Era ciudat că până şi sexul, timp de ani de zile o sursă de uşurare, încântare şi bucurie, devenise peste noapte un teritoriu necunoscut, unde trebuie să păşească atent şi să-şi recunoască ignoranţa. Şi totuşi, acesta era adevărul. Era prevenit nu numai de izbucnirea ciudată de dispreţ şi mânie a lui Kimoe, dar şi de o vagă impresie anterioară pe care episodul respectiv o adusese în prim plan. Atunci când abia sosise pe navă, în ceasurile acelea lungi de febră şi disperare, fusese derutat, uneori încântat şi alteori iritat de o senzaţie extrem de simplă: moliciunea patului. Deşi doar un pat de cazarmă, salteaua ceda sub greutatea sa cu o supleţe mângâietoare. Îi ceda, îi ceda atât de insistent încât era întotdeauna conştient de asta când adormea. Atât plăcerea cât şi iritarea pe care i-o produceau erau cu siguranţă erotice. Mai era şi dispozitivul acela de uscat cu aer cald: acelaşi efect. O gâdilare. Iar design-ul mobilierului din salonul ofiţerilor, curbele moi de plastic în care fusese forţată duritatea lemnului şi oţelului, netezimea şi delicateţea suprafeţelor şi texturilor, nu erau toate acestea la fel de insinuant şi insistent erotice? Se cunoştea pe sine destul de bine pentru a fi sigur că numai câteva zile fără Takver, chiar şi în condiţii de stres puternic, nu ar fi trebuit să-l epuizeze într-o asemenea măsură încât să simtă o femeie în fiecare tăblie de masă. Doar dacă nu cumva femeia se afla chiar acolo! Oare producătorii de mobilier urrasieni erau toţi celibatari? În cele din urmă renunţă. Va afla destul de curând, chiar pe Urras.
Chiar înainte de a-şi pune centurile în vederea coborârii, doctorul îl vizită în cabină pentru a controla evoluţia diverselor imunizări, dintre care ultima, o inoculare împotriva ciumei, îi producea lui Shevek o stare de vomă şi ameţeală. Kimoe îi dădu încă o pilulă.
— Asta vă va fortifica pentru aterizare, spuse el.
Shevek o înghiţi cu stoicism. Doctorul îşi făcu de lucru cu trusa medicală şi deodată începu să vorbească foarte repede:
— Dr. Shevek, nu cred că mi se va îngădui să vă mai îngrijesc, deşi s-ar putea, dar dacă nu, am vrut să vă spun că asta… că eu… că pentru mine a fost o mare onoare. Nu pentru că… dar deoarece am ajuns să respect… să apreciez… asta pur şi simplu ca fiinţă umană, amabilitatea dumneavoastră, adevărata dumneavoastră bunătate…
Iar cum durerea de cap a lui Shevek nu lăsa să treacă nici un răspuns mai potrivit, se întinse şi luă mâna lui Kimoe, spunând: "Arunci, să ne mai întâlnim, frate!". Kimoe îi strânse mâna nervos, în stil urrasian, după care părăsi în grabă cabina. După plecarea acestuia, Shevek îşi dădu seama că îi vorbise în pravică, numindu-l "ammar", adică frate, într-o limbă pe care Kimoe de fapt nu o înţelegea.
Difuzorul din perete revărsa ordine răstite. Shevek asculta, cu o senzaţie de ameţeală şi detaşare. Senzaţiile reintrării în atmosferă făceau să-i sporească starea de ameţeală; era conştient de o speranţă mică, dar profundă, că nu va fi nevoit să vomeze. Nu îşi dădu seama că aterizaseră până la reapariţia la fel de grăbită a lui Kimoe, care îl conduse repede în salonul ofiţerilor. Ecranul pe care Urras păruse atâta vreme suspendată, învăluită în nori şi luminoasă, era acum alb. Încăperea era plină de lume. De unde apăruseră toţi aceştia? Se simţi surprins şi încântat de propria capacitate de a se ridica, de a face paşi, de a strânge mâini. Se concentra foarte mult asupra acestor lucruri, lăsând sensurile să treacă pe lângă el. Voci, zâmbete, mâini, cuvinte, nume. Mereu, numele său: dr. Shevek, dr. Shevek… În momentul următor el şi toţi necunoscuţii din jurul său coborau o rampă acoperită, toate glasurile erau foarte puternice, pereţii reflectând cuvintele. Conversaţia scăzu în intensitate. Un aer străin îi atinse faţa.
