– În principiu. Este complicat.
Comentariul acela puse capăt interogatoriului, afundându-se din nou în subiecte locale – filme care urmează să apară, un festival de muzică din oraș, construcția autostrăzii și așa mai departe. Dar mintea lui Kate rămase blocată pe subiectul serviciului. Era încurajator să știe că biroul încă o considera o resursă prețioasă, dar spera să aibă un rol mai activ, mai ales după ce rezolvase ultimul caz. Dar până acum, vorbise cu Directorul Adjunct Duran o singură dată, referitor la evaluarea performanțelor lui DeMarco.
Știa cât de ciudat li se părea prietenelor ei că era încă un agent activ, în timp ce își intra și în rolul ei de bunică. La dracu, era ciudat chiar și pentru ea. Punând la socoteală și relația cu Allen ce se dezvolta încet, presupunea că viața ei era destul de interesantă pentru ele.
Sinceră să fie, se considera norocoasă. Urma să împlinească cincizeci și șase de ani la sfârșitul lunii și știa că multe femei de vârsta ei ar fi invidioase pe viața pe care o trăise. Își spunea mereu asta când simțea nevoia să fie mai activă la lucru. Și în unele zile, funcționa.
Și cum se nimeri, cu nepoata ei care urma să vină în vizită pentru prima oară de la naștere, astăzi era una din acele zile.
* * *
Un lucru care făcea dificilă echilibrarea noului ei rol de bunică cu dorința de a-și murdări din nou mâinile cu un alt caz era încercarea de a gândi ca o bunică. În acea după-amiază, plecă de acasă și merse până la magazinele micuțe de vechituri din cartierul Carytown, Richmond. Se simțea ca și cum trebuia să îi ia un cadou lui Michelle pentru a sărbători faptul că urma să doarmă pentru prima oară în casa bunicii.
Îi era greu să nu se mai gândească la arme și la suspecți și să se concentreze pe animale de pluș și hăinuțe. Dar, pe măsură ce colinda mai multe magazine, devenea tot mai ușor. Descoperise că, de fapt, îi plăcea să facă cumpărături pentru nepoata ei, chiar dacă nu avea nici măcar două luni și nici măcar nu-i va pasă de cadoul pe care-l va primi. Îi era greu să nu cumpere toate lucrurile drăguțe pe care le găsise. La urma urmei, nu era responsabilitatea unei bunici să-și răsfețe nepoții?
În timp ce plătea pentru cumpărăturile ei din al treilea magazin, primi un mesaj. Îl citi de îndată. În ultimele săptămâni, de fiecare dată când o suna cineva sau primea un mesaj spera să fie Duran sau cineva din Birou. Se certă singură în gând când constantă dezamăgită că nu era nimeni de la Biroul, ci Allen. Odată ce trecu peste faptul că nimeni de la Birou nu o suna, își dădu seama că e fericită că îi scrise – de fapt, era întotdeauna fericită când îi scria.
– Allen, trebuie să mă ajuți, glumi ea în timp ce răspundea la telefon. Fac cumpărături pentru Michelle și îmi vine să-i cumpăr orice văd. E normal?
– Nu știu, spuse Allen. Niciunul dintre fiii mei nu și-a întemeiat încă o familie și m-a făcut încă bunic.
– Ascultă la mine. Începe să pui bani deoparte.
Allen chicoti, un sunet care începea să-i placă destul de mult lui Kate.
– Deci, azi e noaptea cea mare, nu?
– Este. Și știu că am crescut deja un copil și știu la ce să mă aștept, dar sunt puțin îngrozită.
– Ah, vei fi grozavă. Dacă tot vorbim de lucruri îngrozitoare…deseară ies în oraș să beau cu băieții mei. Și în ultimii aproximativ cinci ani nu am băut mai mult de două băuturi într-o seară în oraș.
– Distracție să ai.
– Mă întrebam dacă vrei să ieșim mâine la cină. Putem povesti cum am supraviețuit amândoi acestei seri.
– Mi-ar plăcea. Vrei să vii la mine pe la ora șapte?
– Sună bine. Să te distrezi deseară. Michelle doarme toată noaptea?
– Nu cred.
– Ouch, spuse Allen, închizând telefonul.
Kate își băgă telefonul în buzunar, în timp ce jongla cu pungile de cumpărături. Zâmbi în sinea ei. Stătea în soare în partea ei preferată de oraș, tocmai ce făcuse cumpărături pentru nepoata ei în vârstă de două luni, pe care o va dădăci în această seară. Având în vedere felul în care se desfășura ziua ei, chiar își dorea să o sune cineva de la Birou?
