nu mai era superiorul ei. Se simțea aproape ca și cum stătea de povești cu un vechi prieten.
Acest lucru a ajutat-o să-i spună despre uciderea lui Julie Hicks – fiica bunei ei prietene, Deb Meade. A început prin a povesti vizita făcută familiei Meade și cât de siguri păreau a fi soții Meade. Apoi, reluase scena de pe veranda lui Neilbolt, explicând cum totul a început printr-o auto-apărare, admițând că a întrecut, mai apoi, măsura.
Din când în când, Logan mai scăpa câte un chicot. Între timp, Duran era inexpresiv. Când terminase de vorbit, așteptase o reacție din partea lui și era confuză când văzuse că acesta a ridicat doar din umeri.
– Uite…din punctul meu de vedere nu este o problemă, spuse el. Deși ți-ai băgat nasul acolo unde nu-ți fierbe oala, tipul ăsta nu trebuia să te atingă – mai ales după ce i-ai spus că ești fost agent FBI. A fost o prostie din partea lui. Singurul lucru care mă pune pe gânduri este faptul că l-ai încătușat.
– Așa cum am spus deja…recunosc că am întrecut puțin măsura.
– Tu? întrebă Logan batjocoritor. Nu!
– Ce știi despre caz? întrebă Duran.
– Doar că a fost ucisă în propria ei casă, în timp ce soțul ei era plecat în delegație. Fostul iubit a fost singurul suspect, iar polițiștii l-au lăsat să plece destul de rapid. Mai târziu am aflat că avea un alibi solid.
– Nimic altceva? întrebă Duran.
– Nimic din ce mi s-a spus.
Duran dădu din cap, zâmbind apoi cordial.
– Deci, lăsând la o parte aruncatul bărbaților în toată firea de pe propriile lor verande, cum este să fii pensionară?
– Ca naiba, recunoscu ea. În primele câteva săptămâni a fost minunat, dar a devenit plictisitor rapid. Mi-e dor de slujba mea. Am început să citesc o grămadă de cărți despre crime reale. Mă uit la mult prea multe emisiuni polițiste pe Biography Channel.