Ridică privirea iar în momentul în care trecu de pe rampă la nivelul solului, se împiedică şi aproape căzu. În intervalul acela dintre începutul unui pas şi finalizarea sa se gândi la moarte, iar la sfârşitul pasului se afla pe un nou pământ.
Îl înconjura o seară atotcuprinzătoare, cenuşie. Lumini albastre, estompate de pâclă, ardeau în depărtare, de cealaltă parte a unui rachetodrom înceţoşat. Aerul de pe faţă şi mâini, din nări şi gât şi plămâni era rece, umed, cu diferite parfumuri, plăcut. Nu era străin. Era aerul lumii din care provenise propria lui rasă, aerul de acasă.
Cineva îl prinsese de braţ atunci când se împiedecase. În faţa ochilor îi fulgerau lumini. Fotoreporterii filmau scena pentru programele de actualităţi: Primul Om de pe Lună, o siluetă înaltă, firavă, într-o aglomerare de demnitari şi profesori şi ofiţeri de securitate, capul său cu o claie de păr ţinut foarte drept (astfel ca fotografii să-i poată surprinde fiecare trăsătură), de parcă ar fi încercat să privească pe deasupra reflectoarelor, către cer, cerul acela nemărginit de ceaţă care ascundea stelele, luna, toate celelalte lumi. Ziariştii încercau să străpungă cordoanele de poliţişti: "Dr. Shevek, în acest moment de importanţă istorică, doriţi să faceţi o declaraţie?", fiind imediat respinşi. Oamenii din jur îl îndemnau să avanseze. Îl duseră pe sus către limuzina care aştepta, deosebit de fotogenic până în ultima clipă, cu părul său lung şi expresia aceea ciudată de durere şi recunoştinţă pe chip.
Turnurile oraşului se înălţau în ceaţă, uriaşe scări de lumină tulbure. Trenuri treceau pe sus, fulgere orbitoare sfâşiau noaptea. Ziduri masive de piatră şi sticlă dominau traseele automobilelor şi troleelor. Piatră, oţel, sticlă, lumină electrică. Nici o figură umană.
— Dr. Shevek, aici este Nio Esseia. Dar s-a hotărât că ar fi mai bine ca pentru început să vă ţinem departe de aglomeraţia oraşului. Mergem direct la Universitate.
În interiorul moale, capitonat al maşinii se aflau cinci bărbaţi împreună cu el. Îi arătau obiectivele mai importante, dar prin ceaţă nu putea discerne care din clădirile mari, abia conturate, trecând în zbor prin faţa ochilor săi era Curtea Supremă şi care Muzeul Naţional, care Directoratul şi care Senatul. Traversară un râu sau un estuar; milioanele de lumini ale oraşului Nio Esseia, estompate de ceaţă, tremurau pe apa neagră, în spatele lor. Drumul se întunecă, ceaţa era tot mai densă, şoferul reduse viteza. Lumina farurilor era reflectată de ceaţa din faţă ca de un zid care continua să se retragă simultan cu înaintarea lor. Shevek stătea uşor aplecat în faţă, privind afară. Nici ochii, nici mintea nu i se concentrau pe ceva anume, dar arăta distant şi grav, iar ceilalţi bărbaţi discutau în surdină, respectându-i tăcerea.
Ce să fie întunecimea ceva mai densă care se prelingea fără încetare de-a lungul drumului? Copaci? Oare, de când părăsiseră oraşul, nu merseseră decât printre copaci? Îi reveni în minte cuvântul iotic: "pădure". Nu se vor trezi pe neaşteptate în deşert. Copacii continuau să apară, pe coama dealului următor şi pe a celuilalt şi tot aşa, verticali în răcoarea dulceagă a cetii, interminabili, o pădure acoperind întreaga lume, o interferenţă pâlpâindă de vieţi, o mişcare întunecată a frunzelor în noapte. Apoi, pe când Shevek stătea aşa, minunându-se, când maşina ieşi din ceaţa de pe valea râului într-un aer mai limpede, pentru o clipă, din întunecimea frunzişului de pe marginea drumului îl privi un chip.
