Blake Pierce
Dacă ar fi văzut
Copyright © 2018 de Blake Pierce. Toate drepturile rezervate. Cu excepția cazurilor permise de Actul Privind Drepturile de Autor din SUA din anul 1976, nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin orice mijloace sau stocată într-o bază de date sau într-un sistem de recuperare, fără permisiunea prealabilă a autorului. Această carte electronică este destinată a fi folosită doar în interes propriu. Această carte electronică nu poate fi re-vândută sau oferită altor persoane. Dacă doriți să dăruiți această carte unei alte persoane, vă rugăm să cumpărați o copie suplimentară pentru fiecare destinatar. Dacă citiți această carte și nu ați cumpărat-o sau nu a fost achiziționată numai în interes propriu, vă rugăm să o returnați și să vă achiziționați o copie personală. Vă mulțumim că respectați munca grea a acestui autor. Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, întreprinderile, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produse ale imaginației autorului, fie sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoanele reale, vii sau moarte, este în întregime o coincidență. Imagine jachetă Copyright Elena Belskaya, folosită cu o licență de la Shutterstock.com.
Blake Pierce
Blake Pierce este autoarea celei mai bine vândute serii de romane polițiste, RILEY PAGE, care cuprinde cincisprezece cărți (și numărătoarea continuă). Aceasta este, de asemenea, autoarea seriei de romane polițiste, MACKENZIE WHITE, care cuprinde douăsprezece cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, AVERY BLACK, care cuprinde șase cărți; autoarea seriei de romane polițiste, KERI LOCKE, care cuprinde cinci cărți; autoarea seriei de romane polițiste, CREAREA LUI RILEY PAIGE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, KATE WISE, care cuprinde cinci cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste psihologice, CHLOE FINE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); și autoarea seriei de thrillere psihologice, JESSE HUNT, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă).
O cititoare pasionată și fană de-o viață a genurilor thriller și mister, Blake ar fi încântată să o contactezi, așa că te rugăm să accesezi pagina www.blakepierceauthor.com pentru a afla mai multe și pentru a păstra legătura.
CĂRȚI DE BLAKE PIERCE
SERIA DE ROMANE POLIȚISTE KATE WISE
DACĂ AR FI ȘTIUT (Cartea #1)
DACĂ AR FI VĂZUT (Cartea #2)
SERIA DE ROMANE POLIȚISTE RILEY PAIGE
DISPĂRUTĂ FĂRĂ URME (Cartea #1)
ÎNLĂNȚUITĂ (Cartea #2)
Prolog
În perioada adolescenței, Olivia nu crezuse niciodată că va veni o zi în care va fi bucuroasă să fie acasă. Asemenea majorității adolescenților, își petrecu anii de liceu visând să plece de acasă, să meargă la facultate și să-și înceapă o viață de una singură. Își urmase planul, plecând din Whip Springs, Virginia și mergând la Universitatea din Virginia. Acum era în primul ei an, care se îndrepta cu pași repezi către o vară plină de oportunități de lucru, urmând ca la sfârșitul verii să înceapă căutarea de apartamente. Oliviei îi plăcea să stea în campus, dar, având în vedere că urma să fie studentă în an terminal, se gândi că era timpul să locuiască în altă parte a orașului.
Momentan, avea să stea o lună întreagă cu părinții ei în Whip Springs. Și știa că adolescenta din ea nu o va ierta niciodată pentru ușurarea și iubirea pe care o simțea în timp ce intra pe aleea din fața casei părinților. Ei locuiau chiar pe lângă un drum secundar din Whip Springs – un orășel adormit din centrul Virginiei, cu o populație mai mică de cinci mii de oameni, care era înconjurat de pădure, plus o bucată de pădure care traversa cea mai mare parte din Whip Springs.
Începuse să se întunece când intră pe alee. Era sigură că mama ei va aprinde lumina de pe verandă pentru ea, dar ușa din față nu era luminată. Mama ei știa că urma să ajungă în această după-amiază; vorbiseră despre asta acum două zile la telefon și Olivia îi trimisese chiar și un mesaj în urmă cu trei ore pentru a-o anunța că e pe drum.
Desigur, mama ei nu zi răspunse, lucru ce nu-i prea stătea în fire. Dar Olivia se gândi că poate era prea ocupată cu amenajarea dormitorului ei din copilărie și că uitase să-i răspundă la mesaj.