Mergea înapoi spre casă – o plimbare de trei blocuri din locul de unde preluase apelul lui Allen – când văzu o fetiță cu un tricou My Little Pony. Mergea ținând-o de mână pe mama ei, la doar câțiva metri în fața ei, mergând în direcția lor. Avea cinci sau șase ani, cu părul blond prins într-o coadă de cal pe care numai grija unei mame o putea realiza. Avea ochii albaștri și un nas ascuțit, care semăna mai degrabă cu nasul unui spiriduș. Și tocmai acea trăsătură îi trimise un junghi de disperare în inimă lui Kate.
Îi trecu prin minte o imagine, o fetiță care arăta aproape identic cu aceasta. Dar, în această imagine, fetița era murdară pe față și plângea. Luminile mașinilor de poliție străluceau în spatele ei.
Imaginea era atât de puternică încât Kate fu nevoită să se oprească pentru o clipă. Încetă să se mai uite la fată, nevrând să pară înfricoșătoare sau ciudată. Se agăță de imaginea din mintea ei și făcu tot posibilul să găsească amintirea asociată cu ea. Imaginile îi veneau în minte treptat și se desfășurau încet, ca și cum ar citi dosarul cazului.
“O fetiță în vârstă de cinci ani, găsită la trei zile după ce a fost dată dispărută. Aflată într-o colibă de pescuit din Arkansas, împreună cu cadavrele părinților săi. Părinții au fost victimele cu numărul cinci și șase ale unui criminal în serie care a terorizat Arkansasul mai bine de patru luni…un criminal pe care Kate l-a prins, dar numai după ce a ajuns la victima cu numărul nouă.”
Kate era conștientă că dintr-o dată stătea nemișcată ca o statuie pe stradă, dar nu putea să se miște. Cazul acela o bântuise o perioadă de timp. Atât de multe înfundături, atât de multe piste false. Ea alerga în cerc, fiindu-i imposibil să afle cine era criminalul, în timp ce el continua să facă victime. Numai Dumnezeu știe ce planuri avusese cu acea fetiță.
“Dar ai salvat-o”, își spuse ea. “În cele din urmă, ai salvat-o.”
Kate începu să meargă din nou. Nu era prima oară când o imagine aleatorie din trecutul ei își făcea apariția în mintea ei și o făcea să piardă contactul cu realitatea. Uneori își făceau apariția întâmplător, apăreau din senin. Dar existau și momente când apăreau puternic și rapid, precum un flashback de stres post-traumatic.
Imaginea fetei din Arkansas se situa undeva între. Și Kate era recunoscătoare pentru asta. Acel caz aproape că a determinat-o pe Kate să se retragă în 2009. A fost zdruncinant, într-o asemenea măsură încât Kate și-a luat două săptămâni libere de la lucru. Și dintr-o dată, în timp ce mergea înapoi acasă cu cadouri în mână pentru nepoata ei, preț de o secundă, Kate se simți ca și cum se întoarse înapoi în timp.
Au trecut aproape zece ani de când a salvat-o pe acea fetiță. Kate se întreba unde era – se întreba dacă a reușit să treacă peste trauma trăită…
– Doamnă?
Kate clipi, tresărind puțin la auzul unei voci necunoscute venind din fața ei. Un adolescent stătea în fața ei. Părea îngrijorat, ca și cum nu era sigur dacă ar trebui să stea acolo sau să fugă.
– Sunteți bine? întrebă el. Păreți…nu știu. Bolnavă. De parcă sunteți pe punctul de a leșina sau ceva.
– Nu, zise Kate, clătinând din cap. Sunt bine. Mulțumesc.
Copilul dădu din cap și își văzu de drum. Kate începu să meargă din nou înainte, smulsă dintr-o gaură din trecut, care presupunea că nu se închise încă. Pe măsură ce se apropia de casă, începu să se întrebe cât de multe găuri din trecutul ei erau încă deschise.
Și dacă fantomele din trecutul ei vor continua să o bântuie până când și ea va deveni o fantomă.
Capitolul doi
Kate îți petrecu următoarea oră făcând ordine în casă, deși făcuse asta deja înainte de a pleca la cumpărături. O făcea să se simtă ciudat faptul că era așa de anxioasă cu privire la vizita lui Michelle. Melissa locuise în casa asta în timpul liceului, așa că atunci când venea în vizită (ceea ce, în opinia lui Kate, nu se întâmpla destul de des), Kate nu simțea nevoia ca totul să arate lună și bec. Deci, de ce era atât de preocupată de cum arăta casa pentru un copil de două luni?