Nu semăna cu nici un chip uman. Era lung cât braţul său şi înspăimântător de alb. Respiraţia ţâşnea ca un abur din ceea ce ar fi trebuit să fie nările şi — înfiorător, fără doar şi poate, mai era şi un ochi. Un ochi mare, negru, trist, poate chiar cinic, dispărut în străfulgerarea farurilor.
— Ce-a fost asta?
— Un măgar, nu?
— Un animal?
— Da, un animal. Dumnezeule, aveţi dreptate! Pe Anarres nu aveţi nici un fel de animale mari, nu-i aşa?
— Măgarul este un fel de cal, explică uniţi dintre însoţitori, iar un altul, cu o voce fermă, de om în vârstă, adăugă:
— Acela a fost cal. Măgarii nu cresc atât de mari.
Doreau să converseze cu el, dar Shevek din nou nu îi asculta. Se gândea la Takver. Se întreba ce semnificaţie ar fi avut pentru Takver privirea aceea profundă, fără sens, întunecată, din noapte. Ea întotdeauna considerase că toate vieţile sunt corelate, bucurându-se de înrudirea cu peştii din acvariile din laboratoarele ei, căutând experienţa existenţei dincolo de limitele umane. Takver ar fi ştiut cum să răspundă din privire ochiului acela din întunecimea de sub copaci.
— În faţă este Ieu Eun. Sunt destul de mulţi aceia care au venit să vă întâmpine, dr. Shevek: Rectorul, mai mulţi Directori, chiar şi Cancelarul, desigur. Tot felul de persoane importante. Dar dacă sunteţi obosit, vom încheia formalităţile cât mai repede cu putinţă.
Formalităţile au durat câteva ceasuri. Ulterior, niciodată nu şi le-a putut aminti cu precizie. A fost împins din cutia neagră şi strâmtă a maşinii într-o altă cutie imensă, luminoasă, plină de lume — sute de oameni, sub un plafon aurit de care atârnau lămpi de cristal. A fost prezentat tuturor acelor oameni. Toţi erau mai scunzi decât el şi fără păr. Nici puţinele femei prezente nu aveau păr pe cap; în sfârşit, şi-a dat seama că aceştia trebuie să-şi radă tot părul, chiar şi părul fin, moale, scurt de pe corp, caracteristic rasei sale, precum şi părul de pe cap. Dar compensau cu îmbrăcămintea minunată, uimitoare în privinţa croielii şi culorii, femeile cu rochii lungi care atingeau podeaua, cu sânii descoperiţi, talia, gâtul şi capul împodobite cu bijuterii, dantelă şi voaluri, bărbaţii în pantaloni şi haine sau tunici roşii, albastre, violete, aurii, verzi, cu mânecile despicate si cascade de dantelă, ori veşminte lungi purpurii, ori verde-închis, sau negre care se deschideau în dreptul genunchilor pentru a dezvălui ciorapii albi cu jartiere de argint. În memoria lui Shevek şi-a făcut apariţia un alt cuvânt iotic, unul pentru care nu găsise niciodată un corespondent, deşi îi plăcea cum sună: "splendoare". Oamenii aceştia trăiau în splendoare. Au fost rostite discursuri. Preşedintele Senatului Naţiunii A-Io, un bărbat cu ochii stranii, reci, a propus un toast.
— Pentru noua eră a frăţiei dintre Planetele Gemene şi pentru vestitorul acestei noi ere, preadistinsul şi multiubirul nostru oaspete, dr. Shevek din Anarres!
Cancelarul Universităţii i s-a adresat cu căldură, Întâiul Director al naţiunii i-a vorbit serios, a fost prezentat ambasadorilor, astronauţilor, fizicienilor, politicienilor şi multor altora, toţi cu titluri lungi şi denumiri onorifice atât înaintea numelor cât şi după acestea, iar ei i s-au adresat şi el le-a răspuns, dar după aceea nu şi-a mai amintit vorbele nici unuia dintre ei, cu atât mai puţin răspunsurile sale. Foarte târziu în noapte se afla în mijlocul unui mic grup, traversând prin ploaia caldă un mic parc, ori o piaţă. Sub tălpi avea senzaţia elastică a ierbii vii; a recunoscut-o, pentru că se plimbase prin Parcul Triunghiular din Abbenay. Amintirea deosebit de vie şi atingerea răcoroasă a vântului nopţii îl treziseră. Sufletul i-a ieşit din ascunzătoare.