În timp ce Olivia se apropia de casă, realiză că lumina de pe verandă nu era singura care nu era aprinsă, ci părea că toată casa era în beznă. Totuși, știa că părinții ei sunt acasă. Ambele mașini erau parcate pe alee, mașina mamei sale era parcată chiar în spatele camionului tatălui ei, lucru pe care îl făceau dintotdeauna.
“Dacă șmecherii ăștia încearcă să-mi facă vreo petrecere surpriză de bun venit acasă, o să încep să plâng”, se gândi Olivia, în timp ce parca lângă mașina mamei sale.
Deschise portbagajul și își scoase bagajele, doar două valize, dar una dintre ele părea să cântărească o tonă. Le scoase din portbagaj și se îndreptă cu ele spre verandă. Trecuse aproape un an de la ultima ei vizită; aproape că uitase cât de izolat era locul. Cei mai apropiați vecini erau la mai puțin de patru sute de metri, dar copacii care înconjurau proprietatea făceau să pară că și cum casa era complet izolată…mai ales în comparație cu spațiile aglomerate de cămin de la școală.
Se chinui să urce valizele pe treptele verandei și apoi se întinse să sune la ușă. Când sună, observă că ușa era parțial deschisă.
Deodată, lipsa de lumină din interior părea sinistră – ca un fel de alarmă.
– Mamă? Tată? strigă ea în timp ce deschise ușor ușa cu piciorul.
Ușa se deschise, relevând foaierul și micul hol pe care le știa atât de bine. Casa era într-adevăr întunecată, dar în timp ce pășea înăuntru, în ciuda fricii ei crescânde, se simți de îndată largul ei. Putea auzi televizorul de undeva din casă – sunetele și aplauzele familiare ale Roții Norocului, nelipsite în casa lor de când Olivia era mică.
Apropiindu-se de capătul holului și de sufragerie, văzu roata la televizor, televizor montat deasupra șemineului, cu un ecran foarte mare, lăsând impresia că Pat Sajak era chiar acolo, în sufragerie.
– Hei, spuse Olivia, uitându-se prin sufrageria întunecată. Mulțumesc foarte mult că m-ați ajutat cu bagajele. Să lăsați ușa crăpată a fost-
Încercase să facă o glumă, dar când cuvintele i se blocaseră în gât, nu era nimic amuzant.
Mama ei era pe canapea. Ar fi putut la fel de bine să doarmă dacă sângele nu ar fi fost prezent. Pieptul îi era plin de sânge și canapeaua îmbibată în sânge. Era atât de mult, încât inițial mintea Oliviei nu putea să înțeleagă ce se întâmplă. Văzând această imagine cu sunetele de roată din Roata Norocului pe fundal o făceau să îi fie și mai greu să înțeleagă.
– Mamă…
Olivia se simți ca și cum inima i se opri. Se îndepărtă încet, în timp ce procesa realitatea imaginilor pe care tocmai ce le văzuse. Se simțea ca și cum o mică parte din mintea ei o luase razna și plutea undeva în spațiu.
În timp ce se îndepărta încet un alt cuvânt îi stătea pe vârful limbii – Tată.
Dar atunci îl văzu. Era chiar acolo, pe podea. Stătea întins chiar în fața mesei de cafea și era plin de sânge, la fel ca mama ei. Era întins cu fața în jos, nemișcat. Dar părea că se târa, de parcă ar fi încercat să scape. Pe măsură ce începea să înțeleagă ce se întâmplă, Olivia văzu ce păreau a fi cel puțin șase răni foarte adânci în spatele lui.
Înțelese brusc de ce mama ei nu zi răspunse la mesaj. Mama ei era moartă. Și tatăl ei.
Simți cum un țipăt i se ridică în gât, în timp ce încerca din răsputeri să își deblocheze picioarele. Știa că persoana care făcuse asta ar putea fi încă aici. Acest gând declanșă țipătul, dădu drumul lacrimilor și îi deblocă picioarele.
Olivia ieși brusc din casă din casă și fugi – și fugi – și nu încetă să alerge până când țipetele ei nu i se opriră, în cele din urmă, în gât.