“Poate este un fel de grijă pe care o au bunicile”, se gândi ea în timp ce freca chiuveta din baie…o încăpere pe care știa bine că nepoata ei nici nu o va vedea, cu atât mai puțin să o folosească.
În timp ce clătea chiuveta, se auzi soneria. O cuprinse un entuziasm la care nu se așteptase. În momentul în care deschise ușa, zâmbea cu gura până la urechi. Melissa era de cealaltă parte a ușii, cărând-o pe Michelle în scaunul ei. Copilul dormea, cu picioarele învelite într-o păturică groasă.
– Bună, mamă, spuse Melissa în timp ce intră în casă. Se uită rapid în jur și-și dădu ochii peste cap. Câtă curățenie ai făcut azi?
– Invoc Amendamentul al cincilea, spuse Kate.
Melissa așeză cu grijă scaunul de mașină pe podea și îi desfăcu ușor centura lui Michelle. O ridică și i-o întinse ușor lui Kate. Trecuse aproape o săptămână de când Kate îi vizitase pe Melissa și pe Terry, dar când o luă pe Michelle în brațe, simți ca și cum trecuse mult mai mult timp.
– Ce planuri v-ați făcut pentru deseară? întrebă Kate.
– De fapt, nu prea ne-am făcut, spuse Melissa. Și tocmai asta e partea frumoasă. Vom ieși la cină și să bem ceva. Poate vom dansa puțin. Totodată, ne-am răzgândit în legătură cu dădăcitul ei peste noapte, pentru că ne-am dat seama că nu suntem destul de pregătiți pentru pasul ăsta. Avem extrem de mare nevoie de un somn neîntrerupt, dar pur și simplu nu pot să stau departe de ea atât de mult timp.
– Oh, cred că pot să înțeleg asta, spuse Kate. Mergeți în oraș și distrați-vă.
Melissa ridică geanta cu scutece de pe umăr și o așeză lângă scaunul de mașină.
– Ai aici tot ce ai nevoie. O să vrea să mănânce din nou peste o oră și nu o să adoarmă ușor. Terry crede că e drăguță, dar eu cred că e diabolică. Dacă e balonată, în buzunarul din spate găsești picături pentru gaze și -
– Lissa…vom fi bine. Știi, am crescut deja un copil. Și se pare că m-am descurcat destul de bine.
Melissa zâmbi și o surprinse pe Kate cu un sărut rapid pe obraz.
– Mulțumesc, mamă. O să vin după ea în jurul orei unsprezece. E prea târziu?
– Nu, e perfect.
Melissa aruncă o ultimă privire copilului ei, o privire care-i înmuie inima lui Kate. Își amintea cum e să fii mamă și să te inunde acel sentiment de dragoste – o dragoste care se traduce printr-o dorință pură de a face orice pentru a te asigura că acel omuleț pe care l-ai creat va fi în siguranță.
– Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, spuse Melissa, deși încă se uita la Michelle și nu la Kate.
– Așa o să fac. Acum du-te. Distrează-te.
Melissa se întoarse în cele din urmă și ieși pe ușă. În timp ce o închidea, micuța Michelle se trezi în brațele lui Kate. Îi zâmbi adormită bunicii ei și căscă puțin.
– Deci, ce facem acum? întrebă Kate.
Întrebarea era direcționată jucăuș către Michelle, dar simți greutate acestei întrebări, încât începu să se întrebe dacă nu cumva își punea singură întrebări retorice. Fiica ei era un adult în toată firea acum, cu o fiică a ei. Și ea se apropia de vârsta de cincizeci și șase de ani, ținându-și prima nepoată în brațe. Deci…ce facem acum?
Se gândi la acea apăsare de a se întoarce la lucru pe orice funcție și, poate pentru prima oară, era mică.
Mai mică chiar decât fetița pe care o ținea în brațe.
* * *
Până la ora opt, Kate se întreba dacă Melissa și Terry reușiseră să creeze cel mai cuminte bebeluș din istoria lumii. Michelle nu plânse nici măcar o dată și nici nu era mofturoasă. Era suficient doar să o ții în brațe. După două ore în brațele lui Kate, Michelle adormi. Kate o așeză cu grijă în mijlocul patului ei matrimonial, stând apoi pentru o clipă în ușă pentru a-și privi nepoata cum doarme.
Nu era sigură cât timp stete acolo când, pe masa de bucătărie din spatele ei, îi vibră telefonul. Era nevoită să-și ia ochii de la Michelle, dar reuși să ajungă la telefon în doar câteva secunde. Faptul că telefonul îi vibră o singură dată însemna că primise mai degrabă un mesaj, și nu un apel, și nu era surprinsă să vadă că era de la Melissa.