Însoţitorii l-au condus într-o clădire şi apoi într-o încăpere care, au explicat ei, era "a lui".
Era o încăpere mare, de aproximativ zece metri lungime, evident o cameră comună, deoarece nu se vedeau nici un fel de despărţituri ori platforme pentru dormit; cei trei bărbaţi care se mai aflau încă în compania lui erau, probabil, colegii săi de cameră. Era o cameră comună deosebit de frumoasă, cu un întreg perete de ferestre, fiecare împărţită de o coloană zveltă care se înălţa ca un copac pentru a alcătui un arc dublu în partea superioară. Podeaua era acoperită cu o mochetă purpurie, iar la cealaltă extremitate a încăperii ardea focul într-un cămin deschis. Shevek a traversat camera şi s-a oprit în faţa focului. Nu mai văzuse lemn ars pentru a produce căldură, dar nu se mai putea mira. A întins mâinile către căldura îmbietoare şi s-a aşezat pe un scaun de marmură şlefuită, în faţa focului.
Cel mai tânăr dintre bărbaţii care îl însoţiseră s-a aşezat la extremitatea opusă a căminului. Ceilalţi doi încă mai vorbeau. Discutau despre fizică, dar Shevek nu a încercat să urmărească ce spuneau. Tânărul i s-a adresat cu glas scăzut:
— Mă întreb cum trebuie să vă simţiţi, dr. Shevek.
— Mă simt greu, a răspuns Shevek întinzându-şi picioarele şi aplecându-se înainte pentru a primi pe faţă căldura focului.
— Greu?
— Probabil gravitaţia. Ori poate că sunt obosit, a explicat el privind către interlocutor, dar prin dogoarea focului chipul nu se distingea limpede, doar sclipirea unui lanţ de aur şi roşul închis, rubiniu al robei. Nu vă cunosc numele.
— Saio Pae.
— A, desigur, Pae. V-am citit articolele despre Paradox.
Shevek vorbea cu greutate, ca în vis.
— Trebuie să fie un bar pe aici. Camerele pentru profesori au întotdeauna un bufet cu băuturi. Aţi dori ceva de băut?
— Da, apă.
Tânărul a reapărut cu un pahar cu apă chiar în momentul în care ceilalţi doi li se alăturau în faţa focului. Shevek a băut toată apa cu lăcomie şi a rămas privind paharul din mână, fragil, cu o formă delicată, captând licărirea focului pe marginea aurie. Era conştient de prezenţa celor trei, de atitudinile lor, aşa cum stăteau lângă el, pe scaun ori în picioare, protectori, respectuoşi, posesivi.
A ridicat privirea către ei, cercetându-i pe rând. Cei trei l-au privit la rândul lor, în aşteptare.
— Ei bine, mă aveţi! a spus el, zâmbind. Aveţi acum anarhistul vostru. Ce aveţi de gând să faceţi cu el?
2
Într-o fereastră pătrata dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără nici un nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.
În anticameră, matroana — o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt — se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.
— Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.
— Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?
— Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.
— Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.
— Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.
Matroana dădu din cap şi suspină.
— Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nici o vorbă.
Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.
Extazul absorbit al acestuia se transformă dintr-o dată într-un acces de mânie.
— Pleacă! strigă el, împingându-l pe grăsan.
— Shev, nu trebuie să-i împingi pe ceilalţi, spuse matroana care apăruse imediat la faţa locului, dându-l la o parte pe cel gras.
Băiatul ciolănos se ridică. Chipul său strălucea de soare şi de furie. Scutecele îi stăteau să-i cadă.
— Al meu! spuse el pe un ton înalt, cristalin. Soarele meu!
— Nu e al tău, spuse femeia cu blândeţea siguranţei de nezdruncinat. Nimic nu-ţi aparţine. Totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărţit. Dacă nu împarţi, nu poţi folosi! încheie ea, ridicându-l pe copil cu un gest blând dar inexorabil şi aşezându-l alături, în afara careului de lumină solară.