Capitolul unu
Era amuzant cât de rapid se schimbase atitudinea lui Kate Wise. Pe parcursul anului de pensie, ar fi făcut orice îi stătea în putință pentru a evita grădinăritul. Cluburile de grădinărit, de tricotat, de bridge – chiar și cluburile de cărți – le evitase ca pe ciumă. Toate i se păreau a fi clișee tipice femeilor pensionate.
Dar câteva luni înapoi în șaua FBI-ului schimbase ceva la ea. Nu era atât de naivă încât să creadă că o reinventase. Nu, pur și simplu o revigorase. Avea din nou un țel, un motiv pentru a aștepta cu nerăbdare ziua de mâine.
Poate tocmai de aceea, i se părea în regulă că a recurs acum la grădinărit, pentru a se recreea. Nu era relaxant, așa cum crezuse că așa va fi. Dimpotrivă, o făcea să se simtă anxioasă; de ce să investești timp și energie în plantarea unui lucru dacă, de fapt, lucrezi împotriva vremii pentru te asigura că va rămâne în viață? Cu toate acestea, o făcea fericită – să plantezi ceva în pământ, iar mai apoi să îi vezi roadele.
Începuse cu flori – margarete și bougainvilleas pentru început – mai apoi a continuat cu sădirea unei mici grădini de legume în colțul din dreapta din spatele curții ei. Acolo acoperea acum cu pământ tulpina unei roșii, dându-și ușor seama că nu a avut niciun interes pentru grădinărit înainte de a deveni bunică.
Se întreba dacă are vreo legătură cu evoluția naturii ei protectoare. Prietenii și cărțile îi spuneau că era ceva diferit în a fi bunică – un lucru pe care o femeie nu îl experimentează din postura de mamă.
Fiica ei, Melissa, o asigurase că fusese o mamă bună. Era o asigurare de care Kate avea nevoie din când în când, având în vedere atenția pe care o acordase carierei. Recunoscuse că prioritizase cariera în detrimentul familiei o perioadă lungă de timp și se considera norocoasă că Melissa nu îi purtase niciodată pică pentru acest lucru – cu excepția unei perioade după ce tatăl ei murise.
“Ah, singurul dezavantaj al grădinăritului”, se gândi Kate în timp ce se ridica în picioare și își ștergea praful de pe mâini și genunchi. “Gândurile tind să rătăcească. Iar atunci când acest lucru se întâmplă, trecutul începe să se strecoare neinvitat.”
Plecă din grădină, traversând curtea casei ei din Richmond, Virginia, îndreptându-se spre veranda din spate. Se descălță la ușa din spatele casei de teneșii ei Keds murdari. De asemenea, își lăsă și mănușile lângă ei, nevrând să aducă mizerie în casă. Își petrecuse ultimele două zile făcând curățenie. Deseară urma să o dădăcească pe nepoata ei, Michelle, și, chiar dacă Melissa nu era obsedată de curățenie, Kate voia ca totul să strălucească de curățenie. Trecuseră aproape treizeci de ani de când se bucurase de compania unui bebeluș și nu voia să își asume niciun risc.
Aruncă o privire spre ceas și se încruntă. Musafirii trebuiau să ajungă în cincisprezece minute. Acesta era încă un dezavantaj al grădinăritului: timpul trecea fără să-ți dai seama.
Se reîmprospătă în baie, iar mai apoi merse în bucătărie pentru a face o cafea. În timp ce pregătea cafeaua, se auzi soneria. Răspunse într-o clipită, fericită ca întotdeauna să le vadă pe cele două femei cu care își petrecuse în ultimul an și jumătate cel puțin câteva ore de două ori pe săptămână.
Jane Patterson intră prima, cărând o farfurie cu produse de patiserie. Erau daneze făcute în casă și câștigaseră concursul Carytown Cooks doi ani la rând. Clarissa James intră în spatele ei cu un bol mare de fructe proaspăt feliate. Amândouă erau îmbrăcate în ținute drăguțe, potrivite fie pentru o gustare acasă la un prieten, fie pentru cumpărături – un lucru pe care amândouă îl făceau destul de des.
– Ai grădinărit din nou, nu-i așa? întrebă Clarissa în timp pe puneau mâncarea pe mobilei din bucătărie.
– Cum ți-ai dat seama?
Clarissa arătă spre părul lui Kate, chiar sub umeri, spre vârfuri. Kate își cuprinse părul și constată că îi scăpase puțin pământ, care ajunse cumva în părul ei. Clarissa și Jane chicoteau, în timp ce Jane dădea folia de plastic jos de pe danezele ei.