Ce mai face? întrebă Melissa.
Fiindu-i imposibil să se abțină, Kate zâmbi și îi răspunse: I-am impus o limită de doar trei beri. A ieșit în oraș cu un tip pe motocicletă acum aproximativ o oră. I-am spus să se întoarcă până la 11.
Răspunsul nu întârzie să apară: Oh, nu ești deloc amuzantă.
Tachinarea reciprocă o făcu aproape la fel de fericită precum bebelușul care dormea în dormitorul ei. După ce tatăl ei a murit, Melissa a devenit retrasă – în special fată de Kate. Ea a dat vina pe munca lui Kate pentru moartea tatălui ei și, chiar dacă mai târziu a înțeles că nu asta a fost problema, erau momente în care Kate încă simțea că Melissa îi purta pică pentru timpul petrecut la Birou după moartea tatălui ei. Totuși, un lucru destul de ciudat era că Melissa a arătase un anumit interes pentru o carieră în cadrul FBI-ul… în ciuda atitudinii mai puțin pozitive legată de evenimentele din ultimul an referitoare la pensionarea întreruptă a mamei sale.
Având încă zâmbetul pe buze, Kate își luă telefonul în dormitor și îi făcu rapid o poză lui Michelle. I-o trimise lui Melissa și apoi, după ce se gândi puțin, i-o trimise și lui Allen, doar că a lui era însoțită de mesajul: S-a terminat cu petrecerea!
Își dădu seama că își dorea ca el să fie acolo cu ea. Își dădu seama că își dorește destul de des acest lucru în ultima vreme. Nu era atât de naivă încât să creadă că îl iubește, dar se putea vedea îndrăgostindu-se de el dacă lucrurile continuau în felul acesta. Îi era dor de el când nu era prin preajmă și ori de câte ori o săruta, o făcea să se simtă cu vreo douăzeci de ani mai tânără.
Își dădu seama că zâmbea din nou atunci când Allen îi răspunse cu o poză. Era un selfie cu el și doi bărbați mai tineri, care arătau exact ca el – fiii lui, probabil.
În timp ce studia poza, telefonul începu să-i sune. Numele care apăru pe ecran o făcu să se entuziasmeze într-un mod necontrolabil.
Directorul Adjunct Vince Duran o suna. Acest lucru ar fi încântat-o în orice altă împrejurare, dar faptul că o suna după ora opt, într-o seară de vineri, îi ridica un semnal de alarmă – o alarmă al cărei sunet se bucura să-l audă.
Zăbovi un moment, privind-o încă pe micuța Michelle și apoi răspunse.
– Kate Wise la telefon, spuse ea, păstrându-și entuziasmul sub control.
– Wise, sunt Duran. Este un moment nepotrivit?
– Nu este tocmai cel mai bun, dar e în regulă, răspunse ea. E totul în regulă?
– Depinde. Te sun pentru a vedea dacă ești interesată să te ocupi de un caz.
– Este vorba despre un caz nerezolvat, așa cum am discutat?
– Nu. Ăsta…ei bine, seamănă cu unul pe care l-ai rezolvat destul de repede prin nouăzeci și șase. În prezent, avem patru cadavre în două locuri diferite din Whip Springs, Virginia. Se pare că crimele au fost comise la maxim două zile distanță. În momentul de față, Poliția Statală din Virginia se ocupă de caz, dar am vorbit deja cu ei. Dacă vrei să preiei cazul, este al tău. Dar va trebui să te apuci de îndată de treabă.
– Nu cred că pot, spuse ea. Am un angajament pe care trebuie să-l duc la bun sfârșit. Îi era ușor să spună asta în timp o privea Michelle. Dar aproape fiecare nerv din corpul ei se lupta împotriva instinctelor de bunică recent dobândite.
– Vrei totuși să auzi detaliile? Victimele sunt cupluri căsătorite, unul în jurul vârstei de cincizeci de ani, iar celălalt în jurul vârstei de șaizeci de ani. Cele mai recente au fost cele de cincizeci și ceva de ani. Fiica lor le-a descoperit cadavrele astăzi, când a venit acasă de la facultate. Crimele au avut loc la o distanță de patruzeci și opt de kilometri una de alta, una în Whip Springs și cealaltă chiar la ieșire din Roanoke.
– Cupluri? Există vreo legătură între ele, în afară de faptul că erau căsătoriți?
– Încă nu. Dar toate cele patru cadavre au fost măcelărite destul de rău. Ucigașul folosește un cuțit. Este lent și metodic. Din punctul meu de vedere, cred că în aproximativ două zile încă un cuplu va fi ucis.