– Râdeți cât vreți, spuse Kate. Nu o să mai faceți asta atunci când firele de roșii vor fi pline cu roade.
Era o dimineață de vineri, ceea ce însemna în mod automat că era una bună. Cele trei femei stăteau în jurul mobilei de bucătărie a lui Kate, așezate pe scaune de bar, își mâncau brunch-ul și beau cafea. Și deși compania, mâncarea și cafeaua erau excelente, era încă greu să treci cu vederea piesa lipsă.
Debbie Meade nu mai făcea parte din grup. După ce fiica ei a murit, una dintre cele trei victime ale unui criminal pe care Kate l-a prins în cele din urmă, Debbie și soțul ei, Jim, s-au mutat. Locuiau undeva în apropierea plajei din Carolina de Nord. Debbie mai trimitea din când în când poze cu coasta, doar pentru a le tachina. Locuiau acolo deja de două luni și păreau să fie fericiți – să treacă peste tragedie.
Conversația era, în mare parte, ușoară și plăcută. Jane povesti despre cum soțul ei voia să se pensioneze la anul și începuse deja să planifice scrierea unei cărți. Clarissa împărtăși vești despre cei doi copii ai ei, aflați pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și despre cum ambii fuseseră recent promovați.
– Apropo de copii, spuse Clarissa, Cum e Melissa? Îi priește maternitatea?
– Oh, da, spuse Kate. Este absolut nebună după fetița ei. Fetiță pe care o voi dădăci în această seară, de fapt.
– Pentru prima dată? întrebă Jane.
– Da. Este prima oară când Melissa și Terry pleacă undeva fără copil. Cu stat peste noapte și tot.
– Ți-ai intrat deja în rolul de Bunică? întrebă Clarissa.
– Nu știu, spuse Kate cu un zâmbet. Cred că o să aflăm deseară.
– Știi, spuse Jane, ai putea să te întorci în timp și să dădăcești așa cum obișnuiam să fac eu în liceu. Îmi aduceam prietenul cu mine și imediat ce copiii mergeau la culcare…
– Asta e destul de deranjant, spuse Kate.
– Crezi că Allen ar fi totuși în stare să facă asta? întrebă Clarissa.
– Nu știu, răspunse Kate încercând să și-l imagineze pe Allen cu un copil. Au început să se vadă mai serios încă de când Kate și noua ei parteneră, DeMarco, au rezolvat cazul cu criminalul în serie din Richmond – același caz care i-a răpit fiica lui Debbie Meade. Nu au vorbit serios despre viitor; nu au dormit încă împreună și rareori aveau contacte fizice. Cu toate acestea, se bucura de timpul petrecut cu el, dar gândul de a-l implica în viața ei de bunică o făcea să se simtă inconfortabil.
– Vă înțelegeți bine? întrebă Clarissa.
– Cred că da. Toată chestia asta cu întâlnirile mi se pare ciudată. Vedeți voi, sunt prea bătrână ca să mă văd cu cineva.
– La naiba, nu, zise Jane. Nu mă înțelege greșit…îmi iubesc soțul, copiii, și viața mea în general. Dar aș da orice să pot să mai ies la întâlniri măcar pentru puțin timp, știi? Îmi lipsește. Să cunosc oameni noi, să experimentăm lucruri noi…
– Da, cred că e destul de drăguț, recunoscu Kate. Lui Allen i se pare ciudată ideea de a ieși la întâlniri. Ne simțim bine împreună, dar…e cam ciudat când lucrurile încep să devină romantice.
– Bla, bla, spuse Clarissa. Dar îl consideri ca fiind iubitul tău?
– Chiar purtăm discuția asta? întrebă Kate, începând să simtă cu roșește ușor.
– Da, spuse Clarissa. Noi, femeile căsătorite, avem nevoie să trăim prin tine.
– Și asta se aplică și pentru pseudo locul tău de muncă, spuse Jane. Cum merge?
– Nu am mai primit niciun telefon de aproximativ două săptămâni, iar ultimul a fost referitor la o cercetare. Scuze, fetelor…nu e atât de palpitant pe cât v-ați aștepta.
– Deci ești din nou pensionară? întrebă Clarissa.